Fugara

                                                       

Povestea aceasta nu are nicio morală, niciun tâlc, nicio poantă și nici măcar haz, este doar o amintire de-a mea, cea mai veche, fără doar și poate. Însă nu una simplă cum ar fi o imagine sau o frântură de vis, o persoană sau o vorbă – este amintirea unei zile întregi, cu destul de multe detalii și am simțit că mi se șterg imaginile în cap. Văd filmul întâmplărilor și oamenii tot mai în ceață, tot mai estompat, acesta fiind motivul pentru care am hotărât să-mi încordez puțin  creierul și s-o refac, măcar pentru mine.

Eram o plecăreață, despre asta e povestea – scăpam de ai mei când eram ieșiți undeva în lume și dispăream, fugeam de acasă, fugeam în general de sub supraveghere iar când ajungeam într-un loc nou – acasă la cineva, la cumpărături sau cine mai știe pe unde, primul lucru care mă preocupa era cum s-o șterg de-acolo neobservată. Nu mă întrebați unde mă duceam pentru că nu aveam nicio destinație în cap. Se întâmplă ca unui copil să-i placă undeva, spre exemplu la magazin, unde părinții îi cumpără bomboane sau poate a văzut un cățel într-o curte și se întoarce acolo pentru că vrea să-l mai vadă dar nu era cazul meu. Eu voiam doar să scap de supraveghere și să explorez. Liberă. Nu-mi era frică de oameni, de câini, de mașini, nu-mi era frică să umblu slobodă fără mama și tata, doar mă avântam de nebună înspre lume.

Îmediat după căsătorie, ai mei au locuit cam un an la bunica mea de pe tată, în satul Cania, raionul Leova pe atunci, unde m-am născut și eu. Când era mama lehuză, tata a fost repartizat agronom la Cucoara, raionul Cahul, la un kilometru de satul celeilalte bunici așa că ne-am mutat într-o casă bătrânească, cumpărată de o mătușă de-a mea nemăritată și pe care o ținea goală, la câțiva pași de baba, asta însemnând bunică pe bulgărește – mama este bulgăroaică get-beget. Ea a fost repartizată contabilă într-un combinat mare de panificație, tot la Cucoara și iată așa s-a întâmplat că a fost nevoită să mă lase dimineața singură, dormind în pătuțul meu. Pe la nouă venea baba să vadă ce fac, mă lua la ea acasă iar mama fugea de la muncă de mai multe ori pe zi și venea să mă alăpteze.

De pe la zece luni mergeam în picioare dar în patru labe circulam demult și nu stăteam locului o clipă. Mi-a povestit bunicul meu căruia îi spuneam deadu – adică bunic pe bulgărește, că ajunseseră la disperare cu mine fiindcă evadam de peste tot târâș și se temeau să nu mă mănânce vreun câine, să nu mă încec într-o căldare cu apă, să nu dau drumul la gaz, să nu găsesc și să înghit cuie, să nu operez la cuțite sau te miri ce mai poate găsi un copil într-o gospodărie la țară și au hotărât să mă lege. Așa cum vă spun! Pe la șase luni mă legau cu o sfoară de mijloc, băteau un cui în perete, deasupra patului, mă priponeau și mă lăsau acolo singură căci toți erau la muncă iar bunica trebăluia toată ziua și nu avea cine să mă supravegheze întruna.

În sat la baba nu era creșă, doar grădiniță pentru copiii mărișori – este un sat foarte mic și azi. Nu puteau să mă ducă patru-cinci kilometri în comună, mai ales că mama venea într-un suflet de la Cucoara de câteva ori pe zi să mă alăpteze – pe atunci copiii sugeau țâță măcar un an. Dar eu acum mă gândesc la altceva: dacă mă răsuceam cine știe cum și mă spânzuram cu funia aia???

După ce împlinisem deja un an, în timpul verii, mama mi-a spus că mă lăsa singură dormind acasă iar eu mă trezeam și luam la verificat gospodăria de dimineață, înainte să ajungă baba la mine. Deși mă găsea pe prispă, în cerdac, jucându-mă cuminte, și-au dat seama într-un final că umblam peste tot. Anume – găseau în cuibare ouăle de găină întregi dar goale, adică deșarte! Cu două găurele mici la ambele vârfuri și supte, curate, fără urmă de gălbenuș pe coajă! La început toți credeau că a dat vreun dihor sau altă lighioană și astupau găurile, puneau capcane prin colțuri – mă întreb cum de n-am călcat într-una?! Dar m-a prins baba. Dimineața mă duceam întins direct în poiată și sugeam două-trei ouă și așa m-a surprins – ieșind de la găini murdară de gălbenuș la gură.

