Prima zi de școală

Aud de la o mulțime de prieteni cum povestesc cu emoție, bucurie și lacrimi în ochi despre prima zi de școală, despre uniforma nouă, despre buchetul imens de flori, despre clasa lor cea nouă și prima învățătoare. Eu nu am o asemenea amintire plăcută, ba dimpotrivă, am trăit un adevărat coșmar în ziua de întâi septembrie 1980, pe întâi, fiindcă atunci începe școala în Basarabia și în sfânta zi de azi, inclusiv în universități.

De fapt, ca să fiu directă din prima și să nu umblu cu ocolișuri, am urât școala din ficați toată viața mea. Nu cumva să mă înțelegeți greșit: am fost premianta premiantelor, preferata profesorilor, deșteapta pământului și modestă cum mă știți, n-am chiulit nici măcar o oră dar n-am avut ochi să văd școala și numai gândul că mâine trebuia să mă întorc mă oripila, mă îngrozea! Când era pe sfârșite vacanța de vară, intram în depresie, așa cum vă spun.

Dar să vă povestesc de prima zi de școală, îngrozitoarea și catastrofala mea prima zi de școală despre care mi-a amintit dăunăzi o verișoară la un praznic. Ura și frica mea profundă pentru școală a început din fragedă pruncie, de la grădiniță.

Cam pe când aveam un an și jumătate, tatăl meu a fost repartizat, în calitatea lui de agronom, într-o gospodărie agricolă imensă, viticolă, din raionul Cantemir, anume în satul Lărguța. Este un sat mare în sud-estul Basarabiei, cu câteva mii bune de locuitori, așezat la câțiva kilometri de șosea, pe un deal înalt, între păduri de foioase. Toate amintirile mele încep de pe la vârsta de doi ani și ceva, deși pare incredibil. Nu-mi amintesc tot dar sporadic, multe lucruri.

Când ne întorceam din vreo vizită din altă localitate, autobusul ne lăsa la drumul principal, la o distanță respectabilă de Lărguța căci era numai o cursă pe zi specială pentru satul acela – pe la cinci dimineața spre oraș și după amiază una înapoi. De acolo până acasă mai erau vreo opt kilometri și lumea o lua la picior sprinten cu boccelele în cârcă, eventual mai prindea câte o ocazie însă rar că nu se lăfăia publicul larg cu limuzine.

Mie îmi plăcea să mergem pe jos de la șosea până în sat pe drumul asfaltat prin pădure, chiar dacă dealul era pieptiș și nici nu-mi era frică de porcii sălbatici de care vorbea lumea că ar viețui în pădure pentru că nu văzusem niciunul vreodată. Mai rău era de biata mama care căra cumpărăturile iar tata nu ducea nimic, în schimb se văicărea tot timpul – ba că e soare, ba că plouă, ba-i vânt sau dealu-i mare, prostii din astea care pe mine nu mă deranjau.

Tot mama o ducea și pe soră-mea în brațe, cea mijlocie, mai mică decât mine cu un an și opt luni. Tata mergea în frunte cu mâinile în buzunare și bodogănea autoritățile pentru ineficiența organizării, ne explica legile, jocurile puterii, pericolul capitalismului și ne băga economie în cap. Abia mai târziu am înteles că bărbatul este prin excelență un animal politic.

Casa noastră se găsea pe Strada Specialiștilor. Mai la deal de noi era dispensarul medical și farmacia, tot acolo avea casă de la gospodăria agricolă farmacista cu soțul ei, veterinarul, – ei erau ruși din Rusia, de la Moscova direct; peste drum stătea secretarul de partid care avea o fetiță foarte frumoasă, Mariana. Casa lor era cea mai mare și mai frumoasă. Mai la vale de noi locuia directorul sovhozului cu familia, veniți din satul Vișiniovka și erau bulgari iar nevastă-sa cu mama au devenit prietene la cataramă, dat fiind că mama este bulgăroaică. Ei aveau o fetiță Alla, exact de-o vârstă cu mine și eram cele mai bune prietene.

