Bibiloiul și bibilicile

Text din 2015

(Până voi continua VICTORIA)

Cred că vă spuneți în gând că sunt pusă pe șotii și aproape că aveți dreptate. În mare parte.

N-aș vrea par genul de persoană, care există în anturajul tuturor, sunt convinsă, genul care se plânge mereu: of-of-of, tare-i greu! Vai de mine, nu ne-ajung niciodată banii! Of-of-of, ce rea e lumea! Toți îmi poartă grija, toți îmi vor răul, toată lumea mă invidiază, toți vecinii mă pândesc, etc.! Cred cu tărie că aveți cu toții, iubiți prieteni, în jurul vostru asemenea persoane.

Nu că nu i-aș crede, dar bănuiesc că le place să se victimizeze şi vor să ne câștige simpatia și compasiunea şi uneori găsesc multă exagerare în plânsoarea lor.

Pe de altă parte, în mintea noastră avem asemenea suspiciuni despre „lumea rea”, chiar se întâmplă să avem colegi de muncă, vecini, „prieteni” și rude care intră în cercul suspecților. Dacă nu avem mulți, există măcar unul sau doi care ne sâcâie și ne sapă, ne toarnă șefului dacă mergem des la toaletă, ne pun erbicid la copacii care ne rodesc cel mai bine, ne bârfesc ținutele și ne judecă atunci când bem alcool la petreceri sau în general și, de fapt, ne calcă pe unghii exact atunci când ne ținem de marginea prăpastiei. Aceste lucruri nu ne dăunează semnificativ , nu ne schimbă nicicum mersul vieții (decât rar) dar ne distrug liniștea sufletească, ne macină clipele de odihnă, când ar trebui să ne bucurăm că trăim și suntem sănătoși, împreună cu cei care contează pentru noi.

De unde și până unde am ajuns la bibilici? Vă spun sincer că ele m-au vindecat de tristețea pe care mi-o provocau asemenea rude și „prieteni”. Care bibilici? Ale mele.

Am căpătat anul trecut cinci ouă de bibilică de la o mătușă, le-am pus la o cloșcă și am uitat de ele. Au ieșit cinci bibilici, toate au trăit și au trecut iarna cu bine. Sunt foarte rezistente la boli, nepretențioase la mâncare, dar fac o gălăgie îngrozitoare! Asta am aflat în această primăvară, când le-a apucat ritualul împerecherii. Dragi prieteni, vă rog să mă credeți, cei care nu aveți bibilici, că te scot din ogradă și din sat!

Cam cu o oră-două înainte de culcarea găinilor îi apucă pe masculi cântările. Să nu credeți că aduce sunetul scos de ei în vreun fel cu o cântare, zic și eu așa, de amorul artei. Bibiloii țipă asurzitor și continuu, zboară precum păsările cerului ba în copac, ba pe poiată, ba pe bolta de vie care are vreo patru metri înălțime, ba au ajuns și pe un stâlp de curent electric încercând să atragă și ei o femeie, adică o bibilică! Iar ele canci! Se duc împreună cu găinile la culcare, se instalează pe stinghii, fiecare la locul ei și ignoră cu desăvârșire chemarea iubirii. Bibilicile le dădeau cu „ignore” iar eu mă atacam de moarte din cauza panaramei asurzitoare. Deja îmi făceam probleme cu vecinii, să nu propună să mă dea afară din sat cu tot cu bibilici. Din fericire, au zis bătrânii că alungă hultanii și șoarecii; așadar, de-o grijă am scăpat.

La sfârșitul săptămânii, știți că apare și soțul meu la țară cu școlarul. El, neștiind că îi pălise pe ăștia pofta împerecherii, a rămas tablou pe moment după care s-a enervat, a căutat o prăștină mai lungă și s-a apucat să-i alunge la poiată. N-ați văzut demers mai comic și mai zadarnic! De pe gard zburau pe poiată, de pe poiată pe stâlp, de pe stâlp în copac, din copac pe bolta de vie și de la capăt! Toate astea țipând neîntrerupt.

Eu mă uitam ca la accident de tren, bărbatul meu, transpirat și ambiționat, dimpreună cu asistenta de fiică-mea, alergau prin ogradă fâlfâind cu prăștinile de alun și răsturnând tot în cale, bibiloii zburau de la un obiectiv la altul iar bibilicile stăteau liniștite pe stinghiuță printre găini de-ai fi zis că au dopuri în urechi și, de fapt, parcă erau în alt film!

Într-un final, au renunțat ai mei să dea bibiloii la loc și i-au lăsat să-și facă damblaua. Inevitabil, spectacolul se termina în fiecare seară cu întoarcerea spășită a masculilor la poiată, unde-i așteaptă mereu, neocupat, locul lor.

Eeee, dar ulciorul nu merge mult la apă! Într-o dimineață înhățăm doi bibiloi direct din poiată și… la cuțit cu ei! Am lăsat unul de sămânță pentru două bibilici (s-a mai și potolit, dacă tot a scăzut concurența) iar celor doi le-am pregătit… tigaia.

Cine știe ce rețetă n-am pus la cale: i-am fript întregi la un foc rapid pe toate părțile, sărați și piperați de dinainte, frecați cu oareșce usturoi dar nu i-am lăsat să se pătrundă, numai să prindă crustă. Imediat parcă se cereau stinși cu niște vin roșu (au carnea roșie) după care i-am dat la cuptor cu tot cu tigaie, cam patruzeci de minute. Pe la ora de culcare a găinilor, pe când bibiloiul rămas și-a reluat spectacolul de seară, era gata și salata noastră. Noi, ignorându-l total, ne-am instalat la masă la foișorul de stuf, am scos niște vin rece din beci și i-am halit haiducește. Pe parcursul desertului bibiloiul nostru încă mai țipa iar noi, mulțumiți de cina copioasă, ne uitam la el și zâmbeam cu subînțeles în loc să-l combatem. Țipă tu, băiatule, țipă să-ți plesnească bojocii!

De atunci nu-l mai auzim, exact ca femeile lui. Știm că va renunța pe la opt, iar la toamnă, la momentul potrivit, când i-a fi lumea mai dragă, îl vom hali, așa cum am făcut și cu alții înaintea lui!

Am învățat de la bibilicile noastre, că nu trebuie să te consumi pentru că toate se vor termina așa cum trebuie să se termine, chiar dacă țipă bibiloii de pocnesc și te zgârie în timpane și pe creier.