Și-au dat seama că puteam să mă duc și la fântână, și în veceul din fundul curții… câte și mai câte nu-mi puteau trece prin cap! Astfel huzurul meu a luat sfârșit – mă trezeau la cinci și mă lăsau la baba. Întrebarea care îi frământa pe toți era de unde știam eu să sparg oul cu atenție la cele două capete și să-l sug fără să murdăresc coaja. Atunci toată lumea s-a gândit că sunt genială pur și simplu și au povestit ani de zile întâmplarea prietenilor și neamurilor și toți făceau tot felul de presupuneri dar peste mult timp, când eram mutați deja la Lărguța, am avut un moment de revelație!

Cred că eram prin clasa a treia când mâncam într-o seară și-l văd pe tata făcându-și ritualul de după fiecare masă: lua un ou crud, îl ciocănea atent cu un dinte de furculiță într-un capăt, apoi în celălalt și îl sugea în două secunde. Atunci mi-am dat seama – el mă învățase dar nu a recunoscut niciodată! Trebuie să vă spun neapărat că acum numai gândul că aș putea să beau un ou crud mă face să vomit.

Când aveam un an și cinci luni, în vara lui 1974, mama era însărcinată cu sora mea în șase luni și atunci tata a fost repartizat la Lărguța, în raionul Cantemir, în calitate de agronom. Ne-am mutat acolo într-o casă confortabilă oferită de gospodăria agricolă iar eu găsisem noi teritorii de explorat. Cu ograda care nu avea mai mult de cinci ari am încheiat-o foarte repede și am început să plec de acasă. Deschideam poarta și o luam pe stradă, intram în ogrăzile oamenilor și mă recomandam – am o meliță în loc de gură din fragedă pruncie, întrebam dacă au copii și mă plângeam că nu am cu cine să mă joc.

Mama era deja în concediu de maternitate și nu mă ducea la creșă ceea ce îi crea nenumărate bătăi de cap cu mine. La baba în sat erau o sută de case și oamenii cunoșteau ale cui sunt și pisicile care treceau drumul, d-apoi copiii și dacă mă rătăceam, mă aducea oricine acasă. Aici, însă, era o localitate de vreo patru mii de suflete iar noi eram abia veniți și nimeni nu mă cunoștea. Erau multe râpi și aluneca terenul des, chiar locurile din sat și din împrejurimi se numeau după râpe: la Râpa lui Costache, sau la Râpa Roșie – era cu lut, la Râpa a Patra – îmi amintesc precis că unele erau numerotate. Nu erau cine știe ce pline cu apă dar mâl ca să se înece un copil sub doi ani era destul.

Mama lega poarta dar eu găseam găuri în gard. Mama bătea scânduri – eu excavam cu lopățica mea din lada cu nisip cu multă răbdare și treceam ca șopârla pe sub gard. Mi-au povestit că odată au observat că lipsesc abia peste vreo oră și mama, deja născută, alerga din poartă în poartă cu sugarul în brațe și întreba de mine. M-a găsit la vreo doi kilometri de casă, pe la Râpa a Doua, la cineva în ogradă, jucându-mă liniștită  cu copiii gospodarului. V-am spus, nu eram din sat și omul habar n-avea că e fata agronomului, s-a gândit că cine a pierdut-o va veni s-o caute.

Însă nu evadam doar de-acasă. Seara, când venea tata de la muncă și pleca la bufet după țigări și să bea un rachiu, mama mă dădea în grija lui ca să facă liniștită mâncare. Poate că era și o tactică din partea ei, asta cu tata – spera să nu se rețină prea mult pe-acolo, dat fiind că era cu mine și să se întoarcă mai repede acasă. Dar n-ai văzut așa ceva. Îmi amintesc ce fel de țigări își lua – cele mai ieftine, fără filtru, cu pachet galben și o frunză desenată pe el – „Leana”. După aceea se așeza la măsuța de afară cu alți bărbați și discutau articolele din gazetele Pravda și Izvestia sau despre vreme și recolte, în timp ce eu pocneam de nerăbdare și plecam. Tata nu observa niciodată că lipsesc iar pe seara, când era afumat bine deja, uita că venise la bufet cu mine. De obicei mă lua acasă vreo vecină venită după pâine la magazin ori vreun copil mai mare de pe strada noastră.

