În rândul lumii II

Satul în care o adusese Duca pe Duculeasa cu Ionaș nu era mare – cam o sută de gospodării, în care mai locuiau și câte două familii, pentru că nu-și permiteau chiar toți să-și facă o casă de cum s-au căsătorit și să se mute din ograda părintească. O șosea nouă, făcută prin șaizeci și ceva străbătea satul dint-un capăt în altul și asta era strada principală, nu mai lungă de un kilometru. Pe o singură parte, înspre răsărit, mai erau câteva străzi perpendiculare pe cea principală și acesta era tot satul. Șoseaua asfaltată a marcat, în mod pretențios și important, centrul. Acolo aveau case cei mai chiaburi, nu știm dacă din întâmplare, dar așa stăteau lucrurile. Cea mai mare parte a străzii, pe o parte și pe cealaltă era locuită de membrii aceleiași familii extinse – Preda.

Înainte de colectivizare, familia lui Vasile Preda și ale frațiior săi erau cele mai înstărite. Aveau cel mai mult pământ arabil, pădure, imaș și vite. Nu-i vorbă, aveau și pământ nedeclarat, mai ales pădure, ca să plătească mai puține impozite iar când satul a început să alunece din cauza terenului, s-au grăbit să cumpere locuri de casă pe vârful retezat al unui deal. Așa s-au trezit mai târziu copiii lor vecini la un drum asfaltat.

Vasile Preda a avut șase copii cu o fată de-a lui Munteanu – altă familie destoinică, cu stare și multe fete frumoase. Au avut trei fete și trei băieți. Fetele au fost blonde cu ochi albaștri toate, mici de statură, grațioase, frumoase și rele de gură. Băieții, în schimb, bruneți, necrescuți din cauză că au luat plugul de coarne foarte devreme și mâncau doar de două ori pe zi. Toți erau iuți la mânie și nu era horă de Paști, Crăciun sau hram, unde să nu încingă ei o bătaie de să-i meargă vestea. De obicei se îmbătau și se luau de fetele altora, li se năzărea, mai ales lui Gheorghiță, că unul se uită urât la ei și săreau toți să-l rupă cu bătaia – de obicei degeaba și multe alte pretexte numai bune de scandal.

Fetele lui moș Vasile erau gospodine toate, știau să facă sarmale, răcituri, plăcinte și știau să pună murături pe iarnă. De asemenea, rar se întâlnea vreo femeie sau fată din împrejurimi să le întreacă la țesut, cusut la gherghef, brodat, croșetat, împletit în andrele… De fiecare dată când i se năștea un copil, Vasile Preda cumpăra o falcie de pământ (cam un hectar și jumătate) și un loc de casă pe unde urma să se construiască șoseaua peste vreo treizeci de ani. Împreună cu frații lui, nu avea hodină nici vara, nici iarna: când ținând plugul, prășitoarea și rarița de coarne, când pe drumuri de munte cu cereale de vânzare iar înapoi aducea în sat mărfuri pentru dugheană: sare, gaz pentru lampă, linguri, oale, chibrituri, dar și tutun, căci avea „otorizație” pentru toate la dugheana lui.

Voi povesti în mod special despre Zavastița, una dintre fiicele lui, căci o fată de-a ei a ajuns măritată cu Ionaș Dogaru. Așadar, Zavastița lui Vasile Preda, zis Lupu, era cea mai scundă dintre surori, dar cea mai mare, avea părul blond ca paiul de grâu, des și gros la fir de avea o cosiță groasă cât mâna, ochii albaștri limpezi și o meliță în loc de gură. La paisprezece ani era în clasa a doua și se plângea la tat-su în fiecare zi că domnul învățător îi aține calea seară de seară când iese de la școală și Vasile Lupu a hotărât s-o mărite de urgență. La cincisprezece ani năștea primul copil, anume în 1949. Cam pe atunci a venit colectivizarea și Zavastița, împreună cu soțul ei, mai mare cu opt ani decât ea, au pierdut pământul pe care l-au avut de zestre de la părinți. L-au pierdut – adică au „intrat” la „colectivă”. Tot acolo au predat vaca, vițelul, doi cai, o căruță și un bou de povară. Le-a rămas copilul.

