Toanta în căutare de subiecte (adică moi)

Tot mi-am zis că o să vă povestesc asta dar mă iau mereu ba cu una, ba cu alta, ba cu subiecte serioase ori lacrimogene, ba cu nervii capului în trafic sau la cumpărături și în instituții publice și uit! Povestioara nu are morală, nu are poantă, vreau doar să mă fac de râs.

De când mă știu și mă țin minte umblând în picioare pe sub masă, mi-a plăcut să trag cu urechea la ce vorbesc oamenii mari iar de când am crescut mărișoară și am îmbătrânit, ascult toate poveștile din lume, indiferent cine mi le povestește, sunt curioasă de numa’ să aflu cum se termină și dacă cineva îmi dă o poveste de scris, poi vă dați seama că stau cu gura căscată și cu limba scoasă să aud tot, să descos omul de țâța pe care supt-o, fac tot posibilul să nu-mi scape nimic. Și pățesc ce pot păți numai eu, nu de alta dar pe cine mai știți să intre în vorbă absolut cu oricine, nitam-nisam?

Aveam anul trecut, cred, un prieten pe fb, unul despre care habar n-aveam de pe unde mă „agățase” și care citea în mod regulat tot ce scriam, mă aprecia nespus, mă umplea de inimioare, de poze cu floricele din grădina proprie iar eu îi răspundeam politicoasă și draguță pentru că și omul era absolut decent, nu întrecea măsura, nu sărea calul și nici nu mă sufoca prea des. Acum vă scriu despre el pentru că ori m-a blocat, ori și-a șters contul, habar n-am, dar nu-l mai găsesc. Nu vă spun numele lui pentru că nu e relevant și nici n-ar fi frumos din patea mea.

La un moment dat m-a abordat și mi s-a părut că este depresiv și simte nevoia să vorbească cu cineva iar la mine oamenii trag din motive misterioase cu problemele lor. Și începe să-mi povestească individul că este depresiv, că este cadru în armată, că a fost în Irac, are coșmaruri, a fost internat la nebuni, adică într-o casă din asta… spital sau cum i se zice politically correct, vreun an de zile și că tot nu e bine cu capul, că a divorțat de nevastă, că are un copil minunat dar pe care l-a lăsat cu mama sa pentru că așa e corect, copilul are nevoie de mamă… În fine, părea un om de treabă, chinuit de amintirea războiului, cel puțin așa am înțeles eu din discuția preliminară.

Dar de ce zic preliminară? A spus că el consideră că are o poveste destul de interesantă pe care eu aș putea s-o scriu dar nu putem să discutăm atât de multe detalii pe mess și că cel mai bine ar fi să vorbim la telefon sau pe whatsapp. Eu, curioasă și lacomă după subiecte, i-am promis că o să-i dau numarul meu. Am anunțat câteva persoane, de fapt m-am lăudat că voi vorbi cu traumatizatul, inclusiv lui bărbatu-meu i-am făcut capul cât banița despre soldatul meu suferind cu capul și speram la o poveste tare despre sechelele luptătorului din Irak. M-am dus și mi-am cumpărat o cartelă prepay (ca s-o arunc după aceea), i-am dat numărul și am stabilit ziua convorbirii. M-am gândit preventiv că, la o adică, îl pot bloca și pe mess, și pe telefon oricând. Tăt bun pân’ aici.

Mă sună. Salut, salut, ce faci, bla, bla, bla, câteva politețuri rezonabile și el mai zicea niște chestii confuze dar eu l-am întrerupt și l-am întrebat direct de armată și de Irak.

– Stai, zice, să-ți povestesc mai întâi cum m-am cunoscut cu nevastă-mea!

– Da’ ce treabă are nevastă-ta în toată ecuația asta? Întreb eu confuză.

– Cum adică? Păi toate s-au întâmplat din cauza ei și tot din cauza ei am ajuns la balamuc și toate alea!

Aici trebuie să recunosc cu mâna pe inimă că m-am confuzat de tot, chiar m-am gândit că poate i-am dat numărul altui om și cine știe cu cine vorbesc la telefon! Vă spun drept că îmi venea să-mi scot buletinul din portofel să-mi amintesc cum mă cheamă, atât de dezorientată eram!

– Stai puțin, tu nu ești ăla care-i cadru de armată și a fost traumatizat rău, Irak, coșmaruri, spital de nebuni, remember?

– Da, da, zice, eu sunt! Dar nu sunt soldat!

– Nu ești soldat? Dar ce ești? Ofițer, general, ce ești?