Pe la trei ani găseam și singură drumul spre casă, după ce mă săturam de joacă prin colbul drumului cu copiii oamenilor. Noaptea, când apărea tata, mama îl lua de la poartă cu „Unde-i fata?” iar el spunea întotdeauna că mama venea și mă răpea anume de-acolo ca să aibă motive de ceartă când se întorcea el acasă.

Ai mei mi-au povestit nenumărate pățanii cu dispariții spontane dar eu îmi amintesc bine două dintre ele. Una a fost într-o zi de alegeri, cred că aveam mai bine de trei ani și țin minte din vorbele lor că „mâine mergem la votare”. Îmi imaginez că era într-o zi de duminică și știu că în centrul satului era adunată multă lume – era un maidan imens, nu doar o stradă. Acolo, în jurul acestei tarlale, roată-roată, erau așezate magazinele, bufetul, primăria, sovietul sătesc, poșta, CECul, grădinița, sediul partidului și un părculeț amenajat cu Monumentul Eroilor căzuți în cel de-al doilea război mondial, unde se desfășurau festivitățile de 1 Mai muncitoresc și de Ziua Biruinței – pe 9 mai.

Cum vă spuneam, în ziua cu pricina pe tarlaua aceea era adunat tot satul, îmi amintesc puhoi de lume în paltoane sure și negre forfotind pe-acolo. Eram și noi – tata, mama cu sor-mea în brațe și cu mine de-o mână. El dădea noroc cu toți și se oprea să povestească Dumnezeu știe ce cu fiecare iar mama era nerăbdătoare să meargă la vot și să scape din înghesuială cu noi. Nu țin minte ce au vorbit dar aș zice că s-au înțeles să rămân eu cu el iar ea să meargă cu cea mică să voteze și după aceea să facă schimb. Nici n-a dispărut bine mama din ochii mei că m-am și eliberat de mâna tatei și am luat-o printre oameni. Nu-mi dau seama unde mă duceam și de ce evadam tot timpul, nu-mi amintesc să fi căutat ceva special, atâta știu că abia așteptam s-o întind și creierul meu lucra doar la un nou plan de a scăpa.

Maidanul din centrul satului mi se părea imens și chiar nu era mic dar fiind înțesat cu lume, mi-am pierdut orice reper. Pentru că nu era departe de casa noastră, știam magazinele, știam unde e parcul și ajungeam foarte ușor acasă însă atunci nu mai vedeam nimic de oameni, erau prea mulți! Știu că am intrat în panică și am început să mă agit, să alerg printre ei, mă izbeam ba de unul, ba de altul și nu dădeam de marginea aglomerației ca să înțeleg unde sunt. Probabil mă învârteam în cerc, altă explicație nu găsesc. Dar nu plângeam. De fapt, nu cred că am plâns prea mult de mică, chiar și acum trebuie să se întâmple mare lucru ca să vărs o lacrimă; nu plâng nici la înmormântări, mai degrabă  atunci când mă înfurii sau îmi dau peste degete cu ciocanul ori cu securea când îmi fac așchii de aprins focul.

Dar să revin la panica mea. Nu cred că a durat prea mult, doar mi s-a părut, și am dat de gărduțul părculețului. L-am sărit căci la asta eram specialistă și m-am dus direct printre copaci la Monumentul Eroilor. M-am așezat pe băncuță lângă statuile soldaților și nu am plecat de acolo până când nu m-au găsit. Asta s-a întâmplat abia peste câteva ore bune pentru că ei nu credeau să fiu atât de aproape și nici nu mă vedeam de gardurile vii, de brăduți și copaci. Dimpotrivă, mă căutau toți prin sat, prin râpe, se gândeau să se pornească și prin pădure. Când s-au împrăștiat toți, m-au găsit niște copii mari, veniți să sară elasticul ori să joace în pătrate (șotron) și m-au dus acasă întrucât tot satul știa că dispărusem. Atunci a fost singura dată când îmi amintesc să mă fi speriat.