Spre deosebire de ceilalți bărbați din sat care obișnuiau să-și bată nevasta în fiecare zi înainte de masa de seară iar uneori și înainte de răsăritul soarelui, Mitruță, bărbatul Zavastiței, era îngăduitor cu cicălitoarea lui consoartă, atâta că o înjura strașnic! Fiindcă era un copil încă, îi venea mai degrabă să-i tragă câteva palme la cur când îl toca la cap ori când se trântea pe jos și plângea dacă nu-i ieșea ceva la socoteală. Mitruță Rotaru a avut o zestre egală cu a miresei sale pentru că așa a pretins Vasile Lupu în înțelepciunea lui, ca să nu apară mai târziu în familie discuții de genul: „Ție mă-ta ce ți-a dat?” Pe vremea aceea, dar și azi – hai să fim drepți – contează foarte mult „ce ți-a dat mă-ta”. Tot așa, rămâne valabilă și zisa „O să-mi iau una săracă, când îi dau un pumn să tacă!” Bărbatul Zavastiței umbla încălțat în opinci iarnă și vară și purta căciulă de miel întotdeauna, ignorând anotimpurile; fuma și nu stătea în cârciumă ca alți bărbați, în schimb organizau chefuri serioase acasă aproape în fiecare sâmbătă seara și continuau toată duminica. În zilele cu cruce roșie în calendar și în duminicile cu post Mitruță otaru putea fi văzut pe prispă, așezat pe un scăunel cu trei picioare, citind Biblia și fumând.

Mitruță pleca la muncă pe șantiere primăvara și venea acasă la femeie o dată la două săptămâni. Se întorcea toamna târziu acasă pentru toată iarna și chefuiau des până în primăvară, când pleca din nou. În mod normal, înainte de colectivizare, la vremea aceea Vasile Lupu pleca la munte cu cereale și se întorcea cu mărfuri industriale. Acum toată lumea de prin sat chefuia și bea toată iarna iar femeile ieșeau gravide în primăvară. Zavastița a cam prins gustul băuturii, bea cot la cot cu bărbații și se făcea pulbere însă nu se culca după, ci o loveau toate treburile gospodăriei taman atunci! Deseori spărgea oale, vărsa mâncare pe jos, în fine, dădea casa peste cap și mai mult, dacă așa ceva mai era posibil după chefurile lor. Și toca din gură. Nu tăcea niciodată și când era băută întrecea orice închipuire. De obicei, la petrecerile lor participau toți vecinii. Niciunul nu ducea paharul la ureche, așa că erau nelipsiți de la distracții.

Zavastița cu Mitruță au făcut patru copii – un băiat, care era cel mai mare, și trei fete – înainte de decretul din 1966. Cea mai mică avea opt ani deja când Zavastița s-a trezit gravidă și a mai făcut o fetiță – tot blondă, tot cu ochi albaștri și tot guralivă, ca toate fetele lui Vasile Lupu. Primii doi copii erau deja plecați în țară pe la școli profesionale cu care încheiaseră contracte, așa că ultima născută, Verginica, a cresut alături de două surori, pe numele lor Pachița și Dorica, cea din urmă fiind cu opt ani mai mare decât Verginica și amândouă crescând-o mai mult decât maică-sa pe biata fată. Cu toate că începuse să bea peste măsură, Zavastița nu-și neglija treburile din gospodărie în lipsa bărbatului plecat pe șantier. Era harnică și grijulie cu animalele din bătătură, avea cea mai frumoasă grădină, în luna lui august, când se rărea prășitul și mai era destul până la tăiat păpușoiul sau scos sfecla, spăla și torcea lâna. Iarna țesea cu mult talent, învățându-și toate fetele secretele acestei îndeletniciri, făcea în andrele, croșeta ilice și totoci, cosea la gherghef, făcea carpete în cruciță, broda fețe de pernă, perdeluțe pentru casa cea mare, știa să facă plăpumi și perne, le făcea copiilor plăcinte, alivenci… Neglija doar curățenia. În bucătăria ei se găseau tot timpul castroane murdare, oale mucegăite, coveți nerase de untură sau de aluat după ce frământa, melesteul avea mereu mămăligă uscată pe el, avea o mulțime de ceaune lăsate cu apă la înmuiat până se împuțeau de-ți venea să-ți verși mațele, strujeni și bețe de răsărită pe jos, precum și alte gunoaie nemăturate din fața plitei… Zavastița nu semăna cu mama ei, Munteanca, o femeie curată și cuminte, strângătoare și care nu se certa cu nimeni niciodată.

