Scăldătoarea

Zilele trecute am fost invitată la un eveniment care se desfășoară întotdeauna ziua în amiaza mare și la care participă numai femei, eventual și un băiețel sau o fetiță. Vorbesc despre scăldătoare. În unele zone i se spune scăldușcă ori scăldăciune și simbolizează scoaterea din Mir a noului creștin.

Ziua botezului de obicei e stabilită în termen de patruzeci de zile de la nașterea copilului. Nașii merg la fin de dimineață și-l iau cu ei la biserică, lăsând-o pe lehuză acasă. Dar nu nașii duc copilul în brațe ci moașa. Aceasta are responsabilitatea de a duce copilul și lucrurile lui la biserică. Acolo îl dezbracă, apoi îl predă nașilor pentru ceremonia de botez. In mod tradițional, rolul moașei este jucat de una dintre bunicile copilului. Dacă nu este posibil, o soră de-a mamei va prelua postul; dacă lehuza nu are surori, va numi o cumnată; dacă nu are cumnate, va ruga o prietenă să-i fie moașă copilului.

Vă povestesc despre procedurile din biserică doar pentru a mă lega de câteva obiecte trebuincioase a doua zi, la scăldătoare. Când preotul scoate creștinatul din cristelniță, îl pune în brațele nașei care îl primește în CRIJMĂ. Crijma este o bucată mare de țesătură albă, în mod tradițional, însă acum nașele cumpără cearceafuri, fețe de masă, prosoape mari de baie sau altceva folositor la casa omului pe post de crijmă. În această țesătură pe vremuri îi aduceau copilul mamei de la botez. În ziua de azi, însă, nașa îl îmbracă în hăinuțele cu care a fost adus la biserică și apoi îl învelește în crijmă. Până a doua zi, înainte de a fi scos din mir prin scăldătoare, nou născutul nu este pupat de părinți sau de altcineva. N-aș ști să vă spun de ce dar așa se procedează în mod tradițional.

În după amiaza zilei de botez, nu mai devreme, nașa invită toate femeile din sat la scăldătoarea de a doua zi. Lehuza nu umblă pe drum și nu invită femei, moașa o face în locul ei. În mod obișnuit, sunt invitate toate femeile măritate din sat, inclusiv cele mai în vârstă, cu condiția să se poată deplasa până acasă la lehuză.

Invitatele nașei se adună la o oră stabilită la cumătra mare acasă (cam pe la amiază, niciodată seara) iar cele care sunt rude cu tinerii părinți, vin la ei acasă. Bărbații nu au voie nici prin ogradă când se desfășoară ritualul.

După ce musafirele nașei sunt servite cu un rachiu și o prăjitură, cadourile cumpărate de aceasta sunt împărțite femeilor și alaiul pleacă pe jos către casa finului chiuind, dând de veste satului că merg să scoată creștinatul din Mir. La poartă le așteaptă moașa cu alaiul ei.

Femeile, prin zona Moldovei, se îmbrățișează și se sărută pe obraji când se întâlnesc. Absolut toate cu fiecare și cu mama copilului.

Cumătra cea mare, însoțită de mama sa ori de soacră ori de ambele, de surorile și cumnatele ei, intră in casă, în camera în care urmează să se întâmple scăldătoarea. Mai intră bunicile și mătușile copilului; vreo străbunică, dacă mai trăiește, va fi prezentă și ea, neapărat. Restul femeilor așteaptă în alte încăperi sau afară, dacă nu e loc și e cald afară. Eu am participat la scăldători unde au venit peste optzeci-nouăzeci de femei. Dar asta a fost demult! Acum nu suntem nouăzeci de oameni de tot în sat.

Pe un pat este pregătită de către moașă cădița cu apă caldă. Nașa controlează cam cât de fierbinte e apa cu cotul , apoi pune în scăldătoare o bijuterie din aur ca să ajungă finul un om prețios, de obicei propria verighetă; pune petale de trandafir sau alte flori ca să fie frumos, puf de gâscă să-i fie ușor în viață, bani ca să aibă belșug, busuioc pentru noroc iar sub cadă bagă un caiet, o carte și un stilou ca să fie silitor la carte finul.

Peste toate cele din apă se întinde o pelincuță (scutec) în care se învelește pruncul și se udă mereu cu apa călduță ca să nu se răcească. Între timp, în jur curg povețele și învățăturile de la bunicuțe, mătuși, surori și cumnatele cu experiență.

Prin părțile noastre, într-un colț de crijmă se leagă cu o ață roșie niște zahăr, cât ai lua cu vârful degetelor, o floare de busuioc și un bănuț. Cu acest nod dulce, după săpuneală, nașa dă pruncul pe sub genunchi, la glezne, intre piciorușe, după urechiușe, la coate, în frunte și spune în timp ce atinge partea respectivă a corpului copilului:

Să ai dulce mereu gura,
Drăgăstoasă uitătura,
Să fii iute de picior,
Să-ți poarte fetele(/flăcăii) dor,
Să ai obrăjorii moi
Și noroc cât pentru doi,
Să crești mare cum e bradul,
Sănătos cum e stejarul…

Și tot așa, după fantezia strămoașelor locului… După aceea nașa ia lumânarea de botez, o aprinde și cu flacăra face semnul crucii pe pragul de sus al ușii, să rămână semn afumat, apoi picură în scăldătoare, pe lângă prunc, făcând cruce din nou: o picătură la cap, câte una la picioare, în dreapta și în stânga.

