Moș Păun

De la început vreau să vă spun că eu sunt o femeie cu o grămadă de admiratori vajnici, niciunul mai tânăr de șaizeci și șapte de ani sau mai bătrân de nouăzeci și cinci. Am ceva care-i atrage ca pe muște la miere și toți au cele mai ciudate și mai felurite probleme, se-nțelege, că la anii lor ce mai poți să mai ai? Unii oameni adună de pe drumuri și de oriunde aiurea căței și pisici, eu adun oameni cu gâzele și problemele lor.

Am trăit niște peripeții cu un moșneag care m-a agățat la un moment dat în târg. Am cumpărat de la el mure și zmeură. Erau fructe mari și cărnoase, puțin acrișoare fiindcă era vremea ploioasă și nu trag dulceață destulă pe vreme neînsorită. S-a îndrăgostit pe loc de mine și de atunci, când mă vede prin târg, se ține din urma mea ca scaiul de oaie și mă invită pe la el să văd cum și unde stă, să-mi fac o impresie corectă despre ‘mnealui… Bărbatul meu murea de râs, mă lua peste picior cu admiratorii mei. Ne-am întâlnit într-o zi curat întâmplător prin piață și ne ia de departe pe amândoi.  Zice: „Veniți împreună până la mine acasă, facem un grătar, o să vedeți că o să vă placă! Apropo, voi pe cât pământ stați? Aveți destul?”

Pe la noi pe la țară aproape toți merg  în târgul din apropiere care se ține o dată, cel mult de două ori pe săptămână. Duminica, în orice caz, ai – n-ai ceva de vândut, ai – n-ai treabă, ai – n-ai cumpărături de făcut, te duci obligatoriu în târg să te întâlnești cu lumea. E o tradiție de sute de ani să mergi și să caști gura la marfa din piață, să mai afli prețurile, să vezi găinile, curcanii, gâștele, purceii, vițeii și caii de la iarmaroc, să mai afli cât e scândura, cât e grinda, făina, vama la moară sau la oloiniță, mai plătești o factură, cumperi un sac de ciment sau pur și simplu te întâlnești cu oamenii din douăzeci de sate dimprejur. Tot acolo se înțeleg țăranii în legătură cu arenzile, cu vândutul și prețul grâului, al florii și al grăunțelor sau, dacă nu găsești rezolvare în ziua respectivă în târg, este imposibil să nu dai peste cineva care te poate pune în legătură cu omul potrivit nevoilor tale.

După mai bine de douăzeci de ani de când avem casa de la țară, am ajuns să cunosc mii de oameni din satele din jur iar pe cei din satul și comuna socrilor mei îi cunosc mai bine decât i-am cunoscut vreodată pe oamenii din satul meu. Așadar, e foarte probabil să te întâlnești duminica prin târg cu cine ai treabă fără să stabiliți de dinainte și nu ai cum să eviți o întâlnire, dacă nu ai chef de cineva, decât stând acasă.

Duminica următoare mă trezesc cu moșul din nou pe capul meu: „Hai la mine și hai la mine că n-o să vă pară rău! Vreau să vă faceți o impresie corectă despre mine! Vă rog!” L-am convins pe bărbatu-meu să mergem căci nu era departe – într-un sat cam la douăzeci de kilometri de casa noastră dar în direcția opusă din târg. Am stabilit să mergem imediat ce ne terminăm fiecare treburile, cu ocazia aceasta scutindu-l și de un drum cu autobusul.

Dar ce te faci cu moșeneguții ăștia?! Să-l mai așteptăm puțin, cică, să mai intre până undeva să rezolve o problemă foarte din scurt și după aceea plecăm. Bun. Ne-a lăsat niște bagaje și nu mai venea! Al meu făcea ca trenul:

– …cu moșnegii tăi și toți ai tăi, stau ca prostul în soare cu catrafusele lui în mașină… Du-te și-l caută că înnebunesc aici!…

Eu tăceam mâlc, ouată în pantaloni și nu mă mișcam din mașină.

– Uite, nu-i vina ta! Prost îs eu că mă iau după tine!

