Baba Bătrâna

                                                              

Prima amintire despre bunica mea de pe mamă – Baba Bătrâna, și bunicul meu – Deadu, este doar o fulgerare, o frântură de clipă în ceață de prin 1975, când aveam abia doi ani și este singura amintire cu Deadu stând în picioare, clătinându-se în timp ce încerca să-și tragă niște nădragi peste izmene. Din 1976 a picat la pat, paralizat definitiv pe partea stângă, pentru nouă ani încheiați și a murit în 1985. Baba a devenit mama, tata, bunica, stâlpul, ușa, prispa și temelia casei din acel moment și m-am gândit că ar fi păcat să nu scriu cât îmi mai amintesc bine cum a fost sfânta mea Baba Bătrâna.

Mama, fiind bulgăroaică get-beget, ne-a învățat să-i spunem bunicii baba, pe bulgărește, bunicului deadu iar mătușilor lelea Maria, lelea cutare, unchilor ne-a învățat să le spunem moș Petre, moș cutare sau cutare și nu nene sau bade. Dintre toate mătușile doar una a rămas cu o rămășiță de apelativ bulgăresc, nici măcar lele Marie, ci Lealea, așa cum am apucat eu să schimonosesc cuvântul când eram foarte mică și acesta i-a rămas numele până în zilele noastre, deși după mine au mai urmat încă șaptesprezece nepoți. Nimeni n-a putut răsturna porecla pe care i-am dat-o eu în schimb baba a devenit Baba Bătrâna. După ce primul nepot a avut copii, Lealea a devenit babă la rândul ei și trebuia să facem o diferență între babele tinere și cea bătrână. Toți am început să spunem Baba Bătrâna babei mele și fiecare strănepot  îi spune pur și simplu baba bunicii sale. Pentru Deadu nu am ajuns să facem schimbări pentru că a murit devreme, în 1985, la șaizeci și patru de ani, după nouă ani de paralizie pe motiv de eroare medicală. Cum ar veni, s-a dus răcit la spital și a venit paralizat pe partea stângă, de sus până jos.

Dacă ne-am lămurit cum e cu Baba Bătrâna, ar mai trebui spus că din nouăsprezece veri drepți au fost doar trei curat bulgari care au mers la o școală rusească, restul suntem corcituri cu români, toți ca unul am crescut ca români și niciunul dintre noi nu știe bulgărește mare lucru, unii nu înțeleg deloc, nu cunoaștem obiceiurile și nici cântece, ori jocul popular. Mai mult, limba bulgară era folosită de cei mari ca să ne ascundă diverse lucruri, să vorbească nestingheriți fără ca noi să înțelegem o boabă. Știu că mama, frații și surorile ei au învățat românește abia când au mers în clasa întâi.

Baba Bătrâna avea costumul ei de zestre cu fustă vișinie, baticul negru de stofă fină țesută în casă, cu țărțămuri,  bluza brodată și un brâu. De la școală veneau să-l împrumute pe la baluri și carnavaluri în loc de costum de țigancă. Abia când m-am făcut mai mărișoară am înțeles ce era cu hainele acelea și am fost de părere că n-ar mai trebui să le împrumute nimănui dacă nu au de gând să le folosească drept ceea ce sunt și pentru ce au fost create. Astăzi costumul cred că este la un văr de-al meu, în siguranță.

 Baba nu a purtat în viața ei rochii sau fuste de la magazin – și le cosea singură pe toate. De fapt nu purta fuste ci numai rochii, toate același model dar din diferite țesături și culori. Toate veau stanul cu platcă răscroită la baza gâtului și cu despicătură cu nasture în față – era mai comod și nu avea nevoie de ajutor când se îmbrăca; stanul avea trei pliuri pe-o parte și trei pe-o parte în dreptul bustului, poalele crețe dar nu foarte largi, lungi până aproape de pământ. Rochiile de iarnă aveau mâneci lungi iar cele subțiri, de vară, erau toate cu mâneca pe trei sferturi. Pentru fiecare rochie își cosea câte o pestelcă asortată cu două buzunare. Nu am văzut-o pe Baba Bătrâna umblând cu brațele goale niciodată, fără șorț și nici fără batic pe cap. Pentru înmormânare și-a cusut o rochie din catifea nemțească, de un verde marin intens, fără pestelcă, și-a ales un batic negru de stofă subțire cu flori roșii, cu țărțămuri și o bluză de lână sură de Angora pe de-asupra pe care cred că i-o adusese Lealea drept cadou de prin excursiile ei exotice. Un lucru interesant și unic pentru mine a fost la Baba că de fiecare dată când își spăla părul (cu ouă crude), se pieptăna cu atenție, își împletea două cosițe pe care le prindea ca pe-o coroniță în jurul capului iar părul care-i cădea îl făcea ghem și-l punea sub un olan, la streașina unui hambar de pe beci. Tot acolo punea, înfășurate bine în alt ghem, într-un șervețel, unghiile de la mâini și de la picioare pe care și le tăia sâmbăta după baie și ne spunea:

– Când o să mor, o să luați toate ghemele de-aici și o să mi le puneți sub perna de rumeguș, în sicriu.

– De ce?

– Pentru că sunt ale mele, din trupul meu! Doar n-o să plec eu pe lumea cealaltă și ele o să rămână în asta?

– Taci, Babă! Matale n-ai să mori niciodată! Uneori mă făcea să plâng când o vedeam cum râde vorbind despre moarte. Mulți îmi spuneau că Baba vorbește cam stâlcit românește dar mie nu mi se părea așa – pentru mine era cea mai frumoasă vorbă din lume, mai ales că nu făcea greșeli gramaticale ci numai pronunța cu un accent slav deosebit de care un bătrân nu mai poate scăpa.

Bineînțeles că au procedat întocmai și i-au pus părul sub pernă.