Acum băița e gata. Nașa coate copilul apucându-l cu palmele de cap din apă și îl pune în crijmă. Se scoate în acest fel considerându-se că previne urâțenia – adică îi lungesc pruncului gâtul ca să nu fie în viață îngrămădit, cu capul între umeri. Dacă copilul este deja mărișor la botez, îngreunat, nu se mai îndeplinește ritualul din motive evidente. Nașa îl șterge cu crijma și îl îmbracă cu hăinuțele pe care le-a adus in dar finului. Nu omite niciun obiect vestimentar: îi pune chiar și chiloți ca să nu ajungă in curu’ gol in viață, maieu, cămașă de corp, bluze, pantaloni, ciorăpei, papucei și pe toate are grijă să le îmbrace corect, în ordinea corespunzătoare, ca să nu-i umble finul dezmățat la haine când va fi mare. La urmă nașa ia un trandafir nedesfăcut în buze și suflă printre petale asupra finului ca să-l parfumeze. Îl ia în brațe și îl închină la icoană apoi i-l dă mamei spunând de trei ori: „Mi-ai dat păgân, ți-am adus creștin!” sau „De la tine păgân, de la mine creștin!”

Fac o paranteză. Uneori finuțul sau finuța face treaba mică sau treaba mare în scăldătoare. Dacă face treaba mare, se spune că nașa va avea noroc iar finul va trage rușine. Închid paranteza.

Prin alte părți am înțeles că vin ursitoare, descântătoare sau altfel de femei înțelepte și se îndeplinesc mai multe ritualuri dar pe la noi astea sunt toate.

Din acest moment femeile sunt servite cu rachiu sau vin și prăjituri, nimic mai mult. Se povestesc lucruri despre nașteri, lehuzie și alte cele care nu-s de ascultat pentru bărbați. Deși știm că tare-ar mai trage ei cu urechea, de unde și vorba aceea: „Fă-mă, Doamne, bob de mei Și m-aruncă-ntre femei!…”

După ce copilul este predat mamei și suge la sân ca să adoarmă, femeile scot scăldătoarea afară chiuind cu veselie, răstoarnă cada la rădăcina unui copac cu tot ce e în apă și pe fundul ei se așază nașa și/ sau vreo altă femeie care nu reușește să rămână însărcinată. Se chiuie tare ca să afle tot satul că finul a fost scos din mir și chiar acolo, sub copac, femeile sunt cinstite cu un rachiu sau vișinată și cu o prăjitură.

După vreo oră de povesteli și două rânduri de cinste, nașa trece printre femei cu finul în brațe iar fiecare dintre ele îi pune un ban la piept, în păturică, apoi alltul, mai mic, moașei, în buzunarul de la pestelcă. Aceasta o urmează pe nașa cu tava pe care are păhărelele cu rachiu și prăjiturele pentru ultimul rând. Când se încheie darul, toate femeile pleacă acasă, luându-și rămas bun sărutându-se pe obraji din nou, de data aceasta doar cu mama copilului. Nașa rămâne la masă cu familia, vine și nașul.

Am uitat să precizez că la scăldătoare au voie toți copiii, nu mai mari de șase-șapte ani, indiferent de sex. Dacă nașa are vreun băiețel, femeile îl cheamă să vadă păsărica finei, de unde și expresia „ O dată în viață vede nașul puța finei!” De obicei, dacă nu e post, în aceeași seară are loc și petrecerea cu muzică, dans și dar la care participă perechile, de data aceasta.

În ultima perioadă, femeile tinere care botează nu prea mai invită la scăldători pe cele bătrâne și nu mai îndeplinesc toate ritualurile. Mi s-a întâmplat să particip la unele la care nașa a omis mai multe detalii iar la observațiile celor cu experiență a răspuns cu o întrebare:
– Da’ chiar trebuie să facem toate aceste lucruri demodate?!

Ca de obicei, nu rezist să nu mă amestec și să nu comentez! Da, trebuie să le facem pentru că asta suntem noi. E unul dintre lucrurile care ne definesc ca popor și ne conferă identitate culturală! Dacă n-o facem cum trebuie, atunci de ce o mai facem? Ca să adunăm un ban pentru fin? Doar din acest motiv? Din păcate, chiar și asemenea ceremonii ritualice au început să se reducă la bani și devin un pretext de fală, nu de respectare a tradiției care ne face ceea ce suntem.

Pe de altă parte am observat că nici nu se mai invită toate femeile, nici măcar din comunitățile mici iar multe își permit să nu onoreze invitația, lucru de neconceput în trecut și considerat o sfidare nerușinată, dar și aducătoare de ghinion.

(Scriu acest text la cumătrie, așteptând friptura de rață😁)

Publicitate