Roza

Într-o duminică de vară, acum vreo zece ani, bântuiam bazarul, iarmarocul, prăvăliile și piața din târg căutând chilipiruri și căscând gura la mărfurile oamenilor. Țăranii, negustorii și cumpărătorii vin dimineața la cinci ca să găsească de toate dar cel mai frumos este pe la spartul târgului, pe la zece, când poți cumpăra pe te miri ce fructe, pește din Prut sau vreun iepuroi ori un gânsac buni de tăiat căci lumea prin părțile acestea se dă în vânt numai după găini vara, porc iarna și miel la Paște. De curcani mai sunt amatori însă găina bate tot.

Târgul e plin de țigani care împânzesc piața cu noaptea-n cap cumpărând și vânzând ce cu gândul nu gândești dar și controlând buzunarele cumpărătorilor adormiți. Pirandele mișună printre oameni și tarabe strigându-și marfa, agățând mușterii, ademenindu-i, lăudând fetele frumoase și ponegrindu-le dacă nu cumpără nimic. Vând boarfe și vechituri, potcoave, seceri, coase, tot felul de mărunțișuri de pe la solduri de care numai ei știu cum fac rost, țigări de contrabandă, oale și cazane iar între timp pun ochii ba pe o găină, ba pe-o căldare de ouă și se târguiesc ca țiganii, se-nțelege, ca să scoată prețul cel mai mic. Despre asta o să vă povestesc mai târziu, acum vreau să v-o prezint pe Roza.

În ziua aceea mi-a fost dat să mă nimeresc de față când o țigancă tânără și frumoasă a stârnit un scandal neobișnuit, luând la roată un polițist de la pază și ordine. Pe Roza o știam din vedere… de fapt noi toți ne știm din vedere pe o rază de zece comune împrejur iar jumătate ne știm și pe nume, sat și uliță. Eu sunt venetică și nu știu multe povești care încep acum cincizeci, șaizeci sau o sută de ani dar despre Roza știam că este fata celui mai cunoscut lăutar din zona Botoșanilor și că este măritată cu băiatul unui vătraș din târg, băiat care nu are mai mult de patru clase.

Țiganca mea era greu de ignorat căci era o adevărată apariție. Nu-și striga marfa, nu se lua de oameni, nu era gălăgioasă dar, când deschidea gura, vorbea tare și răspicat iar mie mi se părea, după formulări, că este o fată cu școală. Era înaltă și frumoasă, cu părul lung, osatura feței lăsa să-i ghicești originea țigănească, însă trăsăturile îi erau mai dulci decât ale pirandelor din târg și pielea de creolă, nu foarte închisă la culoare.

Expresia feței îmi spunea că e ceva deosebit la ea – cu ochii mari, sprâncenele frumos pensate și buzele plinuțe, senzuale, avea o atitudine care o ridica deasupra tuturor. Nu părea țigancă de-a noastră din târg, clar lucru! Avea o ținută demnă, de parcă studiase dans clasic, în mâna dreaptă ducea mereu o plasă iar în stânga țigara. Purta fuste lungi și crețe care o făceau să pară mai plinuță, nu foarte plinuță, numai deosebit de senzuală. Dar nu fuste tradiționale țigănești ci fuste ca fustele și sandale fără tocuri, cu talpa moale.

În ziua aceea mergeam în spatele ei prin piață și mă zgâiam fără nicio reținere la ea, la hainele și mersul ei încântător, încercând, ca de obicei, să-mi dau seama ce-i cu apariția ei exotică. Dintr-o, dată s-a oprit în mijlocul aleii și a început să strige, nu să țipe, de s-a auzit tot târgul, până pe malul Prutului:

– Ia stai, Virgile, s-o lămurim chiar acum, dacă tot ne-am întâlnit!
Eu am înlemnit – striga la un polițist în uniformă! Roza l-a chemat mai aproape din deget, cu o autoritate pe care nu-mi dau seama de unde o avea asupra bietului om schimbat la față.