Baba Bătrâna, din câte știu eu, era născută în 1917, pe data de 8 martie și era un prilej numai bun să ne adunăm de ziua ei. De cadouri n-o umpleam, știu că îi aduceam tot felul de felicitări confecționate și pictate de mâna noastră în schimb ea era pregătită cu sarmale și plăcinte, cu mititei făcuți în tigaie, așa cum se făceau pe la noi, cu tăițeii calzi cu carne rumenită în cuptor, cu mormanul de bomboane de ciocolată și biscuiți… Nu cred că lipsea vreodată cineva de la ziua ei.

Tot așa, niciodată nu lipsea nimeni la masa din ziua de Paște. Baba Bătrâna punea în fața ușii un taburet și un lighean cu apă pe el iar în apă punea două ouă roșii și câteva copeici. Toți ne spălam de formă în apa aceea și abia apoi intram în casă. La toate mesele festive ea stătea în capul mesei, se ridica și ne spunea câteva cuvinte, Tatăl Nostru sau ce considera că este cazul. Până în 1985, când a murit Deadu, făceam mesele în casa mică din ogradă, ca să fim împreună cu el pentru că din 1976 nu s-a mai putut ridica din pat.  Pe parcursul mesei Baba nu se băga în vorbă decât rar și uneori mai făcea câte-o observație unui copil care se întrecea la masă dar numai cu ochii – ea nu ridica tonul niciodată la nimeni și nu punea nici copiii în situații umilitoare sau jenante. Masa era foarte lungă, alcătuită din mese puse la cap și trecea dintr-o încăpere în alta prin ușa deschisă în casa mică pentru că Baba Bătrâna a avut șapte copii și nouăsprezece nepoți.  Ei, tocmai din capul mesei, nu știu cum făcea dar te striga șoptit până în capătul opus din camera cealaltă și auzeai – asta era o minune de care mi-am dat seama mult mai târziu – copiii nu aud nici când urli la ei  într-o asemenea hărmălaie de adunare dar ea era auzită și văzută. Făcea un gest discret cu mâna, cu capul și cu ochii din cap simultan care însemna „fii cuminte!” sau „las-o baltă!”, sau „vorbește mai încet!”, sau „nu te implica în discuția asta!”.  Niciodată nu spunea cu vorbe dar te făcea să înțelegi unde întreci măsura și te îndruma cu blândețe, fără cuvinte, doar făcând gestul ei discret cu mâna și capul, să te potolești. Nu știu și nu cred să se fi întâmplat vreodată ca vreun copil sau un adult, inclusiv nurorile și ginerii, să nesocotească gestul ei fără cuvinte, să-i fi trecut prin cap să nu asculte!

Inițial am vrut să vă povestesc o întâmplare haioasă pe care mi-o amintesc în legătură cu ea dar abia acum am realizat că am supărat-o foarte tare atunci și a fost singura dată în viața mea când am înfuriat-o de-adevăratelea și Baba a strigat la noi bulgărește, presupun că e posibil chiar să fi înjurat… presupun doar pentru că pe Baba Bătrâna nu am auzit-o înjurând nici găinile. M-am gândit mult și bine la ea zilele acestea și m-am gândit că a fost un om perfect, fără de păcat, o mamă și o bunică perfectă, o gospodină, bucătăreasă, croitoreasă, educator, grădinar și tot ce îi mai poate trece prin cap unui om. Avea „patru clase la români” dar era deșteaptă ca un academician, înțeleaptă ca șamanul tribului și modestă ca floarea de troscot pe care n-o observă nimeni când o calcă.

Ea făcea absolut tot în jurul casei – primăvara devreme își făcea un fel de pernuțe din cârpe stratificate pe care le lega de genunchi și începea să curețe via îngenunchiată, așa cum fac și eu – mi se pare foarte comod. Știa câți butuci are și îi împărțea exact pe ore și zile încât știa fără ceas, numai după numărul de butuci curățați, când trebuia să se ridice și să meargă la hrănit și adăpat animalele, să-i rămână exact timpul necesar pentru a face mâncare și nu s-a întâmplat să întârzie vreodată cu vreo lucrare. Știa exact câte zile îi lua via, câte ceapa, câte fasolea, cartofii, câte zile îi lua grădina de la locul de casă și se încadra în timp cu toate – Baba Bătrâna nu era sau, drept să spun, nu părea copleșită de treburile ei niciodată pentru că avea rânduiala stabilită într-o viață de om și nu se agita când ploua, nu se temea că i se dă ritmul peste cap. Tot timpul ei, anul împrejur, era împărțit pe treburile  care se făceau cu nespusă răbdare și rigurozitate.

Baba nu avea nevoie de ceas, de calendar sau de rubrica meteo de radio sau televizor ca să știe cât e ceasul, în ce dată suntem, ce sărbători urmează și cum va fi vremea mâine. Orele ei se măsurau cu soarele și luna sau cu munca ei, cu mersul pe jos. Știa exact câți butuci curăță într-o oră, ce postată de păpușoi prășește, câți hlujani taie, câți știuleți desfacă, câți kilometri merge pe jos, cât țeșe, cât împletește sau cât croșetează într-o oră. Ea știa precis când să se apuce de-o mâncare ca s-o termine exact atunci când îi veneau bărbatul și copiii la masă iar în ceea ce privește vremea, se uita la cer și ne spunea cum va fi vremea fără greșeală. Ne mai spunea un lucru interesant despre vreme pe care l-am verificat în ani și nu mă pot abține nici în sfânta zi de azi să nu verific dacă a avut dreptate: vinerea se schimbă întotdeauna! Avea semnele ei cu roșu la asfințit, cu nori creți, nori grei sau albi, sau negri, care-s de zăpadă, care-s de grindină și care-s de ploaie sau care-s trecători…