În fiecare duminică mămuța Munteanu urca dealul înspre șosea și le aducea tuturor copiilor și nepoților săi ceva bun: plăcinte, nuci, ouă, monede pentru cei mici iar Zavastiței, pentru că avea cei mai mulți copii (cinci), îi aducea și o găină gata tăiată și cinătuită. Acest lucru mai stârnea zânzanie între cumnate dar mămuța Munteanu știa cum să le ia pe toate și le împăca cu multă dibăcie. Pe fiică-sa o certa pentru mizerie și, de cum intra la ea în ogradă, începea să strângă lucrurile, să spele oale și ulcele. De la ea au învățat fetele să îndrăgească ordinea și curățenia, mai puțin Verginica. De fapt, vă povestesc toate amănuntele acestea ca să înțelegeți în ce fel a crescut copila și cum a ajuns să se mărite cu Ionaș Dogaru.

Fiind cu mult mai mică decât ceilalți copii, Verginica era nebăgată în seamă și char îi încurca toti. Pe când avea câțiva anișori alerga din urma surorilor sale care o alungau de printre picioarele lor. Din această cauză mezina se răzbuna pe ele încâlcindu-le ațele când coseau la gherghef și când țeseau, trăgea cu urechea atunci când își povesteau amorurile secrete și le pâra la Zavastița dar și la toți copiii de pe stradă, punea pe ascuns sare în crema pentru prăjituri ca să le facă de râs și făcea și alte chestii pe cât de ingenioase, pe atât de răutăcioase. Însă Verginica nu primea iubire și atenție nici de la verișorii ei cu care era vecină din cauza prostului obicei pe care și-l făcuse de a juca mici farse răutăcioase tuturor și pentru că îi plăcea foarte mult să tragă cu urechea și să poarte vorbele de colo-colo, lucru care stârnea multe scandaluri și intrigi între cumnate. Copiii au început să ia măsuri împotriva ei, o pedepseau mult și des, căci erau mai mari, mulți și plini de idei. Odată, când părinții lor erau duși la desfăcat și erau singuri pe-acasă, au păcălit-o să caute un mâțișor în plită. Pe atunci plita se făcea fără portiță de pus pe foc și fără cenușar – totul se făcea scoțând cercurile. Așa că au prostit-o să bage capul pe la cercul cel mai mare iar cineva a băgat mâna pe la cercul mic și i-a umplut ochii și gura cu cenușă! De surprindere și de frică, Verginica a dat să-și scoată capul dar și-a schimbat poziția și, nemaiîncăpându-i pe gaură, s-a izbit puternic de șparhat. A început să strănute și să tușească strârnind și mai rău cenușa din sobă. Aceasta îi intra în ochi, în nas, în gură și în urechi! Verginica nici nu mai putea să plângă de frică să nu se sufoce și a cuprins-o panica, motiv pentru care a leșinat. Micii călăi au răsucit-o și i-au tras capul afară, după care au amenințat-o că dacă spune cuiva o omoară cu bătaia!