– Păi am un grad simbolic acolo dar eu am lucrat în armată în telecomunicații.

– Aha, zic, și atunci povestește-mi despre Irak!

– N-am fost în Irak, iar mă trosnește în moalele capului, – de unde ai scos-o?

Asta înseamnă că unul dintre noi e tâmpit și tare mă temeam că aceea sunt eu.

– Păi nu așa ai spus, că Irakul, coșmaruri, spitalul, tratamentul psihiatric… Mai știi?

– Aaaaaa! Cu Irakul e altceva! E corupție mare și e foarte greu să prinzi un loc pentru un teatru de război și, în general, armata e un loc deosebit de corupt și putred care te stresează și te epuizează…

– Aha… Bine… Și în ce fel te-a stresat pe tine dacă nu ai fost în vreun loc pe unde e război?

– Stai puțin, pe mine nu armata m-a îmbolnăvit ci nevasta!!!

– Nevasta???

În acel moment mă gândeam că ar fi fost bine să am un topor ca să-mi dau cu el în cap!

– Da, nevasta!

Și începe să-mi spună, frațiweri și surioare, cum era aia ca o floare înainte s-o ia el de nevastă, practic, l-a indus în eroare, l-a păcălit căci după ce s-au căsătorit și s-au mutat la SOACRĂ-SA acasă, pentru că el nu avea locuință, nenorocita de nevastă-sa, când venea de la lucru, nu-i stătea în față ca unui nabab, nu-i punea în farfurie, nu-i călca la timp cămășile, nu-i făcea masaj la tălpi și nu-l întreba cum s-a chinuit în ziua respectivă… într-un cuvânt, o scorpie ordinară! Toată ziua se sfâtuia cu mă-sa cum să facă, cum să dreagă iar pe el îl neglija!

Acuma, sincer, nici eu nu-s cu toți boii acasă de nu i-am închis telefonul și n-am aruncat pe loc cartela din moment ce el îmi promite o poveste spectaculoasă despre armată și teatrele de război dar îmi povestește că a locuit zece ani la soacră-sa pentru că nu și-a permis o chirie măcar!

– Dar era cheltuitoare? Întreb eu și nu-mi văd de treaba mea.

– Nu, dimpotrivă, era econoamă, a abandonat și facultatea ca să nu mai cheltuim căci venea copilul pe drum dar nu asta era important!

– A, nu? Dar ce era?

– Să nu mă servească ea ca pe un soț, să nu-mi calce pantalonii și cămășile, să nu mă întrebe cum a fost ziua mea și să nu mă consoleze? Căci, să știi, armata e un loc de muncă foarte stresant! Asta se cheamă că era soție? Ce hal de femeie era acesta? Păi o soție adevărată trebuie să facă, să dreagă, cutare, cutare!

– Poate era obosită și stresată de la muncă? Muncea, economisea, era gravidă… Mai încercam eu marea cu degetul…

– Ce mare stres avea ea? Să vezi cum este în armată!

Am aflat că nu mai lucra în armată de doi ani, între timp fusese internat la un spital cu profil corespunzător, divorțase și locuia pe la părinți, bunici, n-am mai înțeles că nici nu mă mai interesa și nici nu mai eram în stare să ascult.

Și dă-i și plânge-te înainte!!! Eu nu-l mai băgam în seamă și nu știam cum să-mi găsesc o scuză ca să-i închid. Dădeam mesaje la prieteni: „Heeeeelp! Nu taceeeee!” Nu știam ce să mai fac! „Așa-ți trebuie dacă le dai numărul tău nebunilor!” – e unul dintre răspunsurile de consolare pe care le-am primit.

Am găsit o portiță în sfârșit – oricum discuția durase mult prea mult și devenise vehement pentru că nu-l aprobam. Când am închis, am scos cartela și am aruncat-o direct la gunoi. Nu m-a mai contactat și nu mai știu absolut nimic de el.

O să recunosc sincer că am avut mereu aroganța asta că rar mă înșel la oameni și chiar așa este. Pe acesta îl bunghisem că nu era bine la mansardă și mi-am cumpărat un număr pe care să-l arunc însă voiam foarte tare povestea despre război… M-am și înșelat, totuși – trei femei m-au înțepat foarte tare dar în adâncul sufletului meu și pe ele le-am suspectat. Mai degrabă n-am vrut să accept și, mai grav, am crezut că le pot influența anumite atitudini. Asta nu se iartă ci se pedepsește crunt!

Publicitate