Calendarul era alt lucru aproape de prisos! Baba avea nevoie să știe în ce zi este Paștele și dacă avea acest reper, nu mai avea nevoie de nimic. Zilele și săptămânile le măsura foarte simplu – cu atâtea săptămâni înainte de Paști e spolocania – spălatul oalelor de frupt; cu atâtea săptămâni înainte e lăsata secului de carne iar în sâmbăta acelei duminici sunt moșii de iarnă, lăsata secului de lactate cu atâtea săptămâni înainte, urmează postul și dezlegările la ulei și pește… știa totul pe de rost și număra zilele. După Paște – la fel de simplu – patruzeci de zile până la Înălțare, încă o săptămână și trei zile până la Duminica mare când culegeam corovatică din țintirim, făceam curat și o împrăștiam pe sub paturi să miroasă toată casa. Urmează Rusaliile, posturile de Sânchetru și Adormirea Maicii Domnului… și tot așa până la sfinții din toamnă, postul Crăciunului – toate pe vechi, desigur, înafară de Paște. De Anul Nou pe vechi făcea învârtită cu noroc și rupeam toți din ea ca să aflăm la ce vom avea noroc în anul care vine. Dacă îți picau bănuți – la bani, dacă boabe de grâu sau porumb – la recolte, bijuteriile însemnau sarcină pentru femeile măritate și măritiș pentru fetele mari…

Răsăditul în grădină se face de Izvorul Tămăduirii, semănatul busuiocului pe la sfântul Gheorghe, legatul viei în verde începea pe la Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena… Viața ei și a noastră pe lângă ea era un cerc perfect închis care nu se lățea, nu se strângea și nu se strâmba – era timp pentru toate iar cele bune și cele rele încăpeau laolaltă în roata vremii cu tot cu încurcături și deznodăminte. Nu am auzit niciodată să se facă vreo treabă sau vreo lucrare mai devreme doar ca să-ți iei grija pentru că ai puțin timp liber – timpul acela era destina hodinei și rugăciunii sau desfătărilor sărbătorilor dacă așa era rânduiala. Fiecare lucru era făcut întocmai la timpul său, nici mai devreme, nici mai târziu.

La sfârșitul lui mai începea prășitul grădinilor iar în pauza de amiază făcea dulceață de căpșuni și zmeură întotdeauna. Creștea câteva sute de pui de găină, de curcă, rățuște mute, boboci de gâște leșești, românești și avea un loc stabilit pentru tocat mărar, cozi de ceapă și felurite buruieni folositoare de amestecat în crupe. Pe la patru după amiază le mai turna apă încă o dată la toți, le arunca un braț de buruian, îi lăsa lui Deadu apă într-o cană, o gustare pe masă și un borcan de un litru în care făcea pipi și pleca înapoi în grădină. După perioada prășitului venea descurnuțatul, spălatul și vopsitul lânilor la care participam toți nepoții de pe uliță, fete și băieți, precum și cei pe care îi lăsau părinții în vacanță la Baba. Dar nu o ajutam pur și simplu, nu! Tot ce făcea bunica era școală:

– Dați-vă aproape să vedeți!

Și ne arăta exact tuturor cum se face un lucru sau altul. Avea răbdare nesfârșită, nu se enerva, nu țipa, nu ne certa – făcea doar gestul acela discret cu mâna și cu capul, clipind un pic dintr-un ochi și era destul să se cumințească și văru-meu Niculăieș care era tartorul principal printre noi. Printre spălatul și vopsitul lânilor cu coji de nucă verzi, coji de ceapă, crenguțe de vișin și tot felul de alte vopseluri populare, în zilele în care ploua făceam compoturi cu Baba Bătrâna – fierte în borcan sau opărite de două ori cu sirop. Era pricepută la toate și nu ne-au învățat mamele noastre care lucrau din noapte până în noapte câte ne-a arătat bunica în toate domeniile gospodăriei. Umplea sute de borcane cu bulioane de roșii sau gogoșari, mâncăruri de legume și murături, mange – un fel de zacuscă, vinete marinate în suc de roșii sau prăjite și conservate cu usturoi și oțet, dulcețuri de la căpșuni și nuci până la gutui în toamnă târzie… Cel mai mult ne plăcea când făceam cavarma sau când tăiam toamna cârduri de rațe și gâște și sterilizam carnea în borcane la cuptorul mare de lut iar penele le suiam în pod pentru la iarnă, când Baba făcea perne și chilote..

M-aș opri puțin la cavarma care era un preparat de oaie foarte apreciat la noi. Într-un cazan imens se fierbea afară, la foc de lemne, o oaie sau două, de obicei bătrâne, sterpe. Era o mare bucurie pe capul nostru mai ales dacă era zăpadă și ne certam cine să pună pe foc, în timp ce oamenii mari sorbeau un rachiu de tescovină cu pește afumat drept gustărică sau un vin fiert și ne supravegheau, învățându-ne sa potrivim focul la pirostrii. Se condimenta destul de simplu cu sare, foi de dafin și ardei iute, se fierbeau până scădea apa aproape în întregime și cădea carnea de tot de pe oase. De fapt, până alegeam cu mâna și verificam cu mare atenție să nu rămână vreun os cât de mic, se flecuia toată carnea dar n-o tocam. La final se punea mult usturoi pisat și se potrivea de sare și iuțeală, scăzută cum era toată compoziția, fără a mai scurge ceva. Nu dădeam la o parte nimic din oaie, nici măcar o bucată de carne, nici organele, totul merge la cavarma, asta să fie clar! Compoziția moale și călduță, condimentată după mofturile gospodarului, se turna în ligheane și oale a căror formă o lua cavarmaua când se întărea. Și se întărea, nu glumă! Se tăia cuburi și se mânca foarte măsurat cu cartofi fierbinți, fierți în coajă, întinși prin mujdei bogat, brânză de oi și tot ce aveai prin borcane, pus cu dragoste și meșteșug de Baba pe iarnă. Mesele acestea improvizate îmi sunt minunate amintiri pe lângă soba în care trosneau lemnele…