  Mai stăteam ce mai stăteam și iar mă bombănea:

– Ei dacă eu îs nebun și mă iau după tine! Ce m-a apucat să umblu pe coclauri pe la Teleguța, la dracu-n praznic, prin pustietăți fără asfalt??? Așa-i când te iei după femeie!

 În sfârșit, a apărut liniștit, parlamentând cu alt moș, fără nicio grabă, de parcă nu-l aștepta nimeni de-o oră în mașină, în crița soarelui.

– Uite-l!!! Vine! Hai, tataie, am zis, am crezut că te-ai pierdut!

 Trebuie să atenționez cititorul că-l știam din vedere de vreun an dar nu aveam habar cum îl cheamă și nici el pe noi.

Am luat-o pe drum de țară căptușit cu balastru – normal, de unde boala atâta asfalt? – și am ajuns pe loc la Teleguța lui. Ne-a dirijat prin sat – surpriză plăcută – căsuțe îngrijite, iarba tunsă la drum, flori în toate ogrăzile, fără balegă peste tot (eu am o treabă cu vacile de la noi din sat pentru că circulă pe drumul național dezlegate și-mi pasc florile din fața gardului, motiv pentru care sunt certată mereu cu cineva din cauza asta). Am întrebat:

– N-aveți vaci în satul ăsta?

 – Ba, dar cum fiecare mai are o poartă prin fundul grădinii, le poartă pe-acolo, ca să nu cufere trotuarele și trandafirii.

Uite, cuferitul trotuarelor nu reprezintă o problemă pe la noi. Florile – da! Când florile mele stau în calea vacilor – iese huid, când vede omul o turtă caldă de rahat – nicio problemă! E animal, domnule, ce vrei???

Scuze, o mai iau pe arătură câteodată. Să revenim la oile noastre.

Am traversat satul (o singură stradă, ce vă închipuiți?) și de aici tataia ne-a îndrumat pe un drum de pămând, cu urme adânci de căruță și ne-am pornit către Dumnezeu știe unde, prin colbul de pe lume! Mă uitam pe lanuri, aproape că nu-l auzeam cum laudă satul, și mă strângea în spate: floarea soarelui și păpușoaiele erau așa de rare, parcă puse de un om beat cu sapa – la doi-trei metri câte un fir de porumb iar pe alocuri era o singură floare pe douăzeci de metri pătrați – secetă mare a fost în anul acela! Nenorocire mare pe capul oamenilor… Colbul pufos și încins se ridica din urma noastră ca o pâclă de nu mai vedeam satul de la câțiva metri.

Cutreierând noi așa prin pustietate, am luat-o la dreapta pe lângă un dâmb înalt și ne-a apărut în față un gard lung, de sârmă ghimpată. Avea și loc de poartă dar fără poartă pe unde am pătruns într-o grădină imensă, dreptunghiulară, de trei hectare. Locul prin care am intrat era un platou drept, de vreo treizeci de ari cu drum pe mijloc. Mai departe, pe stânga, era un iaz mic îndiguit– aici terenul a început să urce și, de fapt, restul grădinii era în pantă. Proprietatea era dreptunghiulară, cum spuneam, cu poarta situată pe latura scurtă, spre răsărit, fix pe unde intrasem. Pe dreapta, un pic mai sus, era casa. Ne-am oprit lângă iaz și i-am dat jos bagajele iar el n-a lungit vorba deloc și ne-a ca din oală:

– Una-i una și două sunt două! Să vă spun ce caut eu cu voi și de ce v-am adus aici! Vreau să găsesc o familie de tineri, cum sunteți dumneavoastră, cărora să le trec casa asta și cele trei hectare de grădină! Vreau, în schimb, să stea aici cu mine și să facă locul acesta un Paradis, să facă un proiect european (auzi la el! Ce știe dânsul despre proiecte europene?), iar eu să mă uit la ei, să-i ajut să crească copiii și să muncesc pentru ei până mor!

Pe moment nu m-am simțit vizată deloc fiindcă nu reușisem să-l rumeg încă pe „cum sunteți dumneavoastră”. Bărbatul meu, probabil nici atâta – el a dat fuga la apă ca un copil la bomboane fiindcă n-are timp de pescuit și tânjește după baltă.

