Muntele nu mă vrea

Multe neamuri și prietenii foarte apropiați știu că eu iubesc doar marea, nu vreau să intru și să mă bălăcesc, ci doar să zac la soare, să mi se încălzească picioarele veșnic reci și să ascult, nu să văd marea. Vă dau cuvântul meu că mă concentrez atât de tare, încât am senzația că sunt pe o plută și mă leagănă valurile de am rău de mare tologită pe șezlong. N-am grijă de copii – au tată, să facă și el ceva, că eu i-am făcut! Dar la munte – nu! Eu n-am ce să fac la munte fin’că muntele nu mă vrea!

Să vă explic pe rând. În iarna lui 1992 eram deja de aproape un an cu iubitul meu, viitorul atunci și actualul meu soț azi. Hai să mă impresioneze el și, pentru noaptea de revelion, face rezervare la Câmpulung Moldovenesc, la Ciupercă. Sucevenii mei știu – e o discotecă la modă pe atunci și cameră la hotelul de alături, nu mai știu cum îi spunea (n-am mai fost și nu mă mai duc) dar era unul cam cum sunt alea cu provinciile pe litoral. În fine, eu, venită de la dracu’ în praznic, habar n-aveam ce-i acolo, dar fiind vorba de noaptea de revelion, m-am gândit că ar fi logic să am o ținută de seară și poate un pic mai fistichie – era o discotecă, totuși! M-am dus la doamna Sofa, celebră croitoreasă pe atunci în oraș și mi-am făcut o rochiță cu corset în șase clini, fără bretele (pe atunci încă îmi stăteau țâțele bâț fără suport) și cu fustița tip tu-tu, cu cincizeci de metri de tul pe de desubt – nu mi se vedeau chiloții, fiți fără grijă și afișam niște craci de doamne-ajută. Habar nu aveam ce bucurie urmează să am!

Aveam masă rezervată la etaj – să nu lungesc povestea mult – în Ciupercă NU EXISTA încălzire!!! Era o discotecă de vară și afară erau -20’! Lumea era îmbrăcată în blugi și pulovere de mohair până la buric, bocanci de urcat muntele și sclipici în capuri necoafate. După acest șoc vizual mi s-a făcut un frig (v-am spus că mor de frig de când mă știu), încât mi s-a zburlit pielea de pe mine iar ciorapii fini păreau de plasă căci și rădăcinile părului smuls de pe picioare împingeau pielea în sus! Nu eram piele de găină, ci de rață plină de tulee, albastră la gură și cu mișcări de Pinochio. Nu am rezistat pănă la tort și am început să plâng (eram un copil!) că vreau la hotel. Mă gândeam că dacă stau o oră în cadă, poate îmi revin. Surpriză! Se stricase centrala hotelului! În cameră era oleacă mai cald decât afară și apă caldă canci. Am uitat să vă spun – luasem cu noi o prietenă depresivă care divorțase de curând (nu am închipuire de ce am fost și sunt o consolare pentru toate prietenele care divorțează) așa că ne-am băgat toți trei în pat și am tremurat ca niște căței abandonați până a doua zi pe seară, când s-a pornit căldura. (Nu vă gândiți la ce știu că vă gândiți!) Hainele pentru carnaval nu le-am mai folosit, căci am plâns până l-am convins să plecăm înapoi la Suceava.

După ce au trecut vreo șapte-opt ani și aproape că îmi trecuse această traumă, cam pe când
aveam băiatul prin clasa întâi sau a doua, niște prietenii cu copii de aceeași vârstă l-au îmbrobodit pe-al meu să mergem la munte – tot de revelion dar și la schi. Eu patinez, dar pe schiuri nu mă urc nici sub amenințarea cu moartea. De fapt, eu nu mă dau nici cu sania – stau la plajă, am zis. Închiriază băieții un căsoi mare în Vatra Dornei, toate condițiile – sobe pe lemne de data asta, cergă groasă pe pat – tăt bun, zic, măcar n-oi crăpa de frig. Cum m-am înșelat!

