Femeia cu optsprezece fii

M-am gândit să vă povestesc despre vizita mea la femeia cu cinci grădini și nouă copii, cea care are o vecină cu optsprezece fii. Și m-am apucat să încropesc ceva chiar de atunci, însă nu pot să mă adun, pentru că, vedeți dumneavoastră, eu nu sunt jurnalist, în consecință nu pot să relatez pur și simplu ceea ce am văzut, iar de înțeles, nu știu ce am înțeles. Ar fi trebuit să mă întind mai mult la vorbă, dar mi-era și atunci că mă dă afară femeia.

M-am dus acolo curioasă nu doar să-i văd grădinile, ci să văd cu ochii mei cum poți să trăiești toată viața făcând copii – anul și cârlanul – cu soțul plecat șase zile pe săptămână. Este adevărat, multe familii stau despărțite și câte un an, ori se reunesc o dată la șase luni, totul pentru bunăstarea copiilor, pentru a reuși să-și cumpere o casă ori să-și poarte copiii pe la școli alese; alții – ca să-i poată hrăni doar. Șase zile, până la urmă, nu e un capăt de țară.

Am fost într-un sat din județul Botoșani, un sat dintre dealuri, către care nu duce nici un drum. Nici un drum de piatră măcar. V-am spus că o să merg să văd cum le mai merge florilor mele în alte ogrăzi. Am avut atâta minte să mă duc după ce s-au uscat puțin noroaiele, în felul acesta mașina mea nu a suferit pagube importante.

De la intrarea în sat m-a lovit în ochi o clădire cât un cămin studențesc la al cărei gard de piatră lucra un bărbat de vreo cincizeci de ani împreună cu doi tineri (am aflat că era proprietarul cu băieții lui) și am întrebat pe unde stă cutare. Omul, săritor, ne-a îndrumat simplu și clar, menționând mândru, că stăpânul casei pe care o căutăm i-a fost coleg de clasă. Găsim fără probleme, mai ales că era un căsoi ce se vede și din avion, probabil. Porțile masive din fier (scumpe-scumpe, vă asigur, necăptușite cu plastic) erau deschise vraiște, putea să intre oricine. Ograda lor, cât pajiștea satului, era verde, cu iarba tunsă de câteva zile,
cu multă culoare în fața casei, cu o centură de flori pe lângă toate
gardurile, aveau câteva mașini (toate murdare de noroi) pe aleea
principală, care nu era din piatră, ci tot verde, iar în apropierea casei, pe o pătură, ca în tablourile idilice, taman ca în acele tablouri, ședeau mai multe fetițe cuminți, cu părul împletit frumos în cosițe sofisticate, îmbrăcate în haine simple, în culori absolut copilărești. Păreau niște fluturași pe o floare imensă.

M-am apropiat anunțându-mi prezența și am observat că în mijlocul lor, pe niște pernuțe, era un bebeluș, de fapt ce bebeluș, era un nou-născut – tot o fetiță. M-am recomandat și am întrebat de maică-sa. Mă miram în sinea mea în legătură cu nou-născutul, pentru că femeia, când a venit pe la mine cu o lună în urmă, nu părea gravidă. Una dintre fete a sărit să ne conducă la mama ei, nesuspicioasă, neinhibată, complet nevinovată. Pe Buburuză aș fi certat-o binișor dacă ar fi stat cu poarta vraiște și ar conduce toți străinii ce apar prin grădină. Stăpâna casei lucra la centura de flori, dar la niște sute de metri distanță de casă și
nu se vedea de după un gard ce împărțea curtea în mai multe zone, cu diverse destinații. Deci, trecem prin alte porți de lemn, pajiștea continuă cu centura de flori, dar în stânga am văzut un șir lung de cotețe populate cu porci imenși, unde domnea o curățenie perfectă, fără pic de miros, iar pe lângă trotuarul din fața cotețelor înflorea regina-nopții, plivită și prășită recent. Am străbătut încă o bucată de pajiște și am pătruns într-o livadă cam sălbăticuță, dar plină de rod și abia când au început să ne doară picioarele, am dat de musafira mea. În genunchi, plivea centura de flori iar buruienile le punea direct într-un coș, ca să le dea la găini, probabil (cum aș face eu).