– Vino să vezi, are și călugăr la balta asta! m-a chemat el pe mine lângă iaz. Călugărul este un șanț înpartea mai joasă a iazului cu stăvilar. Cu ajutorul lui controlezi nivelul apei dacă este nevoie dar nu era cazul pe seceta aceea. Balta era săpată cu un utilaj, nu naturală. Bătrânul știa că apa este în față în locul acela și a avut ideea foarte bună de a săpa acolo. Numai că iazul nu era consolidat cum trebuie, nu avea pereți impermeabili mai sus de izvoare, în consecință, cred că atunci când crește apa, se infiltrează, erodează malurile și mâlește – adică reduce adâncimea și astupă izvoarele. Iazul ar trebui curățat din această cauză cu un utilaj în fiecare an. Pentru asta e nevoie de bani dar mai ales de putere și o mașină ca să umbli să-ți rezolvi treburile.

Bănuți, totuși, avea tataia ceva, după cum ne-am dat seama. A fost electrician într-o unitate industrială prin județul Suceava, a locuit mulți ani într-un oraș-stațiune și era divorțat de vreo optsprezece ani. A acceptat ca soția să-i plătească partea lui de apartament și a venit la moștenirea părintească și la casa care era construită din 1920. Nu a avut frați și surori. Am înțeles că nici mătuși sau unchi nu prea a avut și care au fost au murit. Singur-cuc. Drept că avea o fiică și un nepot de douăzeci și șase de ani. Dânsa are viața ei și, din motive pe care nu a dorit să le aducă moșul în discuție, nu ține nicio legătură cu taică-său. Asta nu prea mi-a plăcut. Trebuie să fie un clenci la mijloc – știm că un copil îi iartă cam orice unui părinte. Soții între ei – asta-i altă mâncare de pește.

Tataia, al cărui nume nu-l știam încă în acel moment, era un bărbat înalt, peste un metru optzeci și cicnci (știu asta căci era înalt cât soțul meu), cu o constituție atletică pe care ar invidia-o mulți cocalari cu trei burți revărsate. Vorbea tare și avea un discrurs sistematizat, nu sărea de la una la alta și nu-ți permitea să-l abați de la planul povestirii pe care-l avea în cap. Povestind în acest fel ne-a târât după el prin gospodărie și ne-a explicat destul de amănunțit ce are, cum le-a făcut, și ce intenționează pe viitor. Aș putea să vă reproduc vorbele lui despre planurile tehnice care mi se amesteca în cap de multe și încâlcite ce erau dar cred că mai bine vă fac o descriere care să vă ajute să vedeți cu ochii minții cam ce era acolo. Totuși, înainte să înceapă „excursia” prin grădină, a propus să facem cunoștință:

-Alexandru Păun.

Proprietatea se afla în câmp, la câțiva kilometri de sat și nu se  învecina cu vreo altă casă. Avea gard de sârmă ghimpată întinsă pe tărași de salcâm roată-roată pe care Îi îngropase chiar el. „Ca să nu intre animalele slobode ale oamenilor”, ne-a explicat. Moș Păun a ales să lase loc de poartă prin partea de răsărit și bine a făcut. Dreptunghiul de pământ era în cea mai mare parte înclinat spre răsărit dar de la intrare avea un platou de vreo treizeci de ari apoi locul urca un pic și urma un altul pe care stătea casa și o mulțime de acareturi vechi de nu te tăia capul în vecii vecilor ce-or fi. Grădina arăta ca un teren cu două terase uriașe în partea de jos și cu partea cea mai mare, de sus, înclinată. Toată grădina era înclinată și orientată spre răsărit – un loc minunat pentru orice grădină! Să vă explic și de ce: când se lasă bruma dimineața pe la șapte, tot atunci răsare soarele și lovește panta înclinată spre el, încălzind-o mult mai repede decât dacă ar fi un loc drept, nemaivorbind de pante cu fața spre apus – acolo soarele vine peste câteva ore. Deci, dacă ai o livadă în floare pe panta asta, dacă ai o vie, dacă ai solarii sau orice alte culturi, ai cele mai mari șanse ca acestea să se salveze de la brumă, fie primăvara, fie toamna. Poate mulți nu știți, dar o brumă sănătoasă primăvara târziu îți poate compromite grădina pe tot anul. Este un lucru deosebit de valoros de știut atunci când evaluezi în vederea cumpărării un teren pentru grădină.