Mai jos de ei stătea un văr de-al tatălui meu, mutat și el în Lărguța prin repartiție, era inginer, ceva pe la secțiile mecanizate iar nevastă-sa era profesoară de limba rusă, o chema Liudmila Sergheevna și o plăceam nespus de mult. Îmi amintesc bine o chestie comică dintr-o vară – venise la ei în vizită o verișoară care plecase de tânără în Rusia și și-a lăsat băiețelul de vreo patru-cinci ani pentru toată vacanța la Liudmila Sergheevna, în speranța că va învăța românește. Când a plecat băiatul în august, jumătate dintre copiii de pe stradă învățaseră rusește de la dânsul iar el știa românește cât uitasem noi pe limba noastră, adică mai nimic. Tot pe strada noastră stătea doctorița, primarul, câțiva profesori și tot felul de alți specialiști. Viața noastră era deosebit de frumoasă în amintirile mele de atunci, mai ales duminicile.

Aahhhh! Duminicile erau minunate! Trebuie să vă povestesc neapărat despre ieșirile noastre regulate la pădure cu toată strada înainte să ajung la episoadele cu școala! Aventurile începeau de sâmbătă seara când ne organizam și plecam pe jos, adică la vreo două-trei sute de metri mai la deal de casa noastră. În mașina directorului și în șareta tatei de agronom încărcau bagajele pentru șașlîc, un fel de frigărui de cârlan marinate în chișleac uneori, alteori în vin, depinde de gusturile fiecăruia, păturile, hainele groase pentru că rămâneam acolo peste noapte, câteva căldări cu cartofi, damigenuțele de vin și rachiu, pentru noi aveau borcane de trei litri cu sucuri naturale de la fabrica din Orhei sau Cahul și care costau câteva copeici. Ne cumpărau mulți biscuiți și turtă dulce… Era o aventură și-o mare fericire în fiecare duminică! Noi restul, ne duceam pe jos.

Când ajungeam acolo, fiindcă eram foarte mici, de grădiniță, patru-cinci anișori, alții și mai mici, nu aveam niciun fel de griji și treburi cu pregăteala ci ne băgam fără frică în pădurea de stejar și culegeam flori. Primăvara erau ghiocei și lăcrămioare iar mai târziu apăreau viorelele, brebeneii, brândușele – mâncam bulbii de brândușe, îmi amintesc că erau deosebit de gustoși. Se întâmpla să mai culegem din neștiință și flori de ceapa ciorii care miros îngrozitor de puternic a ceapă iar cei mari ne fugăreau cu florile noastre cu tot râzând. Adulții nu mai puteau de treburi, adunau crengi uscate în poeniță, săpau groapa pentru șașlîc, ne împărțeau dulciuri, cânta muzica, noi ne jucam de-a rațele și vânătorii ori cântam „Un elefant se legăna…” și cred că așa o fi în Rai pentru că amintiri mai plăcute decât acelea de la pădure, cu toată Strada Specialiștilor, nu am.

Trec peste mâncăruri și statul la masă căci era neinteresant pentru mine și vă spun ce ne plăcea nouă, copiilor, cel mai mult: rugul de seară. Adunau bușteni lungi, cam de doi metri, îi sprijineau în picioare, cum faci gluga de hlujani iar pe seară le dădeau foc din mijloc, de jos și toată noaptea oamenii mari stăteau la vorbă, mâncau și beau iar fumul alunga țânțarii. Noi dormeam pe pături și perne aduse de-acasă printre părinții noștri iar eu trăgeam cu urechea la bârfe. Atunci am aflat că educatoarea mea, Ioana Victorovna, o tânără care aducea cu Brigitte Bardot, era ibovnica tatălui meu și că același tata era cel mai mare curvar și leneș de pe fața pământului. Desigur, eu nu știam ce-i aceea ibovnică pe atunci dar am reținut termenul. Căci eu rețineam tot, mai ales ce nu trebuia.

Dimineața era magică în pădure – cu cântec de păsărele, cu verdeață, copaci avâtați spre cer și floricele oriunde te uitai cu ochii! Pe când din rugul nostru rămânea o grămadă de jar de vreun metru înălțime, îl dădeau în părți cu ceva și puneau în mijloc două căldări cu fundul în sus, umplute cu cartofi spălați cu tot cu coajă și trăgeau tot jăratecul peste ele. Îi mâncam la micul dejun cu brânză de oaie, cârnați și salamuri sau cu seliodcă, scrumbie sărată la butoi.

