Spovedanie

Îmi trimit gândurile și simțurile să plece,
În fiecare dimineață,
În altă dimensiune, să zburde slobode;
Așa au învățat ele să afle lucrurile
Care nu se spun și nu trebuie știute,

Ori pe cele care se întâmplă în alți oameni,
Dar mai ales în mine,
Le îndemn să păcătuiască în fel și chip,
Întrebând ce nu am voie să întreb,
Dorind ce nu am voie să doresc,
Mâncând gânduri de dulce,
Interzise în post,
Călcând în picioare frica
Și rușinea lumii în care mă lasă cu trupul să fojgăi
Ca un vierme de pământ

Mic și prost,
Apoi le pun să scormonească în mintea
Și în sufletul meu,
Fară să se îngrețoșeze, prefăcute,
De ceea ce se găsește acolo,
Pentru că aceea sunt eu,
Și sunt bună așa cum sunt;
Pe-acolo, pe unde bântuie simțurile mele
De mână cu obraznicele mele gânduri,
Nu există lege, nici greșeală,
Nici vină, nici regrete, nici pedeapsă,
Doar ceea ce este,
Așa cum este;
Mai vin, pârdalnicele, uneori, să vadă ce mai face
Carnea mea
Supusă și harnică, doar așa, cu treburi,
Să-i dea curaj, să-i deschidă ochii
Lipiți de moravuri și bune intenții,
Și s-o împingă de fund, în sus,
În vagonul potrivit
Din trenul
Care nu așteaptă pe nimeni
În nicio gară;
Nu cred că o să le mai chem seara
La culcare…