Nu vă mai spun, a sărit în picioare, scuzându-se că nu m-a sunat (eu nu am cerut numărul ei), pentru că a fost în spital vreo două
săptămâni. „Cu nou-născutul?”, întreb eu. „Care nou-născut? Aaa! E nepoțelul meu, născut de șapte zile. Eu m-am căutat cu inima”, zice. „Dar, vă rog, să intrăm puțin în casă, să stăm jos!” Am rămas puțin nedumerită. „Păi și unde-i mama copilului?” Femeia s-a uitat la mine ca la o cretină: „Asta care-l ține în brațe nu-i mă-sa?” Alt copil, mă-sa, vă spun sincer. Am înțeles că era chiar la al doilea.

Am continuat excursia prin cele cinci grădini ale ei. Mi-am dat seama că-i place mult grădinăritul dar nu se pricepe și plantează de toate, claie peste grămadă, ce a văzut prin alte grădini care i-au plăcut și se adaptează ușor neinspirat la propriul spațiu. Ce mai era de remarcat? Ar fi nenumăratele plante scumpe, înghesuite cu nemiluita – arțar japonez – cinci-șase la grămadă cu sălcii de apă intercalate, în loc să pună doar unul în valoare pe fundalul verde; trandafiri cu port înalt – zece, unul lângă altul, cam la treizeci de centimetri distanță – prea des, prea mulți; flori pitice înconjurate de flori înalte care le ascund și al căror rost nu-l mai văd… Dar iubirea față de grădină – cât casa! Asta se vedea! Ce nu era în grădina lor – straturi cu legume. Un pătrățel cu niște roșii. Atât. „Ne cumpărăm”, a spus, „căci nu știu deloc să lucrez la
legume și nici nu are cine: băieții sunt la muncă iar pe fete nu le pun la treabă pe-afară”.

A insistat să intrăm și să stăm puțin jos. Pe mine mă mănâncă limba (nu știu ce să mă fac!) și întreb: „Te temi că nu ți-or sta pețitorii?” Femeia a râs cu multă poftă, zgomotos, deschis, din toată inima și mi-a răspuns: „Bună glumă! Dar nu mă tem! Chiar în vara asta mi se mai mărită o fată!”

Casa era curată, exagerat de curată, fără jucării pe jos ori pe rafturi, fără păpuși cu membrele rupte, fără perdele croite în chip de rochițe, fără urme de buze rujate pe pereți ori pe oglinzi, fără cărți și caiete împrăștiate, scrise, desenate, tăiate și asamblate sub cele mai bizare forme, fără o roată a olarului în mijlocul salonului, fără lut pe măsuța de cafea, cum ar fi la mine acasă, spre exemplu. Era o casă lipsită de personalitate și plină de, kitsch-uri încât m-am mirat că lipsește zugrăveala venețiană de pe pereți. Cu un gest discret a dat ordin și puzderia de fete a umplut masa cu fructe, apă, sucuri și cafea. Mi-au dat să țin o clipă și nou-născutul. Astăzi mai văd încă nopți nedormite și oboseala fără de sfârșit atunci când mă uit la un bebe atât de mic. Cum e oare să faci toată viața ta fertilă câte unul pe an???

M-am dat la iscodit. Am aflat că s-au pocăit (împreună cu soțul) după ce s-au căsătorit și în fiecare zi îi mulțumesc lui Dumnezeu că au avut această inspirație. De ce? Pentru că numai așa mai poți să crești sănătos la trup și suflet un copil în lumea asta coruptă de ispite. Cunoștința mea fusese fiica gestionarei de la Cooperativa de pe vremuri, n-a prea cunoscut nevoile materiale, iar soțul ei a fost un tânăr destoinic ce nu s-a temut niciodată de muncă. „Știți cele mai înalte clădiri din Năvodari? Soțul meu le-a construit cu firma noastră!” Eh! Deci așa stă treaba! Ne-a povestit despre devotamentul soțului față de copii, despre încrederea deplină pe care o au unul în celălalt, cum sunt ei unul – trup și suflet; ne-a arătat noul telefon Samsung, comandat tocmai de la mama lui de-acasă pentru unul dintre băieți cu ocazia finalizării unei
lucrări importante pe cont propriu (tot în construcții). „Cât costă?” am întrebat. „Da’ cine-l știe?” a răspuns femeia sincer. Dacă nu știe cât costă o asemenea jucărie, înseamnă că o duce bine de tot.

