Hai sa vă mai torn una neseriosă de la plajă.
Acum vreo șase ani, la o adunare mai largă de prieteni, cred că era ziua cuiva de naștere, eram vreo douăzeci de familii cu copii. Cei cu evenimentul închiriaseră o casă pe la munte, la o azvârlitură de băț de Suceava. Era pe la sfârșitul lui septembrie, imaginile erau de vis in jurul nostru, copiii nu trebuia să-i supraveghem – doar le-am dat parola de la wi-fi așa că noi, fetele, ne-am tologit lejer îmbrăcate pe șezlonguri și ne-am dat la bârfă. Băieții făceau grătar, scormoneau mașinile pe la motoare, discutau prostii de-ale lor și nu ne deranjau. Unul singur, al unei prietene bune de-ale mele, a rămas pe lângă noi și mai trăgea cu urechea la clevetirile noastre. Eu aveam patruzeci de ani, prietenii mei erau săriți de cincizeci.
Câteva fete alăptau și ne-am inteles să fie șoferi de rezervă căci băieții se luptau cu două damigene: una de fragă albă si una de malagă spaniolă, ultima aflându-se printre preferatele mele. Și, obligatoriu, le lipsea ceva la grătar – hai, Ioană, la magazin în comună! Ioana noastră, de treizeci și un pic, o avertizează pe nevasta celui care a solicitat șoferul:
– Să nu aud de gelozii, nașă, voi m-ați pus taximetrist! Să n-avem vorbe la proces!
Nașă-sa, fix de-o vârstă cu mine și ea, și bărbatu-său, îi răspunde, spre amuzamentul nostru:
– Mergi sănatoasă si fară grijă, fina, că nu-ți face nimica, eu răspund!
Noi – ha-ha-ha! Nimeni nu-l băga in seamă pe Gheorghiță, soțul Valeriei, dar eu l-am surprins atenționat bine.
– De ce zici tu că nu-i face nimica?… a întrebat una dintre muieri. Are de pe-acum… ăăă… sincope?
– Femeilor, uitați-vă la mine, răspunde asta fără perdea, dacă vă dezbracați toate acuma-n păsărica goală in fața lui si-i face măcar uneia ceva, eu pun capul pe butuc! De când cu băncile astea… nu mai zic nica!
Gagicile se hlizeau iar eu l-am urmarit pe Gheorghiță care s-a ridicat îngândurat și a plecat la baieți, la grătar. El avea cam cincizeci și patru-cincizeci și cinci. Vorba s-a schimbat și am uitat de gluma asta.
Peste vreo două luni, înainte de Crăciun, m-am programat impreună cu Valeria la tuns și vopsit, ca să mai bârfim cât stăm acolo. V-am zis că e bună prietenă cu mine.
– Auzi fată, zice dintr-o dată, să vezi ce-am tras cu nebunul meu vreo două luni de zile, după ce-am fost la Humor! L-a apucat un dor de tavăleală de nu mai puteam ține chiloții pe mine! Cum ne întorceam amândoi de la muncă, pe la cinci, mă înghesuia in dormitor pe nemâncate; când făceam duș, intra peste mine în baie și mă punea la perete că mă prindea în curu’ gol! Noaptea mă foia încă o dată și în zori mă incerca de bună dimineața! Ai cuvântul meu că mă ustura de n-am pățit din astea nici la douăzeci de ani când ne-am luat!
– Valerie, zice frizerița noastră, e criza lor, a bărbatilor. Vor să-și confirme întruna că mai pot. Se tem că le moare la intrare, stii tu, vârsta! Am trecut si eu. Ai rabdare vreun an-doi că trece!
– Nu fi nebună, face Valeria mea, eu nu-l las pe ăsta să-mi facă puța flenduri! De altfel, l-am și lecuit!
Manichiurista și clienta ei s-au dat mai aproape.
– Ia, întreabă aia, cum? Spune că și eu sufăr!
– Uite, începe Valeria mea, amuzându-se singură de dinainte, cum intra pe ușa la cinci, îl trăgeam în dormitor și-i ceream două reprize. Mâncam și-l luam cu mine în baie – încă două! Noaptea nu-l lăsam în pace deloc. La inceput Gheorghiță al meu era încântat, umbla cu ea băț și mă pipăia de față cu plodul dar în trei zile a început să dea semne de osteneală. Eu nu-l lasam să răsufle: „Dragă, dar nu dădeai tu cu pumnii în pereți și-n uși de nervi că nu vreau? Uite că te solicit! Vreau eu!” A început să caute motive – că e băiatul acasă, că se aude prin ușă, că are de făcut un comision…
Eu îl chemam pe Ionică la bucatărie și-i dădeam bani, listă si-l trimiteam cu treabă: orez iei de la chioșc de la Negru… „Nuu, mama, că acolo e mereu coadă!” Copilul se îompotrivea dar eu insistam: orez de la Negru, apă si pâine de la chioșcul roșu din intersecție, pe urmă iei bonul și scoți hainele de la curățătorie…
Varză l-am facut pe Gheorghița, muierilor! L-am călarit o săptămână de i-au sărit ochii din cap. Dădea din colț în colț dar eu: „Nu, nu, nu! Treci la dormitor, textila jos!”
Într-o seară ne încurca Ionică rău de tot și m-am gândit: „Ionică, mamă, scoate gunoiul…” Nici n-am terminat de turnat sarcinile că a sărit ars al meu: „NUU! Eu îl scot! Eu-s bărbat în casa asta, eu scot gunoiul!!!”
S-a agățat de sac ca de viața lui și dus a fost! În crucea nopții a aterizat mut și nici nu l-am intrebat pe unde a umblat. Așa am incheiat-o!
– Păi si acum? Nimic-nimic? Deloc-deloc? Frizerița și cine mai era pe-acolo râdeau de se prăpadeau.
– Ba da, dar îmi zice de dinainte: „Valerie, o singură dată, s-a auzit?!”
Am citit odată, demult, pe când eram încă în floarea vârstei, că viața omului are două repere, care sunt și rădăcinile ei: munca și dragostea. Și că lipsa uneia indică o infirmitate. Și că lipsa ambelor indică dispariția domeniului de definiție al existenței umane – persoanele care se mișcă totuși într-un asemenea sistem nu trăiesc, ci vegetează.
Sigur, toți știm că aceste infirmități se pot masca și că imensa majoritate nici măcar nu apucă să afle exact ce înseamnă muncă și dragoste și că sunt necesități firești, care odată satisfăcute induc starea de fericire!
Această povestire mi-a adus aminte de Dumitru Grama, profesorul de L.rusă care a pus în scenă „În căutarea bucuriei” și mi-a încredințat rolul Colea. Aveam mai puțin de 17 ani și abia ce devenisem bărbat. Ca să mă facă să-mi joc bine rolul mi-a trântit-o: Mai băiete, poți să zici și „ia liubliu mamaligu” și „ia libliu Safta”, dar nu le zice la fel! Adică a plăcea ajunge greu la a iubi.
Adică, vreau să zic că Irinel Liciu niciodată, sigur niciodată, n-a făcut bășcălie de Augustin Doinaș, iar acesta făcea numai gesturi ce se împleteau cu ale ei.
Sigur, momentele de „solidaritate” ale infirmilor își au farmecul lor și fac bine la psihicul acestora, mai ales când nici nu realizează că-s infirmi.
ApreciazăApreciat de 1 persoană