Dimineața ne prezentam la pârtie – ăia pe schiuri, echipați toți, copilul meu la fel – lecții cu un intstructor – bani azvârliți pe fereastră, niciodată n-a mai fost curios iar eu mă duceam la patinoar și pierdeam o oră, după care o ardeam aiurea de colo-colo, împachetată de nervi. Zice una dintre femei să mergem cu telescaunul sus la cabană. V-am zis, eu dacă-s bâtă cu muntele, fată de stepă fiebinte, habar nu aveam ce înseamnă să te duci cu telescaunul treizeci de minute la -10-15’ pe deasupra pădurii… Long story short, s-a blocat scaunul în aer și s-a stârnit un vâjgălău de ne-au înghețat mucii la nas și pipi pe noi! Sloi eram când am ajuns la „cabană” – o sală NEÎNCĂLZITĂ dar măcar nu bătea vântul înăuntru, unde am ras câteva pahare de vin fiert. La coborâre eram anesteziată. M-am prezentat la bărbatul meu cu mucii și lacrimile înghețate pe față, pișată puțin pe mine, pantalonii carton… Toată noaptea am borât.

Peste doi ani, aceeași trupă ne mai încalță încă o dată să plecăm la munte, dar făcuseră rezervare la Hotel Bradul, tot în Vatra Dornei, chiar la poalele pârtiei. Așa îmi trebuia dacă eram proastă și nu-mi băgasem mințile în cap! Cică fix pentru mine au ales locul ăla: numa’ ce se inventa spa-ul, era piscină acolo, figuri din astea, să mă simt și eu bine că afară – se lămuriseră toți cu mine. Bine. O zi m-am dus la piscină singură – ceilalți erau la schi și toți libidinoșii de la spa au crezut că sunt o coardă la produs. Altfel ce căuta una ca mine (valabilă tare încă) de una singură pe-acolo, în prag de revelion? Nu vă mai povestesc că nici nu m-am plâns nimănui fiindcă mă temeam să nu iasă un jihad. Așa că îmi trăgeam în fiecare zi un fotoliu în capătul holului care avea perete de sticlă și mă uitam cum se dă lumea pe pârtie. În noaptea de revelion s-a luat curentul. A doua zi am alunecat pe gheață de-am zburat cu pedalele în sus și am aterizat în cap, pe spate. Mi s-au dublat dioptriile.

Nu trec cu bine doi ani, ne prostesc nașii noștri să mergem cu cortul pe un traseu – Vatra Dornei – Zugreni – Cheile Bicazului – Lacul Roșu – retur prin Neamț, nu mai rețin exact. Vara. Eu fiind genul de fată de la țară care n-a umblat desculță niciodată, nu lucrează fără pălărie și mănuși în grădină, nu mănânc prea cu poftă la iarbă verde că-mi intră praf în salată, nu mănânc înghețată la plajă că mă tem să nu-mi nimerească nisip între dinți, ei, vă dați seama că nu aveam echipament pentru așa ceva. Mergem și cumpărăm cort, saltele, chit grătar, ladă frigorifică, în fine, o grămadă de căcaturi pe care nu le-am mai folosit prea curând. Plecăm cu două mașini, trei familii cu doi copii. Ajungem la Zugreni și campăm într-o roată înaltă de munte, unde pe jos curgea apa Bistriței și plouă permanent, dar eu de unde să știu? Punem corturile și aprindem focul – pac! Îi dă o torențială de ne face muci în cinci minute!

Deja îmi pâlpâia becul în creier și voiam acasă, când iese un soare mare și ferbinte… Bine! Ne schimbăm de haine și le înșiram ca țiganii pe unde apucăm, reaprindem focul și pregătim carnea pentru grătar. În jurul nostru era lume cât vedeai cu ochii și un grătar mare, rotund, cam de 3-4 metri în diametru, unde fiecare își făcea focul pe un sectoraș, prăjea carnea… era conceput bine. Ai noștri aveau disc – carne și legume la disc. Bun. Se încinge uleiul, băgă nașa mea acolo de toate cum trebuie – eu habar n-aveam, prima dată în viață vedeam disc – de la țară, ce vreți? Și POC! Iar o torențială de la mama ei de-acasă, de n-am văzut pe balta Prutului de când mama m-a făcut! P@#@a mă-sii! Ne-a udat înapoi toate rufele întinse la uscat și rândul de haine de pe noi, păturile pe care jucau copiii cărți, uleiul sărea pocnind din disc, focul s-a stins din nou… Făceam ca toate visele!