După Anul Nou mai sărbătoream fără zgomot Crăciunul pe vechi și Baba vâra în casă războiul de țesut. Mamele noastre mergeau la muncă și nici nu se punea problema țesutului pentru că veneau târziu și ne luau în răspăr în legătură cu animelele de la noi de-acasă, curățenia, mâncarea și temele. Noi ne făceam treburile pe-afară, aprindeam focul, surorile mele și cu mine ne luam ghiozdanele și ne duceam la Baba Bătrâna, peste trei case, în schimb Niculăieș își arunca ghiozdanul peste poartă, nici nu intra pe-acasă și se prezenta direct la Baba după ce ateriza de la școală. Ridica toate capacele tigăilor, mânca din oale cum știa numai el s-o facă și prindea rând primul la țesut. Baba ne punea să mâncăm întâi și se uita cu zâmbetul ei discret – așa o mai surprindeam rar cum se bucură de noi fără vorbe. Pentru ea copiii erau sfinți și iertați de toate cele de dinainte de-a le face. Iar de făcut făceam tare multe bazaconii! Când eram descoperiți, o auzeam spunându-le alor noștri:

– Lasă-l măi, lasă-l! Iar nouă: – Fugi! Nu sta că te bate!

Ne-a învățat să croim, să coasem, să împletim șosete, ilice, căciuli, să croșetăm, să cordelim, să înnădim cordele și să facem suveici, să țesem, să facem plăcinte, să frământăm cozonaci și am învățat pe lângă ea rânduielile la clăci, la zidit sobe, la pregătelile nunților, cumătriilor și a altor evenimente de la curățatul cepei până la ritualurile principale… Bunica era atoateștiutoare și de la ea nu am auzit niciodată să existe vreun lucru imposibil de realizat. Spunea:

– Păi să vedem cum se poate face! Și găsea o cale sau ne punea pe noi să căutăm soluții. Baba Bătrâna era foarte ingenioasă și Deadu de asemenea. Ei ne-au învățat să ne facem capre de Anul-Nou, buhai, biciuști, clopoței și toate năzbâtiile copilăriei. Și totul fără ceartă – cred că sunt singurii soți din lume despre care pot spune că nu i-am auzit certându-se și simt că era meritul ei în ocolirea oricărui conflict. Dacă doi sau mai mulți dintre noi aveau o neînțelegere și ne luam la ceartă sau chiar la bătaie, că asta nu era greu, Baba încerca să ne împartă sarcinile corect și după puteri iar dacă eșua, avea o soluție genială!

– Dă-o la mine că o fac eu! Nu vă certați, face Baba!

Și nouă ni se făcea o rușine fără seamăn și ne rezolvam pe loc dilema căci n-o supăram pe bunica. Nu îndrăzneam, nu ne trecea prin cap să-i aducem vreo neplăcere ori să n-o ascultăm! Nu ne pedepsea niciodată, nu disciplina pe nimeni niciodată, nu mai mult de semnul ei cu mâna și cu capul dar discret, să nu observe ceilalți. Când ne prezentam la ea – stătea în casa mică din ogradă unde avea două încăperi și bucătărie – scoteam urgent țoalele afară, unul mătura, doi scuturau, altul spăla podelele vopsite în cafeniu cu teul pe sub paturi și așterneam ca furnicuțele la loc. Treaba asta o făceam în fiecare zi de la Dumnezeu, era ca un ritual. Sâmbăta schimbam țoalele cu unele curate iar pe cele murdare le băga Lealea la mașina de spălat căci ea trăia la Baba în ogradă, în casa mare.

Duminica ne adunam la masă la Baba Bătrâna, cei care aveam casele în sat, și vara, după amiaza, toți ieșeau la drum, cu scăunelele de-acasă și se puneau la povestit și la bârfă, cum se face pe oriunde pe la țară însă iarna rămâneam în casă și cei mari jucau popa prostul iar noi făceam la fel. Un lucru interesant am realizat abia acum, când sunt adult, că Baba Bătrâna nu bârfea. Eu, dacă eram spioana spioanelor și stăteam mai mult pe sub masă la tras cu urechea, auzeam bârfe și treburi care nu erau pentru urechile mele dar nu am auzit-o pe Baba să spună că uite, cutare e leneșă, nespălată sau nu știu cum, ba dimpotrivă, când bârfele o luau razna, ea găsea de cuviință să pună capăt vorbelor. Și nimeni nu se opunea vreodată. Baba nu judeca, nu hulea, nu se certa niciodată și nu se amesteca în familiile copiilor săi, de străini nici nu mai spun!

În duminicile noastre uneori ne lovea șahul, alteori jucam dame sau ne hârjoneam ca niște căței, răscolind toată casa. Cât a mai trăit deadu paralizat, până în 1985, vara stăteam pe capul lui să ne spună povești. A fost cel mai nelăsat în pace om la pat. Nu-l lăsam să respire, stăteam pe capul lui și-l întrebam iar el ne povestea auzite, știute sau inventate de el și abia peste mulți ani am înțeles că el ne atrăgea cu povești și pentru că ne iubea, dar și de frica singurătății, așa cum pățesc mulți care pică la pat. Numai că el nu mai scăpa de noi – îl îmbrobodeam ca pe păpuși, îi făceam unghiile iar el ne cerea apă sub pretextul că îi era sete și ne uda. Apoi iar spunea că moare de sete și noi îl credeam – copii, ce să faci? Și el iar ne uda!

Odată sora mea cea mai mică împreună cu tovarășa ei de năzbâtii, sora lui Niculăieș, au scos cinci căldări de apă și s-au udat cu el încât atunci când a venit Baba Bătrâna din grădină, pluteau țoalele prin casă! Avea un fel de a râde liniștit dar cu poftă de mi-era frică să nu rămână fără aer! Nu ne pedepsea niciodată și spunea:

– Unde-ai văzut babă frumoasă și copil cuminte?