Evadarea de pomină s-a întâmplat în 1975, în aprilie.  Există o mare posibilitate să fi fost chiar la Paște pentru că îmi amintesc multe mese întinse și mulți musafiri la baba în casă. Am încercat o căutare pe google pentru paștele din 1975 dar îmi spune că a picat într-o marți, pe 6 mai, deci e greșit. Cred, totuși, că era în aprilie fiindcă sora mea, născută în 1974, pe 24 noiembrie, era de țâță la mama în brațe iar eu purtam un pardesiu subțire, de toamnă-primăvară pe care l-am păstrat până în ziua de azi și, după mărime, cred că este exclus să fi avut mai mult de trei ani.

Am încercat să lămuresc mai bine cu mama data exactă dar ea le încurcă foarte tare și nici nu poate să creadă că-mi amintesc atât de bine o zi întreagă de la vârsta de doi ani. Ba i se pare că sugarul era sora mea cea mai mică, născută în 1978 însă este imposibil căci altfel unde era cea mijlocie de lipsește al treilea copil din poveste? Plus paltonașul care era mic! Uneori îmi spune că s-a întâmplat în același an, 1975 dar toamna, prin noiembrie, cam de ziua surorii mele dar nici asta nu e posibil pentru că am niște repere care îmi spun că în ziua în care mă pierdusem, la ora cinci după amiază era lumină și nu se putea să fie în noiembrie. Mai târziu de aprilie nu putea fi căci purtam pardesiu iar în Cahul în mai treceam la maieu și pantaloni scurți. Concluzia mea este că aveam doi ani și o lună, o lună și jumătate, nu mai mult. Vorbeam perfect și înțelegeam foarte bine și rusește.

Amintirea mea începe de pe scări, în magazinul universal din oraș – cred că merseserăm la cumpărături. Eram cu mama, cu mătușa mea Maria și nu este exclus să mai fi fost cu noi încă o soră de-a mamei, cu tata și cu soră-mea pe care o căra mama în brațe. Ca de obicei, mama o ducea pe ea în brațe, pe mine de mână iar tata venea din urmă cu nelipsita lui țigară între degete. Dintr-o dată tata zice:

– Eu mă duc să mă tund!

– Foarte bine, a spus mama, ia fata s-o tunzi și ai grijă să stea liniștită, să n-o sluțească muierile celea!

Îmi amintesc clar cum m-a luat de mână și de la jumătatea scărilor din Univermag ne-am întors înapoi amândoi. Eram îmbrăcată cu pantaloni evazați de tricotaj cafenii, cu flori sau cu fluturi la craci, pantofi de lac și un paltonaș care mi-a fost foarte drag dar nu l-am purtat prea mult pentru că am ieșit din el repede. Paltonașul meu era cadrilat, cu fond deschis, poate un crem și cu modelul bej închis. Avea guleraș răsfrânt cu margini rotunde, câte două pliuri la platcă și buzunare aplicate cu colțurile rotunjite. Pe buzunarul din stânga era aplicat un cățeluș din piele de aceeași culoare, bej închis – el era motivul pentru care adoram hăinuța aceea încât îmi venea s-o port și când era cald afară. Pe cap purtam beretă din aceeași stofă – mama a avut mereu o pasiune pentru ele și până când n-am crescut destul de mari ca să ne putem opune, ne-a obligat pe toate să purtăm berete. Acum port de plăcere.

De mânuță cu tata am intrat la o frizerie din centru care cred că mai există și azi pe lângă magazinul universal.  Acolo mi-a dat jos paltonașul, l-a agățat într-un cuier din acela care stă copăcel chiar lângă ușă și m-a urcat pe un scaun liber. A venit o frizeriță draguță care m-a întrebat câte în lună și în stele cât m-a tuns, toată frizeria ciulind urechile la discuția noastră. Din când în când izbucneau într-un râs voios ca la comandă și vă dau cuvântul meu că nu înțelegeam de ce. Nu uitați că aveam doi ani și o lună  și turuiam ca o moară stricată. Tata, mândru de colo, mă îndemna să le povestesc ba una, ba alta:

– Ia spune-le anecdota cu oile!

Și eu mă conformam – știam că tuturor le place și râd. Le-o turnam pe loc:

„Se întâlnește Păcală cu Tândală pe drum și Tândală întreabă:

– De unde vii, frate? iar Păcală răspunde:

– De la stână!