De cum intrai pe proprietate, vedeai un drum pe mijloc care o străbătea de la un capăt la altul, până sus în deal. Pe primul platou, pe partea din stânga, era iazul iar mai sus de iaz, tot pe jumătatea stângă, avea cam treizeci de ari de pădurice de salcâm pe care și-a plantat-o singur. În marginea de la vale a crângului, dinspre baltă, avea o baracă improvizată unde am înțeles că se instala toamna la fiert rachiul luând lemne direct de la sursă. Pe al doilea platou, pe partea dreaptă, avea casa. Între pădurice și casă care stăteau față în față, era un ocol cu gard de stuf unde ținea vreo zece-cincisprezece stupi – cine să care mierea din salcâm, nu?

– De aici o să mâncați cea mai curată miere cu putință! Nu trec mașini, nu se erbicidează, nu se stropește nimic cu otrăvuri! Primăvara ne-o fac albinuțele curată de salcâm, vara polifloră iar spre toamnă ne fac de răsărită, din deal,- ne-a arătat spre lanul de floare de mai sus.

Noi nimic, nu ne prindeam de aluziile lui și gata.

Chiar de lângă casă, la deal, în paralel cu crângușorul de salcâm, începea via. Înafară de cele paisprezece soiuri pe care le-a adus de pe unde nu gândești și le cultiva, altceva m-a impresionat: muncește prea mult la ea! În loc să strunească niște sârmă pe tărași de salcâm – avea, har domnului, și s-o lege, el ținea mai mult de un sfert de hectar de vie (cam jumătate din toată plantația) pe haragi. În fiecare toamnă să strângi amar de haragi și să-i îngropi la loc primăvara apoi să te duci periodic în pădure să-ți tai alții este o muncă de Sisif! Cealaltă jumătate de vie era pe sârmă. Dar la ridicătura pe harag nu am mai văzut asemenea legătură: nu în trepied cum se practică pe la noi, ci în panou.

– Este mai aerisit butucul, mai expus la soare, ne-a explicat. Dacă frunza de viță și strugurii se usucă repede, mana are șanse mai mici să atace. Îi place umezeala, se știe!

Ne umplea capul de instrucțiuni, demonstrații și explicații amănunțite. Se vedea că se documentase mult și înafară de perfecționarea grădinii nu avea alt scop în viață.

 Pe vreo doi ari, chiar lângă vie, se cocea la vremea aceea o cultură de zmeură și mure, mi-a și spus de unde le-a adus, niște soiuri speciale dar am uitat Avea și căpșuni dar erau trecute deja, alături creștea o livăduță tânără cu nuci,  castani, pruni, meri, cireși…

Pe toată grădina moș Păun se lăfăia cu patru fântâni – unele făcute de părinți, altele de el, dispuse de sus în jos și de unde captează apă în butoaie și alte recipiente ciudate de te crucești când le vezi. Toată grădina e plină de furtunăraie, țevăraie, cuplări și dispozitive improvizate și inventate de proprietar în scopul irigării culturilor.

– Trag apa pe-aici, o captez aici… principiul vaselor comunicante… Se încălzește de la soare apoi ud legumele… Se afunda în explicații atat de pasionat și atât de fericit că are cine să-l asculte, cineva care este interesat și se pricepe mai ales! Desigur, bărbatul meu, pasionat și el de mațele acelea, s-a dat cu el la povești despre țevi și furtune, cuplări și alte probleme de care nu sunt nici eu străină dar pe care le evit pe cât pot.

 Eu m-am urcat pe unul din numeroasele butoaie de lemn împrăștiate strategic prin grădină și încercam să cuprind totul cu privirea. Bogăție mare de verdeață îmi bucura ochiul, toate aflându-se  într-un haos organizat, cu o logică înțeleasă doar de cel care i-a dat viață. Niciun zgomot de mașini, tractoare sau camioane, niciun pic de fum, nici cântat de cocoși, nici muget de vite sau behăit de capre – nici măcar foșnet de frunze pe arșița din ziua aceea. Liniște absolută.

