Știri de la țară

(Cu rețetă de colivă inclusă, 08.03.2017)

Știri de la țară:

1. Bune – una – nici o țeavă spartă!
2. Altele.

S-au produs modificări în rețeta de colivă. Dacă înainte puneam la un kil de arpacaș de grâu patru de apă, unul de zahăr, altul de unt, un kil de ciocolată fiartă în ceva smântână, o jumătate de biscuiți populari măcinați și o jumătate de miez de nucă tocat, ceva stafide și o sută de mililitri de esență de rom, apoi amu se pun tot alea, dar suta de esență a fost înlocuită cu o jumătate obișnuită de rom. Se ornează cu bomboane colorate. Mda, nu știu dacă-i bună, căci am făcut zeci dar n-am putut gusta niciodată.

Joi – înmormântare, sâmbătă – înmormântare, duminică – înmormântare. V-am spus că stau aproape de cimitirul nou (celui vechi, de la Prut, i-au dat foc beneficiarii ajutorului social cu intenția de a face „curat” și l-au pârjolit definitiv; au scăpat niște cruci din fier și câteva pietre iar copacii, iasomia, liliacul, perjele drepte, alunii de pădure și măceșul au ars aproape în întregime – nu s-a făcut nici o anchetă şi niciun vinovat n-a fost pedepsit), așa că orice mort are drum prin fața porții mele. Însă eu NU știam că mai este încă o înmormântare duminică.

Însetată de grădină cum venisem, mă frământa hărnicia și duminică. Mi-am zis că aș putea să curăț măcar bolta de trandafiri din față, așa că mi-am adus o scară, mi-am luat sculele și am urcat printre corzile pline de spini. „Doamne-ajută și noroc!”, strigă moș Mitruță Bondoagă la mine, trecând pe trotuar. „Nu rabzi treaba nici duminica, fată!”, mă ia puțin în căruță și-și vede de drum, fără să mai spună NIMIC. Eu, cocoțată ca mâța în corcoduș, fluturam din foarfecele telescopice încercând să agăț niște corzi care întrecuseră ulucul. Așa, ca prin vis, parcă mi s-a părut că aud „Doaaaamneee miluieeeește!” Aoleu! De la înălțimea activității mele, cam la doi metri distanță de gardul de la drum, m-am uitat să văd care-i treaba și am avut un sentiment de déja-vu: văd concoiul de oameni cu Podoabele Funerare, îl văd pe cel care strânge în brațe taburetul cu farfuria de colivă, văd preotul, dascălul, mortul în căruță și aceeași oameni (care alții?) pe care i-am văzut și ieri la înmormântare! Să fac atac de cord, nu altceva!

În mod normal, dacă nu ești prea apropiat cu mortul, sau dacă ești prea bătrân și nu te țin picioarele ca să-l conduci chiar de acasă până la țintirim, ieși cuviincios la poartă, îți exprimi regretul față de neamurile lui (nu dai „bună ziua” nici într-un caz!), dacă trebuie îți faci cruce, petreci procesiunea cu ochii o bucată de drum rezonabilă ca să nu fii nevoit să-i întorci spatele și pleci la tine în ogradă, la treaba ta. Acuma, harnica de mine, lucram duminica, suită în văzul întregului sat, n-am ieșit civilizat la poartă și mă uitam de sus direct în gura întredeschisă a mortului și la oglinda din chelia popii. Poate nu vă dați seama câte reguli am încălcat! Părintele, fără să se întrerupă sau să-și schimbe tonalitatea cântării, mi-a făcut semn din cap – un fel de salut, dar nu ca să mă salute, ci ca să-mi arate că m-a văzut și că mă dezaprobă. Lumea și-a uitat lacrimile pe obraz și se uita cu dojană la mine, iar eu… eu, echipată cu vesta mea de grădină, cu un batic legat de-a moada și cu o pălărie de pai deasupra, cu mănuși verzi, cu două perechi de foarfece – telescopice și simple – în brațe și cu o „coadă de vulpe” atârnată de cureaua blugilor, stăteam în stare de șoc în capul scării cum stă o sperietoare în par, ca o lumânare singuratică pe tort, sau, mai bine zis, în acel context, mă simțeam ca bomboana cu pielea goală de pe colivă!!!

Și ca să fie nu doar un moment jenant sau penibil ca naiba, Providența și-a propus să-l facă grotesc de-a dreptul – am grădina la colț de stradă, cu fântână și pod – un loc unde procesiunea se oprește conform tradiției și se dau de pomană căni cu apă, se aruncă în mulțime bănuți și bomboane. Așa că toți se opresc şi popa cântă, dascălul îl îngână, femeile suspină și toți stau cu ochii pe mine ca pe butelie! Aveam impresia că și mortul a crăpat un pic un ochi să vadă o nesimțitoare ca mine. În plus, nu că-s cine știe ce habotnică, dar când într-o comunitate se desfășoară o ceremonie religioasă la care participi, vine momentul să-ți faci cruce, poate nu din cine știe ce convingere religioasă, dar ca semn al apartenenței tale, al solidarității, al conștiinței că faci parte dintr-o comunitate dată, dar eu, nenorocita de mine, ce puteam să fac? Strângeam la piept instrumentele păcătoase – asta ar mai fi lipsit, să le scap hodorogind pe scara de aluminiu – și încercam să îndur cu maximum de umilință și cu puțina demnitate de care mai eram în stare și așteptam să plece dracului mortul odată și odată! Nu puteam să strig de pe scară „Condoleanțe”, nu puteam să fac nicio mișcare sub ochii lor care mă certau – să mă dau jos? ori să mă întorc la treaba mea??? (Când îl văd pe moș Mitruță Bondoagă, știu eu ce-i spun pentru că nu m-a avertizat că vine mortul în cinci minute!!!)

Părintele nu mai termina ce avea de spus, convoiul nu se mișca, eu găuream trotuarul cu ochii iar ochii lumii mă găureau pe mine! În capul și în pieptul meu era un uragan iar eu îmi doream cu ardoare un singur lucru: să cedeze vreun șurub de la scară și să mă răstorn la boala cu capul în jos, să-mi rup ceva, să mi se întâmple ceva grav ori să mă trăsnească, numai să mă ierte toți pentru mojicia mea fără seamăn!

Eeeh, ce face comunitatea mică din animal: om. Dacă era un cetățean grăbit al metropolei, un corporatist care ține prin stăpânul lui soarta lumii în palmă, probabil i-ar fi ars un claxon lung mortului şi doi dumnezei de ciudă că pierde culoarea verde, ar putea „coborî” niște sfinți sau ceva, în viteză spre protestul de duminică seara unde are imensa responsabilitate de a construi steaguri cu steluțe din brichete și touchscreen-uri…

În rest, la țară a fost frumos.