 – Și ai oi multe? întreabă Tândală

– Albe n-am niciuna iar negre și mai puține!”

Toată lumea se tăvălea de râs de anecdota mea sau de mine, n-aș mai ști să vă spun sigur. Tata umfla pieptul ca urangutanul și mă punea din nou să spun tot felul de poezioare și bazaconii – eram ca o maimuțică de la circ. Tunsul meu a durat mult, întrucât  de pe atunci mă agitam în timp ce vorbeam și femeia se temea să nu-mi scoată ochii cu foarfecele așa că se întrerupea des. Când am fost gata, în sfârșit, am fost dată jos și pe locul meu s-a așezat tata. El a început să povestească vrute și nevrute despre cât de deșteaptă e fata lui, cât de devreme a început să vorbească și alte cele iar eu m-am dus la cuier și l-am rugat pe un băiat să-mi dea paltonașul.

– Care e al tău?

– Cel cu cățeluș pe buzunar! am răspuns mândră, – și bereta!

M-am uitat la tata să văd dacă era atent la mine dar el era ocupat să-i dea instrucțiuni frizeriței despre cum vrea să fie tuns. Trebuie să recunosc sincer că îmi plăcea să fug și mă mândream eu cu mine, în fața mea, că sunt atât de șmecheră și  că am reușit să evadez din nou! Și pe-aici mi-a fost drumul! Nu-mi amintesc pe unde am mers ori cât timp dar cred că mă îndepărtasem bine de centru pentru m-am trezit în fața unui gard de scândură cu multe găuri în el. Iar găurile din gard sunt ca un fel de invitație pentru fetițele fugare. În patru labe am pătruns în interior, am avut grijă să mă scutur pe paltonașul meu iubit și m-am trezit într-o curte ce-mi părea imensă dar nu era o casă de oameni sau o gospodărie ci un fel de depozit de fiare. N-aș putea să spun ce erau – utilaje sau fier vechi dar îmi amintesc doar faptul că erau grămezi sure de metal peste tot.

– Cine-i acolo?! am auzit un glas fioros și ruginit.

– Eu!

– Care „Eu”, măi? Care ești acolo, ia ieși să te văd!

De unde trag concluzia că nici nu mă vedea printre grămezile acelea.

– Eu! Aici!

S-o fi prins femeia, căci era o femeie, că e vorba de un copil și m-a strigat:

– Ia vino încoace!

M-am luat și eu după glas și m-am apropiat. Pe un scaun sau pe altceva ședea o femeie foarte-foarte grasă, cum nu mai văzusem în viața mea! Efectiv, de slănină nu se vedea pe ce era așezată. Avea un fel de haină neagră pe ea, ceva ce nu se putea numi cu niciun cuvânt cunoscut de mine în acel moment, era slinoasă toată – asta îmi amintesc bine pentru că de pe atunci nu suportam să umblu cu o rochiță pătată și mi-o luam des de la mama că mă schimbam de haine ca țiganu-n cai.

– Ia vin’ la tanti, fetiță, vino mai aproape, vino, vino!

M-am apropiat și am refuzat să fiu luată în brațe.

-Nu mă atinge că mă murdărești! i-am spus grasei care avea niște țâțoaie de te speriai. Mă uitam la picioarele ei – erau ca doi butuci umflați, cu ciorapi lungi de tricotaj, murdari iar în picioare avea galoși de cauciuc…

– Ia uite la dânsa, delicata! A cui ești tu?

Și eu i-am turuit tot: mama, tata, satul cutare, raionul cutare, veniți în vizită la baba, satul cutare, raionul Cahul, am venit la cumpărături cu mătușa, vărul… tot pomelnicul.  Când m-a întrebat unde sunt părinții mei și trupa cu care venisem în oraș, evident, am răspuns:

– Nu știu!

Ce pot spune sigur la ora aceasta e că nu mi-a fost frică nicio clipă că mă pierd, absolut deloc. Eram în aventură de explorare. A apărut de undeva o altă femeie, mai slabă, normală, care s-a așezat pe alt morman de ceva și au început să vorbească despre mine, cum să mă ducă la miliție iar eu am plecat prin altă gaură din gard mai departe, fără să fiu observată.