În cinci minute ploaia s-a oprit, după ce ne-a murat complet și, normal, iese un alt soare mare în cercul ăla de cer! Plângeam cu lacrimi de prunc. Bărbatul meu cu nașu’ mă încurajează, cică lasă, doar cât mai poate ploua? S-au dus în pădure și au adus cetină verde de brad pentru foc – habar nu aveam că cetina verde arde ca benzina. Deasupra puneau lemne ude pe care le purta apa Bistriței și ardea focul pălălaie, într-o veselie. Lumea din jur se minuna și punea crengi verzi pe foc, fără să observe că la noi verde era cetină, nu frunze de stejar. Asta m-a amuzat. Am înșirat din nou rufele la soare și singurul lucru care mă consola era că în jurul meu toți erau ca niște șoareci murați. Până în seară ne-a mai plouat de vreo trei-patru ori și între reprize copiii scoteau apa din corturi cu ibricele de cafea și castroanele de salată. Eu eram o epavă și mă treceau gânduri sinucigașe. Nu puteam pleca pe noapte de acolo, așadar am rabatat banchetele, transformându-le într-un pat destul confortabil. Eram îmbrăcați fiecare cu ce haină uscată a găsit, nu conta – de bărbat, de femeie, de copil, eram gătiți ca țiganii care strigă vara prin sat „Ruufeee! Peeeneee!”.

Și asta nu era chiar grav, că stăteam în mașini cam înghesuiți, afară ploua torențial și ne uitam din când în când să nu ne plece corturile cu apa şi restul lucrurilor care stăteau abandonate… Grav era altceva! Nu știu cine a cumpărat niște corcodușe de pe marginea drumului și dăduse o căcare cu stropi în toți, înafară de mine, că sunt tare de mațe! Bă băieți, ridicau haionul pe rând și se duceau în boscheți, unde le curgea apa direct pe sub haine, cufereau și se întorceau uzi leoarcă înapoi de mă udau și pe mine… nu mai aveam haine uscate, pături sau prosoape și copilul plângea că-i explodează mațele’…

În fine, dimineață, uzi, cuferiți, nedormiți, nervoși, flămânzi, fără să bem cafea, strângem catrafusele să plecăm. Toți turiștii strângeau să plece. Problema era că trebuia să urcăm un dâmb scurt dar abrupt și pământul era răzmuiat rău, așa că ne puneam și împingeam împreună toate mașinile. Practic le scoteam pe sus de acolo, altfel nu reușeam să ieșim! Când a venit rândul nostru, a fost nevoie și de fete bineînțeles așa că m-am dus să-mi fac datoria. Împingeam foarte tare și, mașina cui o fi fost, nu se mișca, era înțepenită în cleiul acela. Glodul care zbura de la roți ne croia și ne intra în gură, în nări și în ochi. La un efort mai cu zvâc se rupe mașina din clisoi iar eu, încălțată neinspirat în șlapi, rămân cu picioarele prinse ca ventuzele în mâzgă și, din inerție, plecând sprijinul de sub mine, mă tuflesc în glod pe burtă de m-am îngropat și nu mi se vedeau decât bucile, că erau mai bombate! Aș fi vrut să plâng dar mă temeam să nu mă înec cu țârfuiala! M-au extras mai mulți bărbați, căci mi se sudaseră hainele cu lutul și m-au dus direct în apa Bistriței care curgea cinci metri mai încolo. Nu vă mai spun că le-am făcut ziua bună tuturor – râdeau de cădeau pe jos, îi durea în cur de nervii și necazul meu, care, oricum, n-am vrut să vin la munte!