În principiu, cam toate relele le făceam acasă la Baba Bătrâna pentru că la noi riscam să luăm bătaie pentru mizerie sau alte ponoase pe care le făceam. Spre exemplu, cum se ducea Baba pe la vreo pomană sau înmormântare, la vreo merință pe la nou-născuți, era un semnal clar pentru noi să ne apucăm de ceva și tiva! direct la ea acasă! Îl apucă odată pe văru-meu Niculăieș să prăjească niște semințe de răsărită, cred că avea cam treisprezece-paisprezece ani iar soră-mea zece, că el avea pofte cel mai des – îi abătea ba a clătite, ba a papanași, alade cu chișleac… Toată lumea știa unde se găsea în pod răsărita, merele uscate, prunele și alte bunătăți la care nu aveam niciun fel de restricții așa că s-a pus el cu soră-mea pe treabă. Au vânturat repede floarea, au pus ceaunul pe aragaz și dă-i foc! Văru-meu zice:

– Stai! Am uitat să punem ulei!

– Nuuuu! Fără ulei că știu eu sigur, am văzut cum face Lealea!

– Ba cu ulei, știu eu mai bine căci sunt mai mare!

Zis și făcut, au turnat o jumate de litră de ulei și o poală de răsărită într-un ceaun și dă-i prăjeală. Învârtea el cu lingura dar a prins a se îndoi de metodă și o tot întreba pe Tania, soră-mea:

– Ce zici? Parcă iese bine? Începe să semene a răsărită prăjită!

– Care iese? Ce să iasă? Nu-i bun deloc! Tu nu vezi că iese fum albastru? Eu nu cred că trebuie să iasă fum așa!

– Ai răbdare, trebuie să fie oleacă de fum! Unde-ai văzut tu să prăjești ceva și să nu iasă fum deloc?! Taci din gură că eu-s mai mare și știu!

– Uite că n-am văzut!… Poarta!!!

La Baba Bătrâna clanța porții avea rol de clopoțel – o auzeai din fundul grădinii când o apăsai și ieșea din cățel. Niculăieșul meu și-a tras mânecile puloverului în jos și și-a acoperit mâinile, a înșfăcat ceaunul încins de urechi (noi nu avem în Basarabia ceaune cu coadă ci numai cu urechi și cu fundul bombat), asta mică a închis focul și au zburat ca vântul pe portița de la grădină. Din urma lor rămânea o trombă albastră de fum ca din urma Titanicului iar Baba, cu mâna înțepenită pe clanța porții, încă în drum, mai avea ceva de vorbit cu Turițoaia și nu i-a observat. Bucătarii ghinioniști s-au ascuns în tufele de zmeură de după casă și făceau planuri de evadare dar întâi trebuia să asculte cum face treișpe-paișpe Lealea noastră, nervoasă de pocnea și neînțelegând ce-i cu fumăraia din bucătărie – pe foc nimic, niciun ceaun ars, focul stins!? Abia ea țipa și ne trăgea cu bluza ei cu chei în buzunar peste cap dar criminalii erau de negăsit. N-am fost de față dar mi-o închipui pe Baba cu râsul ei sufocant – ea era complicele și apărătorul nostru oricând și indiferent de boacănele pe care le făceam.

Aceștia doi au îngropat ceaunul în tufele de zmeură dar nu înainte de a mânca, totuși, niște semințe de floare făcute cărbune și scrum. Retragerea a avut loc prin fundul grădinii – era foarte mare, au sărit ciulinii care țineau loc de gard în capăt, au ieșit prin canalul cu apă și, ocolind satul, s-au prezentat înapoi pe uliță, de parcă au sărit elasticul toată ziua.

Altă dată, tot așa, într-o zi de sărbătoare sau de înmormântare, nu-mi mai amintesc ocazia dar știu că era vară, ne-am adunat la Baba – surorile mele Tania și Maria, eu, fiind cea mai mare dintre toți, văru-meu Niculăieș și soră-sa și ne-am apucat de plăcinte cu brânză. Cred că aveam în jur de paisprezece ani, Niculăieș și Maria câte treisprezece iar astea mici cu cinci și cu șase ani mai mici decât mine. Pe el l-am trimis în hambar unde erau sacii cu de toate, după făină. Pe la noi lumea nu se încurcă cu măsuri mici – punguțe, pachețele cu făină – totul era la țuhal. Deșteptul a răsturnat vreo șase-șapte kile de făină, apreciez eu acum cam cât încăpea acolo, și ne-am pus pe frământat pentru plăcinte cu foi subțiri, bulgărești, aluat simplu – apă, sare, făină și puțin oțet ca să fie foaia elastică dar rezistentă. La atâtea mâini nu era mare filozofie să frămânți un lighenoi de aluat și participasem la frământat cozonacul, știam procedurile dar nu m-am încurcat prea tare calculând porția, așa ne-am trezit că am făcut cât a dat Domnul, din toată făina adusă de varu-meu. Am portivit bine aluatul de elastic, nu se lipea, totul mergea strună.