Petrecerile noastre se prelungeau până seara și numai bărbații dădeau o fugă dimineța în sat ca să deschidă la găini și să le dea ceva de mâncare iepurilor căci alte animale nu aveam. Bineînțeles, bărbații altor femei și mama – tata era prea agronom ca să se murdărească pe mâini cu munci din astea degradante. Acestea erau zilele cele mai frumoase din viața mea de copil pentru că mai târziu nu am mai avut timp să mă joc și să mă bucur de copilărie.

Grădinița era peste cinci case mai la vale de noi, nu era departe. Tata pleca foarte devreme cu șareta lui iar mama lucra la CECul din sat, chiar peste drum de grădiniță, în aceeași clădire cu sovietul sătesc, pe limba de azi consiliul local, primăria și sediul de partid, așa că ea ne îmbrăca, pe sora mea și pe mine, și ne ducea la grădiniță. După îndelungi negocieri în ceea ce privește hainele, plecam spre locul mult urât de mine, întotdeauna în întârziere, deși stăteam la doi pași.

Grădinița se găsea într-o curte imensă, după socotelile mele de azi cam de o jumătate de hectar și era alcătuită din patru clădiri mari: în una erau grupele de creșă, unde o duceau pe sora mea. Acolo erau și sugari căci mamele noastre erau obligate să iasă la muncă fix la trei luni de la naștere; alt corp, tot în cel mai îndepărtat loc de poartă era pentru grupele mici și mijlocii. Pe laterala din stânga erau alte două clădiri – bucătăria și corpul celor din grupele mari, care urmau să meargă la școală. La gardul din dreapta, mai ferit, printre copaci, era veceul cu intrările pentru fete și băieți spate în spate. În mijloc erau minunate terenuri de joacă pentru copii, cu nimic din fițele de astăzi ci cu lăzi de nisip în care scormoneam cu mare plăcere și bucurie și de unde ne scoteau greu când venea ora mesei de amiază sau când trebuia să plecăm acasă.

Printre lăzile cu nisip erau parcele cu iarbă și păpădii unde așterneam pături și ne jucam de-a mama și de-a tata, de-a doctorul, ne măritam păpușile, prohodeam și îngropam gândacii morți, prindeam fluturi și le smulgeam aripile… Toate aleile erau pline de flori, în special mărărițe, din ale căror petale ne făceam unghii false lipite cu scuipat. Îmi mai amintesc un lucru foarte comic și anume, când era cald afară, ne scoteam ștrampii din picoare și ni-i îmbrăcam pe cap, astfel încât cracii păreau cosițe foarte lungi iar noi, cu unghiile noastre roșii, vișinii, roz sau albe de mărăriță, ne credeam toate prințese sau mirese, fiecare după aspirații.

Hai că ajung și la durerea mea legată de grădiniță. Programul era de douăsprezece ore – de la șapte pân’ la șapte, cât munceau toți oamenii și fiecare venea să-și ia copilul pe la ce oră ieșea de la lucru. Dimineața ne aduceau flămânzi și ne așezau direct la masă. De obicei, la micul dejun primeam lapte cu ceva – macaroane, orez, crupe de orz, ovăs sau grâu. Cu terciul fiert în lapte mă împăcam dar cu laptele cu orez ori cu macaroane aveam o problemă foarte mare! Nu-mi place laptele nici azi, nu-l pot gusta să văd dacă e acru, mai degrabă murdăresc un ceaun și încerc să văd dacă nu se brânzește la fiert. Cred că nu am mai băut lapte de bună voie nicodată după ce m-a înțărcat mama. Și nu mâncam nici moartă. Aici intervenea cea mai urâtă femeie din viața mea: Dădaca!