În continuarea prezentării amănunțite pe care ne-o pregătise, tataia ne-a explicat că pământul care se afla în partea cea mai de sus, ceva mai puțin de un hectar, era ținut de un prieten care îi dădea toamna semințe de floarea soarelui ca să-și facă ulei și ce se mai înțelegeau ei acolo.

Păun al nostru avea un motocultor de șapte cai-putere nou-nouț cu plug, freză și rariță însă nu mai putea să-l stăpânească.

– Ai nevoie de forța tinereții, nu glumă, pentru asta! ne-a spus râzând, iată de ce am nevoie de niște oameni în putere ca dumneavoastră!

În concluzie, își menținea antrenamentul și forma fizică prășind via la sapă și înturnând brazdele toamna cu hârlețul. Își căuta sprijin pentru viitor. Noi, însă, în momentul acela încă nu realizam că pusese ochii pe noi. Ne închipuiam că vrea să-l ajutăm să găsească o familie de tineri fără casă și pământ care să fie atrasă de oferta lui generoasă.

În jurul casei nu ținea niciun animal – vacă, porc, oaie sau capră ci numai un cocoș american (pitic) și o găină pe care îi ținea închiși într-o cușcă mai largă. Nu m-am dumirit la început dar m-a luminat imediat:

– Vin dihori, câini, vulpi, jderi – suntem în câmp și n-au cum să scape nemâncate!

Totuși, era plini de  cuști de câini, erau gârlă peste tot dar nu am văzut niciun câine.

După ce am dat un ocol larg pe domeniul de trei hectare, am ajuns înapoi, lângă adăpostul omului, casa adică. Aceasta, precum și acareturile, erau într-o paragină de nedescris! Spre deosebire de grădină, unde se vede mână de gospodar priceput și harnic, acestea erau vechi de la începutul secolului trecut și aproape niciodată reparate. Prin grădină răsăreau frânturi de garduri din prăștini groase de salcâm cum ar fi între casă și beci, între beci și magazii sau pe oriunde aiurea care nu foloseau absolut la nimic. Ele, probabil, erau făcute de pe vremuri și or fi avut la viața lor sens, îngrădind vite sau păsări ca să nu pătrundă în grădină. Moș Păun, însă, o fi dărâmat părți dintr-însele pentru că-l încurcau. Toate construcțiile și acareturile din ogradă erau  neglijate până aproape de ruină. La fel de abandonat era și beciul din 1920, zidit din piatră și cărămizi la interior, cu boltă construită prin presarea cărămizilor, fără fier și betoane, acoperit cu pământ pe deasupra și fără ușă. Neglijat cum era, nu cedase încă și nu părea să cedeze degrabă, în schimb era plin cu borcane cu zacuscă și legume conservate, cu butoaie cu murături și alte cele de-ale lui. Probabil iarna îi spijinea vreo ușă la intrare sau ceva asemănător.

  Paravanele, magaziile de scule, de lemne și alte poieți, grajduri și ce-or mai fi alea se găseau delasate toate iar cea mai neglijată era casa. Înaltă, cu verandă închisă și cu o parabolică agățată de ștablatul din față, casa arată jalnic pe-afară. Lemnul era înnegrit de ploi, cu geamurile atât de prăfuite de nu se vedea nimic înauntru, fără perdele… pe dinăuntru trebuie că era un dezastru! La intrarea de lângă paravan îi ieșise un agud direct prin prag, sub cerdac, și el nu s-a obosit să-l taie; mai avea puțin și se proptea în acoperiș. Singurul loc îngrijit era crama.

– Barul, a glumit el.

Era văruit, curat, înghesuit cu butoaie și damigene pline cu băutură dar și canistre de plastic, nu prea indicate pentru păstrarea vinului, cu fierbătoarele agățate din tavan, toate spălate bec.

– Trebuie să gustați neapărat din toate! Doamna Natalia, roșu? Alb? Roze? Țuică de prună, de pere, de tescovină? 

– Sigur că da, doar nu conduc, dacă mă îmbăt pe inima goală, sper să nu pic în iaz! Roșu sec, se-nțelege!