Am întrebat-o dacă viața lor este atât de plină și de bună datorită
faptului că s-au pocăit. Și-a luat niște clipe lungi ca să se gândească înainte să răspundă. „Nu, a spus, cred că așa suntem noi, pur și simplu”. „Atunci care-i rolul religiei?” Am înțeles că Biserica Penticostală îi ajută să-și crească bine și corect copiii, în așa fel, încât să ajungă toți puri la momentul căsătoriei; le arată calea cea dreaptă în viață; îi învață să fie mai buni cu semenii lor, le dă ocazia să întâlnească și să se însoțească în viață cu niște copii la fel de buni și de cuminți.

Spre exemplu, în altă ordine de idei, unuia din comunitate i-a
murit vaca și toți „frații” pun mână de la mână „ca să-i acopere
paguba” omului – nu te poți lăfăi atunci când aproapele tău suferă;
pastorul împreună cu alți credincioși vizitează regulat bolnavii și adună bani pentru nevoile medicale, iar de salariul minim pe economie nu au auzit – la firmele lor se plătește bine, pentru că angajații au mulți copii și, automat, multe nevoi. Discursul a fost lung în acest sens și știu că este adevărat tot ceea ce mi-a povestit. Poate un pic exagerat, evitând uscăturile uneori.

Acuma, logic, am întrebat și eu de ce nu au aceeași compasiune față de ceilalți membri ai comunității care nu sunt penticostali ci ortodocși. Chiar mă gândeam că ar fi bine să ne ridicăm și să plecăm cât e lucru cu cinste – mă și vedeam scoasă de mânecuță prin porțile largi de fier. Dar nu. Gazda noastră care avea zâmbetul sculptat pe față s-a făcut serioasă și a răspuns așa: „Nu poți ajuta un om care aruncă banii pe băutură și țigări. Tu îl ajuți cu banii de analize pentru copil, dar el fumează. Așadar, arde bani. Sau bea. Și băutura te face din om neom. Și nu se duc la Biserică, femeile nu fac destui copii…” Am întrebat de ce e neapărat să facă mulți copii și mi-a explicat că femeia este ca un pom care trebuie să se umple de roade în fiecare an în așa fel, încât bărbatul să aibă mereu pentru ce munci și să nu aibă timp nici unul, nici altul să se gândească la cele necuvenite – astfel vor fi feriți de păcate. Nu am mai menționat faptul că nu toți ortodocșii beau și fumează, nu toți fac avorturi dar am considerat că nu este momentul potrivit.

Îmi amintesc perfect, dar perfect, că atunci când a fost la mine acasă, femeia asta mi-a spus că a avut noroc că a suferit o histerectomie totală și nu a mai făcut copii, iar soră-sa care este ortodoxă a spus cu subiect și predicat „Noi nu trăim, noi ne chinuim!” – și ea are vreo opt – nouă copii, dar nu pentru că a dorit să „rodească”, ci pentru că așa i-au ieșit.

Fetele gazdei noastre au câte opt clase fiecare. Nici băieții nu au mai mult, dar ei au ales munca, pe când fetele au fost oprite de la școală, pe motiv de „pom roditor”, evident. Vă dați seama, pentru ei nu-și are rostul ca o mamă să fie instruită, chiar dacă rodește în tot anul.

Am întrebat iar, cu tupeu, dacă s-ar mai fi putut inventa Samsung-ul7 edge, sau macaralele, sau medicamentele pentru cardiaci, sau vaccinurile,cuptoarele cu microunde, dacă ar mai avea cine să facă mese, scaune, cărți, mașini, motoare, haine, pixuri, piscine, avioane, sateliți și alte cele, dacă ar mai exista învățători și medici dacă toți ar gândi ca ei în ceea ce privește educația noilor generații. „Acuma chiar că ne dă afară,m-am alarmat eu”. S-a gândit puțin și mi-a spus ceva surprinzător: „Este treaba celor mai săraci să facă asta. Sunt fete pocăite în sat care
nu au zestre și s-au făcut învățătoare, educatoare etc., dar și ele speră să se mărite reușit. Dacă nu le va ieși, vor face mulți copii și vor purta la școală copiii cu hainele ce rămân după ai noștri, dar vor fi fericite, pentru că rodesc”. Întrebarea mea era mai cuprinzătoare, însă nu am insistat. Lumea lor e strâmtă și ei sunt fericiți în ea. Cine sunt eu să le sparg globul de cristal?