Am așternut fața de masă pentru întins foile, am făcut turte groase dintr-o parte de aluat (era mult a boalei!) și le-am uns pe fiecare cu câte o lingură de ulei, cum am văzut că se face. Cât acelea stau rânduite pe un dulap separat, îți iei o turtă și o pui pe dosul palmelor și te instalezi deasupra mesei, unde-i fața de masă pregătită și începi să o întinzi ușurel dar repede dinspre mijloc spre capete, cam cum fac pizzerii în ziua de azi. Când se mărește, dai drumul foii ușor pe masă și începi să tragi cu degetele de margini de data aceasta, fără a forța însă și repede. În felul acesta ajungi să te miști roată-roată în jurul mesei, întinzând și subțiind foaia până se poate citi prin ea gazeta, cum spunea Baba. Uleiul ajută la întins iar oțetul la elasticitate. Foile acestea se găsesc acum în comerț, gata întinse și uscate dar gustul cu cele făcute de casă nu se poate compara. Când ai foaia întinsă la maximum, te dai la umplut după cum urmează: cu câteva linguri de ulei stropești foaia mare cât masa și cu mânuța, nu cu lingura, treci la împroșcat umplutura fie de brânză, de mere, de bostan de plăcintă, de varză murată și călită iarna, carne sau cartofi – nu ai cum s-o întinzi cu lingura pentru că rupi foaia sigur! Trebuie s-o drămuiești cu mare atenție și s-o împrăștii uniform și nu prea încărcat – foaia e străvezie! Când ai terminat cu umplutura, apuci de fața de masă de desubt și o salți în așa fel încât să se ruleze foaia de plăcintă până la jumătate. După aceea faci același lucru din partea opusă și plăcinta ta arată ca un șarpe pe masă. La Baba în sat facem plăcinte și pâine exclusiv în tăvi rotunde cu margine vălurită, cu diametrul de treizeci de centimetri aproximativ dar nu trebuie să te agiți cu plăcinta făcută sul pentru că o poți rupe cât ai clipi! O iei dintr-un capăt și începi s-o aduni ca pe melc – jumătate dintr-o parte, fără s-o ridici de pe masă și, pentru că se îngreunează, apuci cu stânga capătul liber și-l aduci la roată, ajutând de la mijlocul sulului rămas cu dreapta și o închei, băgând coada „șarpelui” dedesubt, să se vadă frumos. Cu multă măiestrie sau mai bine cu două perechi de mâini, sau cu o lopată lată de lemn specială, noi luam roata și o puneam în tava rotundă, o ungeam gros cu smântână și o dădeam la cuptor la foc potrivit cam o oră. O femeie cu adevărat gospodină nimerea exact mărimea foii și grosimea umpluturii în așa fel, încât să umple perfect tava, să nu mai trebuiască o foiță mică, o jumătate, un sfert sau alte adăugiri.

– Să-ți fie rușine să cârpești plăcinta, spunea Baba Bătrâna! Asta-i treabă de muiere, nu de femeie gospodină! La noi muiere e de rău…

Eu la paisprezece ani eram meseriașă deja la învârtit plăcinte dar atunci greșisem porția – aveam aluat să nebunim de cap! Fetele cele mici și Niculăieș ne-au părăsit după prima tavă iar eu cu Maria am rămas cu lighenoiul de aluat la care ne uitam disperate! Ce te faci tu cu plăcinte de-o nuntă??? După ce am obosit de întins foi subțiri, ne-am gândit să facem și niște plăcințele pripite, cum se zice pe aici: o turtiță subțire, cu diametrul de douăzeci de centimetri, unsă pe jumătate cu brânză ori ce ai acolo, lipite în semilună cu marginile franjuri și prăjite la tigaie la foc iute pe ambele părți. Ne săturasem și de sucitor, teancul de plăcințele creștea, tăvile cu învârtită își așteptau rândul la cuptor iar aluatul nostru parcă se înmulțea. Aici ne-a venit în ajutor tânăra nevasta a celui mai în vârstă văr de-al nostru care s-a amuzat strașnic când ne-a găsit cu malul de aluat! Atunci ne-a dat o idee: cu același aluat puem face și colțunași! Nu e cum credeți – nu-i făceam la mână, aveam o formă cu găuri pe care puneam foaia, umpleam locurile lăsate cu brânză, mai puneam o foaie deasupra și treceam cu sucitorul – colțunașii se decupau singuri, cam treizeci la număr dintr-o mișcare… Nu mai puteam de oboseală!

Când au apărut Baba și mamele noastre, au găsit tabloul bucătăriei apocaliptice: toate mesele, unele aduse din casă, erau pline cu foi, sucitoare, castroane cu umplutură, foi mari, foi mici, teancuri de plăcințele prăjite, tăvi coapte de învârtită, tăvi unse cu smântână așteptând la rând, o masă pe care operam colțunașii și o oală de zece litri clocotind pe aragaz, alături pregătit ligheanul și strecuriciul pentru colțunași, noi colbăite de făină din cap până-n picioare… Vreau să spun că s-au prăpădit de râs iar Baba, mai mult decât toate, râdea cu râsul ei cuminte de nu-i mai rămânea timp să-și tragă aer…

– Șapte feluri de bucate și toate bostan cu lapte! A spus Baba Bătrâna atunci, – tare prostișoare mai sunteți!

Au chemat bărbații și, cum erau veniți de la vreun praznic, i-am mai hrănit obligatoriu încă o dată și cât ei mâncau, noi încă modelam, prăjeam și fierbeam…

Pe lângă inițiativele culinare, ne abăteau și ingineriile de multe ori sau construcțiile. Una bună de tot mi-o amintesc, tot ideea lu Niculăieș – acum îmi dau seama în câte belele ne-a băgat el pe noi – hai să facem chirpici! Avea Baba după poartă o căruță de lut, cum are, cred, tot omul pe la țară – imposibil să n-ai ceva de cârpit și de reparat într-o vară. Bun, hai să facem chirpici! Noi doi. Eram destul de mici – eu eram venită  în vacanța de vară după clasa întâi, deci locuiam încă la Lărguța, unde era tata agronom, trimis prin repartiție. Aveam opt ani împliniți iar Michiduță ăsta e mai mic decât mine cu un an. Scoatem apă din fântână, aducem paie, pleavă, găsim o sapă și ne apucăm de făcut brazda pe care se toarnă apa, așa cum am văzut că fac oamenii mari, ne descălțăm de săndăluțe și ne punem pe călcat lutul. Baba  cu Lealea mea duse la un priveghi, la un mort, cu merințe la un nou-născut – n-aș ști să vă spun dar acestea erau evenimentele la care nu ne luau cu ele niciodată. Deadu era la pat, el nu ne vedea de-un gard că din camera lui vedea, totuși, până la drum dar noi eram prea mici. Călcăm, frământăm, adăugim ba paie, ba apă și lățim lucrarea de călcăm tot lutul!