Însă asta a fost o aventură nevinovată în comparație cu relele pe care le făcea Verginica. Sora cea mai mare a ei care era născută în ’51, Pacuța, era fată bătrână pe când Verginica avea vreo șapte-opt ani și venea în fiecare vară de la Piatra Neamț (muncea la o intreprindere) la țară, la părinți. Cele trei surori mai mari nu puteau vorbi o silabă fără ca lepra asta mică să tragă cu urechea și să le pârască la mă-sa ori să ducă vorba prin vecini. Fetele știau bine acest lucru și, având ceva extrem de important de discutat, s-au gândit la un moment dat să o închidă în pod până când vorbesc și își împărtășesc ele cele mai secrete lucruri, așa cum fac toate fetele mari. Zis și făcut, dar sfrijita de Verginica s-a prelins pe sub țiglă până aproape de streașină, acolo unde se împreuna acoperișul paravanului, construit într-o apă, cu cel al casei și și-a lipit urechea de o crăpătură de lângă ursoaică. Pacuța, fată bătrână fiind, fusese cu o seară înainte la un bal de hramul satului vecin, unde a fost însoțită de un flăcău, tomnatic și el la rândul lui, unul Ticuță a lui Murat, zis și Ciuntul pentru că găsise după război o grenadă și a dat în ea cu ciocanul; norocul a făcut să-i zboare doar mâna din cot, nu și capul împreună cu viața. Așadar, Pacuța le povestea în mare secret surorilor sale cum a fost la joc și cum că Ticuță a îndrăznit să-i vâre mâna cea bună pe sub bluză până la țâțe…
-M-a mângâiat atât de dulce pe țâță și apoi m-a gâdilat în buric, povestea cuprinsă de sfârșeală Pacuța, apoi și-a coborât mâna…
-Măăăămiiiicăăă! Tăăătiiicuuuleeee! Răutatea de Verginica era în gura podului țipând ca din gură de șarpe și izbindu-se ca disperata de capacul care dădea pe sală.
-Ticuță i-a pus mâna pe țâță Pacuței și a gâdilat-o în buuuriiiiiic!!! Mămiiiicăăăă! Suuunt în poood!
Ghinionul bietei fete n-a fost că sor-sa trăgea cu urechea dintotdeauna și era o pârâcioasă ci faptul că pe la ei prin ogradă se găsea tătuța lor, Vasile Lupu. Nenorocire mare pe capul ei! Gură-spartă Verginica a fost extrasă din pod și interogată iar Pacuța înșfăcată, tuflită pe un tamburel și supusă judecății tutror celor care s-au nimerit prin casă: Zavastița – mă-sa, Mitruță Rotaru – tat-su, surorile ei, cumnata Ileana, măritată cu fratele Zavastiței, Gheorghiță și Gheorghiță însuși. Mai bine s-ar fi întors Prutul înapoi înecând tot satul, decât să fi pățit o rușine ca asta! Pacuța a șezut pe scaun fără drept la apărare iar tătuța a dat sentința: „O să merg personal acasă la Murat și o să ne înțelegem, că oameni suntem. O să punem mână de la mână și o să-i dăm o sumă importantă drept zestre destrăbălatei acesteia! N-au cum să ne refuze niște pârliți ca a lui Murat și, cât trăiește Vasile Lupu, nicio fată și nicio nepoată de-a lui nu va fi vestită că este curvă! Te măriți!” Ca trăsnetul a picat vestea pe fată, nu că s-ar fi supărat cine știe ce însă mai greu a fost să tragă rușinea judecății în fața neamurilor. Mai grea decât această rușine a fost ștampila de curvă pe care a purtat-o pe frunte toată viața în fața socrilor și a bărbatului său. Măcar pentru sat era o femeie cinstită, în rândul lumii.

Sar o clipă în viitor și vă spun că Pacuța a avut ocazia să-i „mulțumească” surorii sale peste niște ani, când Ticuță a fost diagnosticat cu Huntington și a murit după cinci ani de paralizie, spălat și șters la fund de nevastă. După ce a bătut-o toată viața, bolnav de gelozie, complexat de ciunta lui, pe când zăcea la pat încă o mai bătea. Se prefăcea că îi este sete și cerea o cană cu apă. Nevasta îi aducea apa la pat iar el o înșfăca cu mâna bună și o trosnea iute și scurt cu ciunta până când transpira: „Na! Ca să nu te mănânce în cur, curvă ce te-am luat de mila neamurilor!” Huntington l-a răpus greu, chinuind parcă mai mult pe Pacuța decât pe Ticuță, boală moștenită și de doi dintre cei trei copii ai lor. Dar ce știa proasta de Verginica? Ea nu făcea decât să se răzbune pe cei care n-o iubeau și nu-i dădeau atenție, sau așa credea atunci…

Peste câțiva ani, când Pachița, a doua dintre fete, avea deja doi copii, Zavastița a trimis-o pe Verginica s-o ajute să aibă grijă de copii la Turnu Severin. Pachița, blondă cu ochii albaștri, ca toate fetele din neamul lor, era o gospodină desăvârșită, curată, docilă, zâmbitoare și făcea niște prăjituri extraordinare. Ajunsă acolo prin contract cu o întreprindere, s-a măritat cu un CFR-ist și locuia în casă cu soacră-sa. Verginica se lingușea printre picioarele lor ca o mâță lihnită de foame și trăgea lacom cu ochiul la cele câteva bijuterii din aur pe care le lăsa seara în baie soacra Pachiței. Într-o zi a prins curaj și a pus mâna pe ele, a descusut cordonul capoțelului pe care-l purta ziua prin casă, le-a strecurat înăuntru și a cusut capătul la loc. Mare huid s-a iscat din această cauză, vă închipuiți și singuri, dar tolomaca de Verginica era convinsă că nu au cum să le găsească la ea, de suspiciuni și rușine nepăsându-i deloc. După o căutare amănunțită, inelul, cerceii și lănțișorul au fost găsite și Verginica expediată înapoi la Moldova.