Cât am discutat eu cu el despre vinuri, temperaturi de fermentație și recipiente potrivite, Marcel s-a apucat de analizat magazia lungă cu scule, altă pasiune de-a lui.

Alipit de cramă,  paravanul lung cu pereți din fel și fel de materiale – pe unde din lemn, pe unde din lut cu paie sau bolțari, era ticsit de scule străvechi. Peste tot vedeai  mormane de sârmă, șuruburi, te miri ce ustensile, vechituri din lemn, fier sau din piele mai mult sau mai puțin conservate…

În fața verandei mai avea o boltă de vie iar în fața paravanului își instalat o masă din plastic și patru scaune verzi pe care nu le ocupă nimeni niciodată.

– Aici vom face data viitoare grătar! ne-a anunțat sigur și entuziast moș Păun,  apoi vom da la pește în baltă. Am pus puiet tânăr de caras.

Dintr-un butoi de ulei industrial și-a făcut duș la doi pași mai încolo de bolta de vie. L-a cocoțat pe un suport din lemn și i-a construit o cușcă din sticlă în jur ca să se înfierbânte apa mai tare și mai repede dar care are și rol izolator. Ușă la duș nu avea pentru că nu-i trebuia, singur cuc fiind în pustie. Ca o glumă, de o șibcă ce spânzura de la dușul improvizat, agățase un ceas deșteptător care fusese al părinților săi.

– E ruginit și stricat dar este un accesoriu haios (folosea des neologisme când vorbea), îmi amintește că trebuie să mă grăbesc fiindcă mi se termină repede apa caldă, a glumit tataia.

Acolo unde pe vremuri părea să fi fost poarta casei, nu departe de locul dușului original, mai stârcea o bucată de gard care nu despărțea nimic de nimic și plantase un rând de trandafiri de-a lungul. Alături era fântâna din care bea apă

 – Are nouăzeci și opt de ani, uite data aici, vedeți?

 A căptușit-o cu tablă zincată la exterior și, fiindcă avea numai trei metri în adâncime, i-a construit pe interior un tub din scânduri de trei metri ca să nu se adune impurități de pe pereții vechi ai fântânii.

• 

Ce m-a mirat era faptul că nu avea niciun câine și nicio pisică. Mâța noastră ne așteptă la poartă când venim din oraș, merge cu noi la hrănit iepurii, la închis găinile, păzește ca o mamă puii scoși la incubator și iarna doarme în pat cu noi. Pe el nu l-a întâmpinat niciun animăluț, nici măcar o potaie care să dea din coadă bucuroasă când te vede. Înafară de cocoșul american cu găinușa lui ouătoare, pe grădină nu mai viețuia nicio lighioană, niciun suflet. E drept, a convins la un moment dat o doamnă să vină să locuiască împreună cu el, după aceea pe alta, însă niciuna nu a rezistat niciuna mai mult de două săptămâni în pustietate. În opinia lui.

– Nu rezistă, dom’ne, muierile în singurătate. Ele trebuie să se întâlnească, să bârfească, s-o discute pe una, pe alta…

 Asta m-a făcut să mă întreb niște lucruri – atât de repede cedau? Doar în șapte zile le pocnea răbdarea și plecau? Tataia vorbea în continuare numai despre planuri, despre inginerii și invenții care l-ar putea ajuta să muncească mai ușor și eu am înțeles pasiunea lui nebună pentru grădină, dorința lui arzătoare de a construi oaza aceea, paradisul autonom dar gândul îmi zbura la altceva…

–  Apropo, niște panouri fotovoltaice ne-ar scuti pe viață de cheltuieli, dată fiind poziția ideală a terenului și vremea secetoasă: e soare anul împrejur!!! mă tot întrerupea din meditație cu entuzasm moș Păun.

Se tot exprima cu „noi”, la persoana întâi, plural, dar noi habar de grijă n-aveam, nici nu-l băgam în seamă.