– Adu chirpicarul! – e o formă din scânduri destul de groase și grele, pentru doi chirpici, cu mânere pe lateral. Pentru noi era destul de greuț și gol, nu mai spun  îmbibat cu apă și lut. Dar știam procedura căci ne luau cu ei peste tot, înafară de înmormântări și pomeni. Pui paie pe jos, să se dezlipească chirpicul și să-l poți întoarce, cu o mână de paie ude uzi forma la interior, o umpli cu lut călcat cu paie, îndeși bine să nu rămână goluri, netezești cu mâna udă, bagi toate paiele în lut apoi apuci de mânere și tragi în sus cu atenție, să nu strici marginile. Și o iei de la capăt – muți chirpicarul, pui paie pe jos, uzi forma pe dinăuntru, faci boțuri… Am umplut o juma’ de ogradă cu chirpici și tot nu terminasem lutul.

– Hai să lipim gardul cu lut! Îi vine o idee nebună lui Niculăieș, plictisit de atâta chirpicăraie. Atrag atenția cititorului că eram neobosiți – ore întregi am călcat lut cu paie, am scos apă din fântână și am făcut chirpici! Deadu, săracul, între timp, bătea cu cana în masă de nebunea dar noi nu ne duceam să-i dăm o lingură de apă pentru că niciunul dintre noi nu poftea să se spele picioare și pe mâini de lut ca să intre în casă.  

– Bun, lipim gardul dar dacă ne luăm papara?

– Nu mai luăm nicio papară, îl netezim frumos cu scândurica, lasă că știu eu unde-i, și poate să-l văruiască! O să aibă Baba cel mai frumos gard din sat!

– Daaaa! Hai! Adu scândurica!

Îi ziceam scândurică unui instrument folosit de femei pentru a netezi lipitura de lut cu pleavă sau balegă de cal, e un fel de gletieră mică de lemn.

Și ne punem pe lipit gardul pe partea din drum, evident, ca să-l văruiască Baba mai târziu și să aibă cel mai frumos gard din sat. Acum realizez că ele au fost la vreo înmormântare pentru că prea mult a durat de-am avut noi timp să facem atâta amar de chirpici și să-i ungem cu lut amănunțit vreo zece metri de gard de scândură! Lumea trecea pe drum și ne avertiza:

– O luați de la Leale-ta, copii, nu vă scapă Baba de data asta! Cine o să curețe atâta amar de gard?!

Ei habar n-aveau că noi făcusem și-o ogradă de chirpici. Când au ajuns acasă, nu-mi amintesc decât fețele lor schimbate în fața porții – am uitat să spun – începusem cu poarta! Apoi știu că ne spăla și ne schimba Lealea drăcuind încontinuu. A doua zi mi-au dat deșteptarea de cu noapte, l-au adus și pe domnul inginer Niculăieș și ne-au pus să radem gardul de lut și să-l spălăm. Dar a fost o bucurie, fără doar și poate, pentru că toată ziua am făcut din nou același lucru: ne-am uns cu lut și ne-am bălăcit în căldările cu apă, de data asta aveam și voie!

O singură dată am supărat-o pe Baba Bătrâna, foarte tare am supărat-o și nu pot spune în apărarea mea decât faptul că Niculăieș cu soră-mea Maria au fost de vină, nu eu! Eu eram responsabilă și mă gândeam la consecințe de pe atunci numai că mă lua valul, ce-i drept, și intram în toate afacerile pe care aceștia le propuneau. Cred că peste un an, nu mai târziu, după evenimentul cu chirpicii și gardul, s-a întâmplat în vacanța de vară alta.

– Hai să facem suc de vișine! Niculăieș, desigur, el avea idei dintre cele mai năstrușnice. El cu Maria s-au dus săgeată într-un vișin – cred că erau vreo cincisprezece în grădină iar pe mine m-a lăsat Baba responsabilă cu sora mea mai mică, Tania, de patru ani, cea pe care am dădăcit-o o vară și înainte să încep școala  și cu sora mai mică a lui Niculăieș care avea doar trei ani. Am răbdat cât am răbdat cu copiii dar probabil pocneam să mă duc să mă zgaibăr și eu într-un copac, liberă de sarcini. Cred că i le-am împins-o lui Deadu, să le spună povești sau ceva, oi fi spus că merg la toaletă și am întins-o după ceilalți. Ăștia căraseră în grădină o salteluță de bumbac de la un pătuț de copii, una din acelea groase cu dopuri de cârpe cusute din loc în loc și au urcat-o într-un copac, între niște crăci și stăteau acolo ca boierii mustuind vișine într-un ibric de aluminiu. Cred că ne-am plictisit ori ne săturasem de vișine, de sucul acrișor și, mozoliți de roșu pe mâini și pe haine de te speriai de noi, am primit cu entuziasm propunerea lui Niculăieș:

– Hai la nana să facem suc de agude!

Hai la mama Aneta în copac, unde peste drum, peste câțiva ani ne-am făcut noi casă. V-am spus că pe la țară lumea nu se formaliza tare cu vizitele sau cu împrumutatul lucrurilor – intrai, îți luai ce aveai nevoie și aduceai lucrul omului înapoi iar dacă-l vedeai înainte să-ți faci treaba, îi spuneai și gata. Dar ca să se urce niște copii într-un agud și să facă burțile pline chiar nu reprezenta nicio problemă și nu era nevoie de nicio permisiune. În mod natural, ne-am urcat pe banca de la poartă, de pe bancă pe gard iar de pe gard pe craca de jos iar de-acolo țuști până în vârf. Și dă-te la mustuit și la flecuit agude negre, măi oameni buni, de ajunsesem colorați în roșu de la vișine și vânăt de la agude din cap până-n picioare! Nu știu cât a durat sindrofia mustului de agude dar știu că se umplea ibricul și eram nespus de încântați. Nu știu pe cine plănuiam să adăpăm cu chifligeala aceea dar insistam să umplem recipientul.