În adolescență setea de iubire a fetei a atins cerul, determinând-o să facă cele mai nebunești lucruri. Spre exemplu, o vecină, o fată de-a lui Iova (care primiseră loc de casă de la primărie pe pământul lui tătuța Lupu), o calică ordinară, avea un ibovnic cu care-și dăduse întâlnire într-o seară, în lipsa părinților. Fetei îi era rușine cu țolișoarele vechi și corfolite de cordele, cu toată gospodăria lor strălucind de sărăcie, așa că Verginica s-a oferit să aducă de acasă carpete, cuverturi țesute de mătușa Zavastița cu model „biscuiți și napolitane”, o față de masă montată din zeci de metri de lansetă croșetați chiar de dânsa, o perdea cu țărțămuri, tot așa, făcute din croșet, niște farfurii de marmură și pahare gravate, aduse cadou de un văr care lucra la Mediaș la fabrica de sticlă – toate ca să facă impresie Măriuța lui Iova și poate o ajută Dumnezeu să se mărite iar Verginica să ajungă să fie prețuită pentru acest sacrificiu (și-a luat o bătaie soră cu moartea de la mă-sa pentru treaba asta).

Între timp, fiind o fată care-l avea pe vino-n-coa’, flăcăii au început să-i dea târcoale. Fata noastră zâmbea promițător și băieții, amețiți de perspectivele închipuite, îi picurau vorbe dulci în urechi. Într-o duminică, după un bal mare, cumnata Ileana a venit la mătușa Zavastița să-i aducă o pestelcă de ouă și a intrat din tindă în paravan fără să bată la ușă. Ca de pe foc, Verginica a sărit din pat iar un bărbat străin abia apuca să-și vâre capul sub ogheal. Pe jos se tăvăleau niște haine soldățești. Mătușa Ileana a trântit ușa fără să îngaime vreun cuvânt, ca lovită de trăsnet și a fugit la bucătăria de vară, unde cumnată-sa răsturna mămăliguța.
-Ți-i tare soacra, cumnată, a spus binevoitoare, poftim cu noi la masă!
-Zavastiță! Zavastiță! Lasă mâncarea! Verginica este în pat cu unul de la grăniceri! Sari! Fă ceva!!!
-Lasă că n-o mănâncă, Ileană, a spus liniștită cumnată-sa, poate-i norocul ei, dă-i pace… Zavastița nu-i semăna mă-sii la caracter, la curățenie, la înțelepciune, la rușine, așa cum v-am mai spus. Mare noroc a avut grănicerul că nu era tătuța Lupu prin ogradă…

Ionaș Dogaru, în schimb, a apucat să afle care-i dulceața dragostei în sfârșit, dar să nu credeți că reușise să păcălească vreo fată de gospodar. O altă femeie din sat i-a luat locul Duculesei, una mai tânără, poroclită Castronița. Se spunea că această poreclă nerușinată i-a fost dată de bărbați pentru că o avea cât castronul. Alții spun că a moștenit porecla de la mă-sa, dar pentru noi rămâne un mister dacă motivul era unul sau celălalt, ori de ce Castronița à bătrână era tot Castroniță… În fine, după ce Verginica a început să cedeze flăcăilor înfierbântați în speranța că măcar unul o va iubi după ce-i va fi oferit floarea ei cea mai de preț, vestea s-a răspândit printre ei repede, așa cum zboară orice veste rea. Prost să fi fost Ionaș să nu treacă și el prin paravanul lui Mitruță Rotaru!