Nu era soare, știu sigur însă că nu-mi era frig și cred că m-am plimbat mult și bine în voia cea bună. Nu-mi amintesc pe unde am bântuit, drumul, locurile, clădirile – nimic. Trecuseră multe ore după socoteala mea pentru că eu cu tata m-am dus la frizerie chiar de dimineață, de la începutul cumpărăturilor și nu cred să fi fost mai mult de ora unsprezece când o șparlisem de la tuns. După fuga de la depozitul cu utilaje am umblat destul de mult căci m-am trezit în fața unui magazin cu trepte înalte pe care îl descuia vânzătoarea, semn că se terminase pauza de masă.

Pe vremea URSS-ului toate magazinele, dughenele și tot ce vrei se închideau la ora două pentru pauză și se redeschideau la cinci. Iată de ce spun că trecuseră multe ore și nici nu era posibil să fie în noiembrie – nu era întuneric afară! Mie mi se cam făcuse foame și sete iar ce-i mai iportant – nu-mi era dor de mama și tata, nici nu mă gândeam la ei.

Dintr-o dată m-a lovit inspirația: am hotărât să plâng ca s-o înduioșez pe vânzătoare, poate-mi dă ceva să mănânc și niște apă – copil prost, nu-mi trecea prin cap să cer, pur și simplu! Am alarmat biata femeie cu plânsul meu cu sughițuri și a coborât treptele, m-a luat de mânuță și m-a întrebat ce-i cu mine și de unde m-am luat pe acolo. Eu i-am recitat poezia mea: sunt de-a lui cutare și cutare, mama așa, tata, cutare, surioara de țâță, mătușa Maria, din satul cutare, venită la baba în ospeție în satul cutărică… Femeia s-a liniștit pe loc și mi-a spus:

– Ia stai tu jos pe scăunelul acesta că te ducem noi la mama și la tata imediat!

A deschis larg ușa magazinului și a proptit-o cu un scaun pe care m-a instalat pe mine. Apoi mi-a dat un pachet de biscuiți „Limonnye”, pachet din acela cu șaisprezece biscuiți pătrați, câte opt pe fiecare rând, cu ambalaj de hârtie deschis la culoare, verzui și cu o lămâie galbenă retezată transversal – parcă-l văd și acum! În mâna cealaltă mi-a pus un pahar cu suc de mere, din acela din borcane de trei litri și a intrat în magazin, după care am auzit-o vorbind la telefon despre mine.

Dar mie nu-mi plăceau biscuiții cu aromă de lămâie, nici azi nu-mi plac, evit cremele și prăjiturile cu cremă de lămâie, adică nu mor dacă le mănânc dar dacă ar fi să aleg între ele și altceva, aș alege orice dar nu cu lămâie. Așa că am băut puțin suc și stăteam pe scaun cu ambele mâini ocupate, uitându-mă la trecători. Îmi amintesc perfect că în fața mea s-au oprit două domnișoare și lingeau împreună din aceeași înghețată pentru că se topea. Cum stăteam ca momâia cu biscuiții și cu paharul în mână, am izbucnit din nou în hohote de plâns:

– Vreau înghețatăăăăăă!

Le-am atras pe loc atenția și ele au urcat treptele cu înghețata în mână, m-au scăpat de biscuiții care nu-mi plăceau, de suc și mi-au dat ce mai rămăsese din înghețata lor. Trebuie să fac o paranteză și să-mi reconfirm că nu avea cum să fie în noiembrie, cum spune mama – cine mănâncă înghețată pe stradă în noiembrie? Fetele m-au luat la întrebări iar eu le-am recitat și lor tot pomelnicul, le-am povestit cu magazinul universal, cu frizeria dar am tăcut mâlc în legătură cu vânzătoarea de la magazin care mă luase în grija ei și avea în gând să mă ducă la miliție. Nici căscatele de ele nu s-au întrebat ce caut eu acolo, pe scaunul de pe trepte cu biscuiții în brațe și cu paharul în mână și pe loc m-au înșfăcat pe sus, în brațe, știu că m-am simțit absolut umilită – eu bătusem tot orașul pe jos iar ele mă cărau în brațe. Am plecat val-vârtej de acolo, fără s-o anunțăm pe femeia de la magazin.