Deci asta n-a fost tot în acea excursie – toți participanții la aventuri sunt pe lista mea și pot confirma – ne-am continuat drumul spre Lacul Roșu, prin Cheile Bicazului. Acolo ne-am dus lângă apă (atunci era voie să campezi acolo, într-o zonă) și ne-am scos boarfele la soare, măcar să le uscăm un pic, să nu mai pută. Ne-am schimbat chiloții la o toaletă publică, ne-am scos frunzele din păr și am cumpărat de la o farmacie niște furazolidon ca să le potolim cufereala alor noștri. Am făcut un grătar, am mâncat, am cumpărat nște rogojini (noi nu mai aveam o batistă uscată) și ne-am întins la soare. Atunci s-a pornit ploaia cu tunete și fulgere.

Stați că nu-i gata. Vreo opt-nouă ani în urmă, când eram jurată pe sfânta cruce că la munte nu mă mai duc, ne întâlnim la un praznic de șapte ani la niște neamuri și prieteni, care erau veniți în august din Italia și, nu știu pe care l-a mâncat limba, hai să dăm o fugă două zile cu cortul pe la Lacul Roșu și să vadă și copiii ăia micii pe care-i făcusem între timp, barajul… în fine, foarte proastă idee, ca toate ideile de mers la munte pe care le urmasem și până atunci. Scos corturi și alte prostii de prin pod – am uitat să spun, era un praznic la țară, nu în oraș – și am plecat. În curbele alea periculoase – le știți, alunecă un tir în fața noastră cu coada în prăpastie. Codălău mare, nu mișcăm multe ore. A venit o macara și a tras remorca din râpă. Am ajuns pe seară sus și surpriză! Nu mai era voie să campezi la lac. Doar cazare la hotel. Hai la hotel. Nu-s camere nicăieri. Aia mică a mea a început să plângă. Ne sfătuim cu alți fraieri și cică era un loc pentru corturi în drumul spre Sovata… Am plecat și vă amintesc că nu mâncasem de dimineață, de la praznic. Eu ca eu, mă durea în cot dar bărbatu-meu și copiii făceau ca trenul. Ajungem în locul lăudat, unde mai erau vreo cincizeci de corturi instalate, tot așa o grămada de rătăciți dar nu era camping ci doar o tarla la poala muntelui, pe marginea drumului. Peste drum era o cârciumă mare dar unde nu puteam mânca pentru că ERA NUNTĂ!

Măcar nu ne-a oprit nimeni să punem corturile și să aprindem focul. Veselie mare, glume cu frații de aventură; ne-am împrietenit pe loc cu toată lumea, se circula de la un grătar la altul printre luminile farurilor, se turna vesel în pahare… În sfârșit, pe la două noaptea am mâncat și noi, fetele, ne-am dus în pădure să facem baie cu șervețele umede și să ne schimbăm chiloții, că eram clocite de căldură și de drum. Ne-am culcat în corturi, moment în care vecinii mei și-au dat seama că au uitat acasă podeaua cortului care se decupa cu fermoar. Mă rog, nu era frig, de șerpi se temeau un pic, dar nu era grav. Oprind noi muzicile, am observat că a început darul cu strigare la nunta de peste drum și am aflat cât mai merge masa pe acolo prin zonă. Niște chitroși dintr-un cort de lângă noi chiar au socotit cât s-a adunat.

Vorbeam liber între noi, că pereții corturilor nu ne împiedicau. Și când era veselia mai în toi, HODORONC-TRONC! S-au început a răsturna grătarele și hondrobeiele noastre rămase afară! „URSUL!!!”, a țipat unul. Ne-am căcat pe noi toți, jur! D-apoi vecinii noștri fără podea la cort! După ce a fost răsturnat și foit tot ce era pe-acolo iar noi am tăcut mâlc toți, de ziceai că suntem morți, a coborât băiatul vecinilor din mașină – n-a vrut să doarmă în cort, strigând: „Marș de-aici, potăile dracului! Marș!!!” Atunci au prins toți a râde și a face inventarul izmenelor…

Nu mă mai duc la munte câte zile am, nici iarna, nici vara, nici cu cortul și nici la hotel. Tot ce v-am spus este adevărat cuvânt în cuvânt și toți participanții sunt la mine în listă, pot confirma. Nu dau tag, poate vor să uite oamenii.

P. S. Am şi poze, dar mă ucide sor-mea dacă le pun, arătăm ca nişte femei turbate în toate ieşirile la munte…