– Să dea Dumnezeu, destrăbălatule, să ți se usuce ca buricul de nou născut, să se facă mică cât râma și să nu ți se mai scoale, să nu ți se mai întărească niciodată înafara casei tale, potlogar nesimțit care ești tu!

Cred că eram pe cale să cad jos acolo și m-am dat cu îndrăzneală din spatele ei să văd mai bine fața polițaiului. Omul era galben, cu gura întredeschisă și nu articula niciun sunet. Lumea s-a adunat roată în jurul nostru și aștepta curioasă continuarea de parcă plătise bilet.

– Îți fac raport la șeful tău, hoțule! a continuat Roza, o să scriu acolo tot ce știu că faci tu și toți prietenii tăi, o să ajung cu plângerile până la DNA, la județ iar dacă trebuie, la București!

Nici musca nu se mai auzea în piață, nimeni nu mai cumpăra, nimeni nu mai vindea, doar hoții furau din buzunare și genți în timp ce noi toți stăteam năuciți de curajul ei. Polițistul, deși palid la față, își păstra calmul dar nu spunea nimic absolut și se uita numai la ea, pe noi ignorându-ne cu desăvârșire.

– Când te mai duci la futut la curvele lui Ciurel, tablagiule, să te duci singur, să-l lași pe-al meu acasă căci data viitoare când intru peste voi, o să vin cu camera de luat vederi și o să pun un televizor în piață să vadă toată lumea cine ești și ce obraz ai! Și plângere la șefii tăi o să-ți fac la Botoșani, știi tu pentru ce!!!

Roza strecura și vorbe țigănești apoi revenea la ponegreală pe românește, fără să-și înmoaie ori să-și intensifice intonația. Se auzea în tot târgul, ca în difuzoare.

Când țiganca a tăcut, semn că a terminat ce are de spus, polițaiul s-a întors, și-a făcut loc printre oameni fără să scoată vreun sunet și a plecat în treaba lui. N-am stat să mă uit în ce fel a fost afectat pentru că eram sub vraja ei!

Târgoveții și mușterii nu erau chiar șocați, drept să spun, mai degrabă cred că era un deznodământ așteptat pentru ei. Am aflat mai târziu că singura lor îndoială era în legătură cu modul în care va tranșa Roza problema – în public sau între patru ochi. Acum, după ce am aflat mai multe despre țiganii vătrași, îmi dau seama că era singura cale de a sparge buba. Și polițaiul, și bărbatul ei trebuiau dați în vileag în public, într-o zi de târg, când era cât mai multă lume de față.

Prostimea din piață a revenit la ocupațiile de dinainte, pe ici-colo se mai auzeau țipete:

– Mi-au furat banii! Săriți! M-au jefuit! Hoții!

– Ți-am spus, proasta dracului, să pui banii în sân!

– În sân i-am avut!

Doar eu stăteam pe loc și mă holbam la ea ca proasta. S-a întors către mine și a zâmbit senină, de parcă altcineva strigase la omul în uniformă.

– Ce v-ați speriat, doamnă?
Eu am dat să mă bâlbâi, cine știe și ce mutră aveam.

– Credeam că te arestează…

– Să mă aresteze? a râs cu poftă. – Nu are cum să comenteze, nu să mă mai și aresteze! Dacă știam că e posibil așa ceva, nici nu mă luam de el.
S-a întors și a plecat.

Am fugit să-mi caut trupa cu care venisem în târg ca să le povestesc trăsnaia dar toți erau la curent deja. Cică Roza, la optsprezece ani, intrată la facultate, a fugit de acasă cu un pui de țigan din târg, în vârstă de doar cincisprezece ani. Erau luați după legea țigănească de atunci și aveau un copil…

Mi-am făcut curaj anul trecut și am abordat-o cu tupeu, întrebând-o despre viața ei. Roza abia aștepta să-mi povestească… iar eu o să vă povestesc vouă.