Lucrul la care mă gândeam eu era altul. N-am înțeles dacă vrea o familie de tineri care să-l ajute să-și împlinească el propriul vis și s-o răsplătească lăsându-i tot după ce moare sau vrea să facă toate acestea pentru cineva ca să se bucure împreună? Faptul că nu avea niciun câine, nicio mâță, că fata lui l-a uitat definitiv, că nu-l vizitează nimeni, nici măcr nepotul – astea m-au pus pe gânduri…

Acasă am vorbit mult despre moș Păun, despre instalațiile lui ciudate, despre beci, livadă, vie, iaz și toate cele și abia peste câteva ore ne-am dat seama că el de fapt ne viza pe noi în calitate de moștenitori! Mi-am dat seama că-i dădusem speranțe false cu interesul nostru pentru grădina lui, mai ales că am făcut o mulțime de fotografii, ne-am arătat încântați de semnalul bun la internet și nenumăratele fântâni.

După excursia de duminică la Teleguța, eu am plecat luni dimineaţă în oraş cu copilul la şcoală. Nici n-am ajuns bine, m-a și sunat barbatul meu, rămas la țară, să vadă dacă am ajuns cu bine.

– Da, dragă, zic, am ajuns. Și mă întreabă:

– Ia ghici cu cine m-am trezit la poartă după ce ai plecat?!

Moș Păun s-a prezentat la noi acasă cu niște mure, fragi și zmeră din grădina lui, ambalate în caserole nou-nouțe, cu un borcănel de miere de la propriile albinuțe iar alăturea cu borcanul avea sigilate lingurițe de unică folosință perfect igienic! Asta avea într-o sacoșă, atenție, nouă! În altă sacoșă nouă avea o pungă mai veche iar în punga mai veche se găseau ciubotele cu care mersese pe drumul de pământ până la șosea ca apoi să se schimbe în încălțări curate. A vizitat el grădina noastră, casa și gospodăria, solariile, s-a minunat în fel și chip însă propunerea, pe care bărbatul meu se temea că va trebui s-o refuze, n-a mai venit. A înțeles că nu pe noi ne caută el.

Așadar, cu nădejdea destrămată în suflet, a plecat omul nostru în stația de autobus și dus a fost. Ăsta al meu a rămas intrigat de povestea incredibilă a lui moș Păun – adică să oferi tu cu acte casă cu trei hectare de pământ, cu o grădină pornită bine după puterile unui moșneag și să nu se prindă nimeni? A convins două văduve să se mute cu el și niciuna să nu reziste mai mult de o săptămână? Să n-ai tu câine și mâță? Ce fel de om ești? Ceva nu se lega.

Duminica următoare a mers în târg și mi-a vine cu informații, de fapt m-a sunat să-mi spună căci pocnea de nerăbdare: a aflat de la niște oameni de prin Teleguța că tataia ar fi înecat-o pe maică-sa în iazul din ogradă. Martori nu au existat, doar zvonuri. Baba de nouăzeci și ceva de ani a fost găsită în apă cu vânătăi, cu urme de degete pe gât și fără apă în plămâni. Așa spun gurile rele – că fără apă în plămâni, dar nimeni nu poate jura că a văzut procesul verbal al autopsiei și cauza decesului. Cică încingeau niște scandaluri monstruoase din nimic: de ce semeni acolo cutare, de ce nu repari gardul, de ce dai în arendă un hectar, la ce ne trebuie nouă castani…

M-am gândit de câteva ori că ar fi interesant să-l iscodesc, măcar să-mi dea posibilitatea să ghicesc, să intuiesc adevărul dar este foarte șmecher. Nu permitea să-i pui întrebări personale și, dacă insistam, dădea din mână parcă se apăra de muște. La un moment dat, întâlnindu-mă cu cineva de la el din sat și deschizând subiectul despre moș Păun, omul s-a uitat în jur de parcă se temea să nu fie surprins ori auzit de cineva, pe urmă mi-a spus:

– Nu discut și nu vă sfătuiesc nici pe voi să faceți asta! Doamne ferește, să nu cumva să mergeți pe la el pe acasă că vă umple capul cu prostii! Mai mult de atât n-a vrut să sufle o vorbă.

La vară, când plec la țară, dacă vreau neapărat, pot să aflu mai multe că doar n-o avea gura cusută chiar tot satul lor! Nu dau eu peste o babă nevorbită? Sau chiar peste vreuna care a fost convinsă să se mute la el? Acum îmi dau seama: de unde a ştiut el unde să ne găsească? S-a informat din timp, se pare…

Publicitate