Nu țin minte cum o chema, poate Ștefania, dar știu că noi îi spuneam Dădaca, cu literă mare și ne era o frică de moarte de dânsa, spre deosebire de educatoare care erau pâinea lui Dumnezeu. Dădaca cea grasă și urâcioasă mă știa ca pe un cal breaz și se așeza cu bățul lângă mine, amenințându-mă să mănânc și mă mai speria cu alt lucru înfiorător:

– Lasă că o să mergeți voi la școală și acolo o să dați de dracu’! Vă închipuiți că e huzur și trai ca la grădiniță?! Nu, copilași, o să vă zvânte cu bătaia la palmă! Învățătorii sunt răi, nu se joacă cu școlarii cum ne jucăm noi aici!
A dracului se mai juca ea cu noi dar vorba vine. Și mâncam laptele proaspăt de la ferma din sat cu mare silă de-mi venea să vărs la fiecare înghițitură. Nu se ridica, a naibii grasă, de lângă mine până nu vâram în gură ultima lingură de lapte, în timp ce mă gândeam cu groază la ce nenorociri ne-or fi așteptând la școală. După aceea stăteam îngrețoșată cu gândul la laptele din stomacul meu care își făcea drum înapoi. Copiii, în schimb, abia așteptau să scape de Dădaca Ștefania și să plece la școală, ei fiind convinși că nu are cum să existe o învățătoare mai rea decât grasa noastră cu bățul.

Până pe la prânz aveam tot felul de activități în încăperile cu măsuțe și scăunele de pitici după care ne scoteau la aer o oră-două și mergeam la veceu. Acolo băieții se urcau pe peretele despărțitor ca să vadă cum fac fetele pipi iar noi, inevitabil, țipam și făceam tămbălău. Urma joaca în lăzile cu nisip, cu găletușe, lopățele, forme și bețe, tot ce găseam era bun. Educatoarele ne supravegheau de pe băncuțe bârfind, livada de la vale de grădiniță împrăștia parfum de floare primăvara, albinuțele bâzâiau harnice iar pe mine mă mânca limba.

– Ioana Victorovna, este adevărat că sunteți ibovnica lui tăticu’?
Nu țin minte ce a făcut sau ce a spus biata domnișoară dar îmi amintesc fețele celorlalte educatoare – îmi dădeau aripi! Eram încântată că reușisem să le schimb figurile și am continuat:

-Țața Dora, directoreasa, i-a zis lu’ mămica la pădure, noaptea, când toți dormeau, că ați fost împreună la sanatoriu anul trecut… este adevărat?

Acuma, nici nu mai contează ce mi-o fi răspuns femeia și trec la masa de prânz care îmi plăcea. Borș cu carne și cu smântână întotdeauna, la felul doi ne dădeau piure sau altfel de crupe fierte în supă și o bucățică de carne cu sos de roșii deasupra. Carnea se schimba dar sosul niciodată. Nu mă deranja, era foarte gustos. La desert primeam bomboane sau biscuiți, ori și una, și alta iar uneori primeam bomboane de ciocolată Bucuria – nu cred că trebuie să vă explic cât de bune erau.

Imediat după masă ne băgau la somn în dormitoare. Aici intram din nou pe mâna Dădacei, nemiloasa Ștefania cu bățul ei de salcâm crăpăcios. Făceam pipi la baia din interior de data asta, ne spălam, ne băgam în pijamale și ne culcam, fetițe și băieței în același dormitor. Însă nu adormeam cu una, cu două, obrăznicături mici ce eram! Cum ieșea Dădaca din dormitor, noi săream toți din paturi și luam de pe masă sticluțele cu siropuri de tuse și le sugeam din câteva înghițituri pentru că ne plăceau foarte tare.

Am uitat să vă spun că aveam doctoriță și asistentă în fiecare zi pe capul nostru – ne controlau de păduchi zilnic, în gât, unghiile și chiloțeii să fie curați. Dacă era cazul, ne doftoreau cu siropuri de tuse sau mai știu eu ce. Inconștienta de Dădacă ne lăsa de capul nostru și când revenea, invariabil, găsea șipurile goale și iar ne amenința cu școala:

– O să vedeți ce pățiți voi la școală! Învățătorii au bețe mult mai groase, mai lungi și cu spini mai mari! Acolo veți lua bătaie pentru toate bastonașele și cârligelele strâmbe, pentru toate o-urile cu colțuri! Voi știți ce bătaie iau copiii la școală?! Chiar acum să-mi spuneți cine a băut tot siropul!
Să fii tu sănătoasă, dacă ne crezi într-atât de proști! Cum cine l-a băut? Cine a apucat! Doar nu crezi că ne-a ajuns la toți câte o gură din sticluțele celea!