La următorul bal, cam pe când aveau amândoi vreo șaptesprezece-optsprezece ani, s-a ferchezuit și a plecat înspre căminul cultural, hotărât pe treaba lui.
-Frumoasă mai ești, Verginico, o lingușea Ionaș, de mă tem să mă uit în ochii tăi! Cred că m-am îndrăgostit!
-De ce să te temi, Ionașule? Mănânc eu oameni? Se gudura Verginica, simțind cum i se înfierbântă mațele la auzul lui „m-am îndrăgostit”.
-Sunt adânci și albaștri ca marea, mă tem să nu mă înec!… Ai văzut marea vreodată, Verginică? Dacă ai veni cu mine la Năvodari – am o cameră de cămin doar pentru mine acolo – ți-aș arăta eu cum poate fi marea de dulce, de nervoasă, de albastră și de adâncă… Ce zici?
Nu era decât iroseală de vorbe, căci Verginica pica la pat din mult mai puțin. După ce faptul a fost consumat… de mai multe ori, fiecare a plecat la locul lui de muncă: Ionaș la Năvodari iar Verginica la Textila din Mediaș.

Peste câteva luni, Dorica, al patrulea copil al mătușii Zavastița, măritată cu un băcăuan, șofer de camion cu care locuia și muncea la Siriu pe șantierul barajului, a primit o scrisoare lacrimogenă, aproape sfâșietoare de la Verginica, prin care era înștiințată că a pățit o mare nenorocire, anume, a fost batjocorită de niște țigani în spatele blocului, pe când venea de la muncă din schimbul doi și acum a aflat că este gravidă. Dorica nu purta mânie surorii sale pentru toate farsele pe care i le jucase în copilărie și nu le considera decât niște șotii nevinovate, după cum am fi crezut și noi, niște oameni obișnuiți fiind. Aflând de năpasta care o lovise pe soră-sa într-o vineri, a hotărât că nu are niciun sens să-i răspundă la scrisoare ci și-a făcut planul să se ducă direct la ea duminică. A vorbit cu bărbatu-său și au hotărât că trebuie s-o ajute măcar cu vorba, dacă banii nu-i dădeau nici pe ei afară din casă. Zis și făcut, duminică seara ajunge Dorica la ușă la sor-sa în cămin și i-o deschide… Ionaș Dogaru în chiloți!!! Verginica i-a trimis și lui o scrisoare, felicitându-l că va deveni tată dar și una surorii sale, în caz că acesta ar fi dat înapoi. După întâlnirea năucitoare, cele două surori au ieșit afară la o plimbare, ca să discute fără martori.
-Fă nebuna dracului, ai zis că te-au violat țiganii!
-Cine, eu??? Când am spus eu așa ceva, ce prostii vorbești acolo?
-Cum când, panaramă ce ești? În scrisoare, n-așa ai scris???
-Care scrisoare, Dorică? Ce născocești tu acolo? Când ți-am trimis eu ție scrisori? Arat-o să văd!
-Am rupt-o, după cum m-ai rugat în final! Te faci că ai uitat?
-Du-te de-aici, mincinoaso! Când ți-am scris eu ție scrisoare și te-am rugat s-o rupi?… Și tu, de proastă ce ești, ai rupt-o? Cred că vrei să mă ponegrești de invidie că mi-am găsit dragostea și norocul!!!
-Fă Verigină, tu tre’ să te cați la cap, că nu ai cum să fii sănătoasă! Cum îți pare că vin eu de la Siriu, de la dracu-n praznic, numa’ să văd ce-i de făcut cu tine degeaba??? Că de află tătuța Lupu, ne strânge de gât pe toate, cu mămica în frunte! Cum să visez eu așa ceva??? Ești nebună!

Surorile s-au despărțit certate și Dorica l-a informat pe bărbatul ei că totul este în regulă: Verginica se mărită.

Cu toate acestea, Verginica nu a apucat să se mărite cu Ionaș înainte să nască, pentru că acesta nu a cerut-o de nevastă. Băiatul Duculesei a mai profitat o vreme de generozitatea Verginicăi și s-a dat la fund pe șantierul naval din Năvodari. Acolo înțepa tot ce prindea și, plin de importanță, în discuțiile cu băieții de pe șantier, spunea cu un aer de cunoscător: „Care nu-i curvă, domnule? Mie să-mi arăți una care nu-i curvă! Pe toate le mănâncă și datoria noastră unică este să le scărpinăm, nimic mai mult, nu-i așa, nene Ioane?”

Data viitoare, pe o ploaie la fel de mare, partea a treia.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s