Ana și poștașul

(din seria cu povești de dragoste)

Astă toamnă, la mare, în tabăra de pictură, am cunoscut o fată extraordinară – Arina Gheorghiță, pictorița îndrumătoare. Spun „o fată” pentru că e leatul meu și cine-i leat cu mine nu poate fi mai mult decât o fată sau un băiat, căci noi vom trăi câte 120 de ani și la 47 nu putem fi mai mult decât fete și băieți. Avem treburi, de aceea vom trăi mult.

Mi-am propus să scriu despre Arina pentru că este un fenomen de femeie, o furtună, o tornadă, un uragan, în urma căruia apare… ORDINEA! Incredibil, dar așa se întâmplă!

Fată tânără cum sunt, am totuși niște anișori de experiență care mi-au arătat clar cum se construiește un om ca să poată muri aproape perfect. Toată viața ne ies în cale oameni de la care luăm ori dăm învățături, minte sau experiențe. Spiritul Vieții este ceva extrem de inteligent care se ocupă cu punerea lucrurilor în ordine, completarea și armonizarea lor.

Am observat că niciun om cu care mă întâlnesc și mă rețin, mă abat la discuții ori la fapte, care îmi trezesc tot felul de sentimente, gânduri ori dorințe nu este întâmplător. Într-un fel misterios îmi apar în cale oamenii de care am nevoie să-mi deschidă ochii asupra unui subiect, asupra unui aspect al vieții, asupra bietei mele persoane chiar! Găsesc ca fiind deosebit de folositori oamenii care scot ce-i mai rău în mine deopotrivă cu cei ce scormonesc după întregul meu potențial.

Unii (mulți) îmi recomandă lecturi importante, alții îmi trimit cărți, alteori cineva spune un singur cuvânt și de la el mă lovește o idee genială!
Ce însemnătate are pentru mine Arina Gheorghiță încă nu știu. Deocamdată am aflat despre ea că turuie ardelenește ca o moldoveancă după cincisprezece ani de locuit în București, iar povestind despre orice, vorbește literatură. Și niște povestiri despre familia ei care m-au lăsat cu gura căscată!

Astăzi vă dau una dintre ele, poveste de dragoste cu jar alb, adânc, ce a rezistat o sută de ani sub cenușă. Nu voi scrie foarte pe larg despre ea fiindcă deja a scris mama Arinei, scriitoare și pictoriță din Cluj. Eu doar vă aduc la cunoștință esențialul, că tot vorbirăm despre dragoste, căsătorie, datorie și Viață.

Una dintre străbunicile Arinei de pe tată a fost Ana din Mănăștur. În jurul anului 1920 era fată mare și se iubea cu vecinul ei Ion. Nu era o iubire cu vorbe și fapte, întâlniri la ceas de seară și sărutări pe întuneric, pentru că asta ar fi însemnat că fata e aproape pângărită și ar fi trebuit măritată. Ei se iubeau peste gard, cu ochii și cu inima fiindcă mai mult de atât nu aveau voie să facă.

În acest moment nepotrivit pentru dragostea lor a apărut poștașul Vasile Gheorghiță I, bunicul pictorului Vasile Gheorghiță (al III-lea) din Cluj, și a cerut-o de nevastă pe Ana. Ana a spus „nu”. Nu a apucat să spună asta în fața starostelui ci a părinților. Atunci aceștia au închis-o în casă și au bătut-o o săptămână, rupând de trupul ei funii, mobile, bețe și curele până când a „înțeles” care-i este interesul și a spus „da”.

Și pe Ion l-au însurat după aceeași metodă pentru că așa mergeau lucrurile pe atunci, dragostea fiind un moft la îndemâna celor puțini. Datoria față de părinți și familie care știau ce e mai bine pentru tine era pe primul loc.

Ca un făcut, toată viața au rămas vecini în casele părintești. Ana cu poștașul Gheorghiță iar Ion cu consoarta aleasă de părinți. Vreo șaizeci de ani au trăit în liniște sau necaz cu propriul soț, au făcut și au crescut copii, apoi nepoți. Și-au văzut o viața peste gardul înalt doar ochii muți, ca pe vremea fecioriei, și ce fericire că gândurile sunt doar ale omului! Nu au schimbat nicio vorbă și nu au făcut niciun gest ori vreo faptă care să dea de mâncare gurii lumii. Timp de șaizeci de ani.

Cam pe când avea optzeci de ani, a murit poștașul. Ana a intrat în doliu. La foarte scurt timp după el a murit nevasta lui Ion. Și Ion a intrat în doliu. Cei doi și-au continuat viețile ca și mai înainte, neschimbând nicio vorbă fără rost, neîntâlnindu-se decât cu ochii peste gardul vechi de o sută de ani.

Fix în ziua în care i s-a încheiat doliul lui Ion, nici una mai devreme sau una mai târziu, Ana și-a cumpărat Cromoplatin, și-a vopsit părul, și-a strâns lucrurile de trebuință, printre care chemeșa cu bobi și bumbi cu care a lăsat vorbă să fie îngropată și s-a mutat fără nicio vorbă și niciun anunț la Ion.

Au mai trăit unsprezece ani împreună. În acest răstimp au stat la poartă, pe băncuță, ținându-se de mână, negrăind și nefăcând nimic altceva. Doar ținându-se de mânuță.

Aceasta e o poveste de dragoste fără vorbe și fără sex. Recunosc că am plâns de m-am zvântat de față cu toată audiența când ne-a povestit-o Arina.

Despre ea în curând.

P. S. Vă las pe voi să vă gândiți cu cine vreți să stați la sfârșit pe băncuță. Au voie să spună public doar văduvele/văduvii și divorțații. Restul să tacă ori să spună altceva.

P. P. S. Tablou de Arina Gheorghita