Copiii adormeau iar în suflețelul meu de cinci anișori intra ca un abur rece, din nou, frica de școală. Cum închideam ochii, vedeam un balaur cu cap de om, cu o ghioagă de salcâm în mână sau mă vedeam închisă într-o clasă goală unde așteptam să intre un monstru să-mi facă cine știe ce și alte astfel de grozăvii.

După ce dormeam, pe la patru ne dădeau deșteptarea și ne puneau din nou la masă ca să luam o gustărică oarecare. De multe ori era suc natural din fructe, din acela care v-am spus că se găsește și în ziua de azi în comerț prin Basarabia și biscuiți sau plăcintuțe calde, coapte la bucătăria grădiniței. Totul se termina cu bine dacă nu cumva ne dădeau lapte cu ceva! Dacă dimineața ne dădeau vreun terci de crupe cu unt, după amiaza ne articulau cu farfuria de lapte cu macaroane sau orez! Atunci Dădaca se așeza lângă mine, numai lângă mine și începea mai întâi cu frumușelul, cu rugăminți, după aceea cu predica dar până nu începea să mă amenințe cu școala, nu gustam nenorocitul acela de lapte!

Până la ora șapte ne jucam în curte iar dacă era iarnă, ne scoteau la lumina becurilor puternice doar puțin pentru o mozoleală scurtă cu omăt, exceptându-i pe cei abonați la sticluța cu sirop și după aceea ne jucam pe covor în dormitor.

În Basarabia nu exista vacanță pentru grădiniță. Cum părinții noștri mergeau la muncă, așa mergeam și noi la program însă în vara de dinaintea școlii mama m-a oprit acasă, la vârsta de șapte ani, ca să am grijă de sora mea cea mai mică, ce nu avea doi ani încă. Ea nu rezista la creșă și plângea până se albăstrea. În consecință, mama a hotărât să mă lase cu ea acasă. Noi două, singure. Așa era viața pe atunci. N-am opărit-o, n-am spânzurat-o și n-am scăpat-o în fântână căci nu aveam fântănă. Altfel, cine știe… Pe Strada Specialiștilor era apă la țeavă, încălzire centrală, toți aveam câte patru camere dintre care una era biroul tatălui meu, o verandă mare, bucătăria și baia. În bucătărie era o sobă cu plită și iarna ne rugam să se strice centrala din sat ca să facem și noi focul. În schimb s-a întâmplat să-i pun copilului sare în ceai în loc de zahăr, o băgam în coșul cu rufe când mă enerva și mă așezam pe capac – e ușor claustrofobică și azi.

Mi-a cumpărat mama uniformă cafenie de stofă cu poalele plisate, ca la toate fetițele, un șorțuleț alb pentru festivități și unul negru, ambele cu margini dantelate, pentru zilele obișnuite de școală, ștrampi albi, pantofiori negri și fundițe bogate pentru cosițe. Toate bune și frumoase, îmi plăcea la cumpărături, la probat rochițe, puloverașe, paltonașe… o bucurie, ce mai! Însă de câte ori îmbrăcam o hăinuță, mă strângea în spate amintirea învățătorului fără față care urma să intre în clasa goală cu ghioaga de salcâm cu spini în mână și cine știe ce avea de gând să-mi facă! Mă treceau sudorile dar, ca orice lucru din copilărie, trecea ușor după ce ne cumpăra mama câte o înghețată.

În sfârșit, a venit și nenorocita zi de întâi septembrie. Cu o săptămână înainte, viitoarea mea învățătoare, pe numele ei adevărat Ana Dimitrievna care locuia peste drum de librărie, mi-a adus acasă o foaie cu o poezie scrisă pe ea și mi-a spus s-o învăț pentru festivitate. În ziua cu pricina m-au gătit, m-am oglindit și am plecat la școală cu toată familia.