Ca prin vis o văd pe Baba cu fetele de mână sub copac, cu baticul alb de bumbac alunecat pe-o parte de i se vedea jumătate de față nebronzată și supărată! Mie mi s-a tăiat bucuria ca maioneza pe loc și am simțit că am făcut-o prea groasă de data asta și deja îmi închipuiam tot felul de nenorociri care li se puteau întâmpla celor două, lăsate singure cu un om paralizat!

Baba Bătrâna a strigat scurt și noi am prins a coborî ca furnicuțele din agud, schimbați la față și năpădiți de toate părerile de rău din lume! Eu, cel puțin, îmi doream să cad și să-mi rup ceva pentru că simțeam nevoia unei pedepse aprige din cauză că i-am ieșit din cuvânt! Nu mă temeam de bătaie din partea ei și bine-ar fi fost să-mi dea câteva palme la cur ca să-mi mai scadă nivelul de vinovăție dar speram degeaba! Când am ajuns cu picioarele pe gard, Baba a lăsat una dintre fete de mână și a întins-o la mine să-i dau ibricul cu hleoarba de agude. Foc îi ardea în luminițele ochilor și focul acesta mă ardea direct la inimă! Baba noastră, scumpa și buna noastră Baba, în ce hal de îngrijorare și supărare o adusesem lăsând copiii baltă! Plângeam cu lacrimi când i-am întins ibricul de pe gard dar mare-i mai era supărarea de n-a apucat bine de coadă și cred că nici nu și-a dat seama că era plin cu maglavaiț negru! L-a smuncit cumva din mâna mea și l-a răsucit vărsându-și toată zoaia aceea neagră peste ea – începând de pe față, gât și piept i s-a prelins pe stanul rochiței de vară cu floricele albe și, în final, s-a borât din cap până în picioare cu zamă vineție de agude! Noi trei am încremenit care pe gard, care în copac și nu mai îndrăzneam să coborâm iar ea se uita trăsnită la halul în care se aranjase și parcă nu-i venea a crede că-i adevărat! Am apucat să-i văd și fața Taniuței mele, săraca, nedumerită, cu ochii cât cepele, blondă cum era de mică și m-a luat cu răcori pe șira spinării!

– Mai stați? Mai stați și vă uitați la mine, pupezelor?! De-aici Baba a început să zică bulgărește, tare și apăsat, îndesat și cu năduf iar noi am sărit, ca niște capre negre ce eram, hăt-departe de dânsa de pe gard și am tulit-o spre casă ridicând tot colbul drumului din urma noastră!

 Pe noi ne aduceau pe toate trei la Baba în vacanța de vară, până în 1985, frații și surorile mamei care nu locuiau în sat făceau la fel iar frații de pe uliță îi lăsau peste zi și îi recuperau seara. Stau acum și mă gândesc câta ograda de copii și nepoți a crescut Baba cu Deadu paralizat în pat, cu grădina ei de aproape un hectar, cu sutele de păsări de toate felurile, oi la stână și iepuri! Se lupta cu noi cu toți, ne hrănea, ne spăla pe noi și rufele noastre la mașină însă pe ea nu am văzut-o agitându-se că nu dovedește sau plângându-se de oboseală ori de năzbâtiile noastre. Înainte să i se nască primul strănepot a spus:

– Gata, eu nu mai cresc copii!

Cred că-i ajunsese – șapte copii și nouăsprezece nepoți, dintre care doar patru nu au crescut pe la ea. Resursele din hambarele ei păreau fără fund, se înmulțeau ca pâinea, peștele și vinul lui Iisus, ajungeau întotdeauna pentru toți, nu întorcea o vorbă nimănui dar nici ei nu știu să-i fi întors vreodată cineva vorba. Ea era mama și tatăl nostru, al tuturor, cea mai iubită soacră de câtre nurori și cea mai iubită bunică, mătușă și vecină. Toți ai noștri, când veneau de la muncă ori copiii de la școală, își aruncau gențile, ghiozdanele ori sapele peste poartă și, înainte de intra în propria ogradă, dădeau o fugă s-o vadă pe Baba. Cât a trăit, când ajungeam în sat, treceam cu mașina de poarta ei dar la mama la poartă coboram și mă duceam în primul rând la ea. Noi toți spunem și acum ogrăzii aceleia „la Baba”, deși e moartă din 2006.

Am trăit întotdeauna cu convingerea că  a fost o sfântă dar niciodată, până azi, nu m-am întrebat dacă a fost fericită, împlinită ca femeie, dacă a fost mulțumită de viața ei în care a făcut tot ce a trebuit să facă. Mă uit înapoi și nu pot să spun. Pur și simplu nu știu.

Dacă m-aș apuca să-i fac un portret, așa cum o văd eu cu ochii sufletului meu, aș desena în prim plan îndeplinirea riguroasă a tuturor îndatoririlor de cap de familie, fără să le împartă aproape deloc cu alții. Ea n-a învinovățit pe nimeni de nimic niciodată, nu și-a căutat scuze dacă dădea greș undeva – pur și simplu repara; nu s-a certat și n-a certat pe nimeni, nu și-a vorbit bărbatul de rău, n-a judecat și n-a ieșit în evidență decât cu nenumăratele meșteșuguri pe care le stăpânea, prin cumințenia ei fără seamăn și pacea pe care o aducea în fiecare casă unde intra. Dar nu pot pătrunde mai adânc de atât pentru că nu vorbea despre sine, nu se plângea de nimic, nu se lamenta în niciun fel, niciodată nu spunea „nu” sau „nu se poate”, „nu mai pot”, „nu vreau” și altele asemenea. Singurul lucru pe care l-a lăsat să se îțeleagă de mai multe ori a fost că nu s-a săturat de viață și că tare ar mai fi trăit oleacă! Știu că a fost crescută fix pentru viața pe care a dus-o, știu că poate nici nu concepea alt fel de trai dar eu nu am închipuire ce a fost în sufletul ei pentru că nu am văzut în ea o femeie ci pe Baba și, cu regret, rămâne să mă gândesc la asta până mor.

Publicitate