M-am trezit întrebând de brexit. N-am luat pe nimeni prin surprindere. „Dacă Marea Britanie își cunoaște interesul, a răspuns, și eu cred că și-l cunoaște, atunci totul va fi în ordine. Ei s-au săturat de țigani și de teroriști, nu au nicio problemă cu oamenii care muncesc”. Cea mai
simplă analiză și cea mai concisă concluzie, care, în esență, pare
posibilă și probabilă. Pe mine mă frământa mai tare viața fetelor – șapte la număr. Am cerut voie să mă uit în caietul uneia dintre ele, oricare, și nu conta materia, să văd un caiet la alegerea lor. Aici chiar că am
întrecut măsura, dar familia asta e de români, obișnuiți cu lipsa de
intimitate, cu amestecul autorităților în viața personală, precum și a
persoanelor cu tupeu, cum eram eu în acel moment. Mi-au arătat
caietul de teme de la fizică al unei fetițe din clasa a șaptea. Pe cuvântul meu, că nu am văzut în viața mea un caiet mai curat, mai îngrijit și mai lipsit de greșeli decât al acestei copile. Notat de către profesor, caietul era lipsit în totalitate de ștersături, desenele erau făcute curat și cu talent, cu diverse culori, avea câmpurile egale, fără greșeli de ortografie, și, se vede treaba, și fără greșeli de fizică, din moment ce profesorul a notat doar faptul că a văzut, fără să mâzgălească cu roșu.

„Le-ați întrebat vreodată dacă-și doresc altceva de la viață?”
„Nu-și doresc!” se grăbește mama fetelor să răspundă cu o urmă de îngrijorare în glas. „Parcă nu le-aș fi lăsat?” Fetele au făcut schimb de priviri și cea cu copilul în brațe s-a înroșit puternic în obraji. „Spune!” Am îndemnat-o prea insistent pentru un musafir, dar am primit, totuși, un răspuns timid: „Eu am vrut să mă fac doctoriță. Și eram bună la biologie… ” Pe fața mamei sale am văzut o inimă ruptă, mi-a părut rău
că am întrebat. „Dar acum ești fericită!” Cred că mai mult a întrebat decât a afirmat. „Da! Da!”. Răspunsul a sunat fix ca o consolare, ca de la un adult când își încredințează copilul că totul va fi bine, deși habar n-are cum stau lucrurile. Am schimbat subiectul rapid, am lăudat bebelușul care sugea la sân cu poftă și am mulțumit gazdei pentru primire, trăgându-l pe bărbatul meu spre ușă, acesta insistând cu școala băieților de această dată. Am sărit pe florile din fața ușii, i-am promis niște culori deosebite de gheorghinițe, numai ca să închidem subiectul. Mă simțeam ca un intrus nerușinat, ca un invadator ticălos… Cine-s eu să le semăn în suflet îndoieli? Fetele m-au strâns în brațe pe rând și m-au invitat să mai trec pe la ei; am promis în fața lor că așa voi face, iar mie mi-am jurat că nu mai calc pe la ei prin ogradă.

Gazda nu a arătat nici o schimbare de atitudine, nici una cât de mică. Râsul ei deschis nu a suferit nici o schimbare până la poartă. Eram gata să cred că nu am deranjat-o cu nimic, când am întors capul din mersul mașinii, fiindcă nu conduceam, și am surprins chipul ei schimbat și îngândurat, complet tulburat… Oare ce fel de om disimulează atât de abil stările sufletești?

Îmi pare foarte rău că m-am băgat ca musca în lapte… Ce mi-a
trebuit??? Soțul meu are altă părere. Poate din cauză că are o Buburuză fantastică, al cărei zbor nu are voie să-l curme nimeni sub nici un motiv, iar pe fetele altora le vede ca pe Buburuzele unor tați care ar putea fi mândri și entuziasmați ca el, numai că ei nu sunt acasă și nu au timp să se bucure de ele…