Mai exista o tradiție frumoasă în școlile din Basarabia care se păstrează și acum: la sfârșitul festivității de la întâi septembrie, un elev din anul final urca pe umăr un bobocel din clasa întâi cu o tălăncuță legată cu fundiță roșie în mână și făcea ocolul întregului careu, în timp ce copilașul suna din clopoțel. Era o mare onoare să fii ales pentru această treabă extrem de serioasă. Pe mine m-au luat și m-au pus să fac asta pentru că tata era agronom-șef iar Alla, fiica derectorului, vecina și colega mea de clasă, a plâns întruna de nu s-au putut înțelege cu ea. Era pe pile, ca să zic așa. În fine, am spus poezia și am sunat din clopoțel, totul a ieșit minunat, mamei îi pocnea inima de mândrie, tata le spunea tuturor că sunt fata lui și că știu să dau mat din patru mutări…

Hai la clasă. Bine, hai la clasă! Știu sigur că părinții plecaseră de la școală. Când m-am văzut în capătul lung și întunecos al holului, ori numai mi s-a părut mie întunecos, m-am oprit și m-am lăsat moale pe jos și m-am întins ca o râmă moartă, fără vreun cuvânt. Nici acum nu-mi dau seama cum și de ce mi-a trecut prin cap să fac asta, nu am plănuit nimic de dinaite. Clasa înainta iar eu rămâneam în urmă, culcată pe mozaicul rece, cu fața în sus și cu ochii deschiși. Știu că nu leșinasem pentru că îmi amintesc că vedeam tavanul. Învățătoarea a băgat de seamă și, scoțând un țipăt îngrozitor, s-a aruncat printre copii înapoi. Când m-a văzut cu ochii deschiși, m-a apucat de-o aripă să mă ridice în picioare dar eu eram moale ca o balegă și am băgat-o de tot în boale pe biata Ana Dimitrievna, fie-i țărâna ușoară și sper că este învățătoarea Raiului acum pentru că tare frumos mai scria și am exact scrisul ei.

S-au adunat învățători și educatori de la toate clasele precum și copii care se buluceau să vadă ce e. Nu știu cum s-au organizat de-au prins-o pe mama din urmă și au chemat-o înapoi, îmi dădeau palme, mă zgâlțâiau, mă întrebau dacă aud, dacă înțeleg ce-mi spuneau… Iar eu îi auzeam, îi înțelegeam și nu reacționam nici într-un fel, cred că nici nu eram în stare. Mi-a tras mama o palmă zdravănă, totuși, de mi-am revenit din starea bleagă în care eram și am început să urlu, să mă zbat, să dau din mâini și din picioare încât le-a revenit tuturor inima la loc.

Îmi amintesc că m-au liniștit într-un fel, mama a plecat la lucru iar pe mine m-a instalat Ana Dimitrievna în prima bancă și mi-a dat să răsfoiesc o cărticică în limba rusă, foarte frumos colorată, ca să nu mă streseze, vezi Doamne. Dintr-o dată m-am trezit citind cu voce tare Scufița Roșie pe rusește. Biata femeie a rămas cu gura căscată. Știu că mi-a dat pagina și m-a pus să citesc pe undeva pe la mijloc, întrebându-se dacă nu cumva o știu pe de rost. Dar eu știam să citesc românește și rusește de pe la cinci-șase ani. Mă țin minte, foare mică, stând pe oliță cu abecedarul pe genunchi, cel verde, cu capra cu trei iezi pe copertă, dacă și-l mai amintește cineva din generația mea.

Ana Dimitrievna m-a scos pe hol și m-a așezat pe un scaun lângă ușa clasei. Acolo mi-am petrecut toate orele de abecedar dar și cele de limbă rusă din clasa întâi pentru că nu tăceam și deranjam toată clasa, indiferent ce-mi dădea de făcut.

Dar frică și oroare de școală am și în ziua de azi. Când mi-am dus propriii copii în clasa întâi, precum și în anii următori, mă așteptam să apară monstrul cu ghioaga de salcâm de după orice ușă, din orice clasă, iar când am terminat facultatea mi-am jurat că nu voi mai călca într-o școală niciodată, înafară de ședința cu părinții, ceea ce am respectat cu sfințenie.

Publicitate