Nu-mi amintesc în ce fel am ajuns la miliție dar era deja întuneric. Fetele se agitau, vorbeau amândouă odată, explicau. Eu nu înțelegeam ce era cu alarma și agitația aceea pe capul lor iar la mama abia dacă începuse să-mi zboare un pui de gând. Milițianul care a vorbit cu mine era gras, mustăcios și cu ochelari. Nu m-am speriat că erau atâția oameni în jurul meu adunați ca la urs, ba dimpotrivă, mă simțeam ca o vedetă și știam ce efect am asupra celor mari când mă auzeau vorbind așa că mă dădeam și în spectacol. Am repetat și în fața mustăciosului totul despre mine, ba chiar și țâța pe care-am supt-o. M-au urcat cu fundul pe un birou și toți îmi propuneau de mâncare, lapte, chefir și ce provizii mai aveau ei de-acasă la pachet. Eu mă alintam de nu se poate de la atâta atenție.

Trebuie să vă spun unora iar altora să le amintesc, poate au uitat, că în URSS erai obligat să ai acasă un radiou mic de tot care se conecta la o priză specială, nu era ca aceea de curent, aș zice că era mai mică și era interzis să-l închizi. La acel aparat începea programul la ora șase dimineața cu știri și avea emisiuni de muzică, teatru la microfon, precum și povestea de seară pentru copii la ora nouă  dar se mai și întrerupea uneori și intra în direct primăria sau altă instituție din comună și anunța cine știe ce lucru de interes local. Aceste radiouri se găseau instalate peste tot: în magazine, în școli, în stații de autobus și la fiecare om acasă și nu exista să trăiești fără să-l auzi din noapte până în noapte. Tot prin intermediul lui se făceau exerciții de evacuare pentru cazuri de bombardament – nu râdeți, așa era! Ei, prin acest tip de radio au transmis pe loc în tot orașul că a fost găsită și adusă la miliție o fetiță cu paltonaș cadrilat, crem cu bej, cu un cățeluș aplicat pe buzunar și cu beretă asortată pe cap. Mama era în stația de autobus cu alde soră-sa și cu copilul în brațe, convinse că tata a plecat cu mine la baba fără să le spună pentru că mai făcea din astea. Atât își mai amintește – că nu a fost atentă la anunț până ce n-a spus crainica de cățelușul de pe buzunar! Când a repetat anunțul (așa era procedura, îl repetau de mai multe ori), mama deja căuta cu ce s-o ia în direcția sediului miliției.

Pe mine m-a găsit în picioare pe un birou, recitând poezii și snoave iar în jurul meu era veselia de pe fața pământului. Care mai de care, milițienii mă întrebau tot felul de lucruri și râdeau de se prăpădeau când mă auzeau vorbind. M-am mirat foarte tare când am văzut-o pe mama schimbată la față și nici nu-mi amintesc dacă m-a certat sau m-a pupat, filmul meu se mută direct la baba la poartă.

– Lasă, Donă, ai să vezi că e acasă, n-o caută el prin oraș, stai fără grijă! spunea mătușa mea Maria.

Când eram pe la jumătatea trotuarului, din casă a ieșit senin tata, în maieu și în izmene și a început să strige la mama:

– Știam eu că ai fost și ai luat-o de la frizerie fără să spui! Bine că n-am mai pierdut timpul s-o caut tot târgul!

Nu știu despre ce au vorbit ei pentru că pe mine m-au băgat direct în bucătărie și au început din nou să mă hrănească. În scurt timp nu mă mai băga nimeni în seamă iar eu îmi vedeam de relele mele pe sub pat (la bucătărie la baba era un pat de fier cu picioare înalte, din acelea  cu plasă metalică pe care era pusă o saltea cu arcuri, fixată într-o ramă de lemn, cam cum era o dormeză pe partea dreaptă a Prutului). Imediat au venit toți în bucătărie, au alăturat doua mese cap la cap și au întins o mulțime de bucate – iată de ce cred că era pe la Paște. După ce s-au așezat, eu m-am prelins de sub pat direct sub masă și am trecut la altă ocupație foarte dragă mie: trasul cu urechea. Și pe cât eram eu de gălăgioasă și de agitată în restul timpului, pe atât de cuminte și tăcută eram când ascultam ce n-aveam voie de sub masă ori de după perdele. Din discuția de atunci țin minte o singură frază pe care a spus-o mama:

– Și zi drept, ai fost s-o vizitezi pe Zânica?

Publicitate