Măriuța și Iosup

Am încropit o listuță cu întrebări pentru pictorița Arina Gheorghiță, fiica lui Vasile Gheorghiță, cunoscutul pictor din Cluj. Când va găsi ceva timp să-mi răspundă, o să vă scriu despre femeia eveniment, cea despre care Zoltan Szabo a spus că e cea mai bună în acest moment în România și el știa ce spune în domeniu, nu ca mine. Deocamdată o să vă povestesc despre străbunicii ei de pe tată, cei care au făcut-o pe bunica Rosalia, mama pictorului Vasile Gheorghiță.

Trebuie să recunosc sincer că pentru mine istoria acestei familii e un pretext de a scrie povești de dragoste. Rosalia, fiica Măriuței și a lui Iosup s-a măritat cu fiul Anei și al poștașului, căsătorie din care a rezultat pictorul din Cluj. Ana e cea care la optzeci de ani și-a vopsit părul și s-a mutat la iubirea vieții ei doar ca să se mai țină de mână pe băncuță încă unsprezece ani. Se pare că strămoșii Arinei n-au renunțat la iubirile lor până în clipa cea de pe urmă.

Mulți tineri își imaginează astăzi că bunicii și străbunicii noștri se căsătoreau din dragoste ca de când lumea și pământul, așa cum povestesc basmele cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene dar se înșală amarnic! Tocmai din cauză că uniunile acestea erau excepționale, s-au născut poveștile despre ele, ca un fel de luminițe de speranță în mulțimea cenușie a căsătoriilor aranjate. Legendele cu Feți Frumoși care salvează Cosânzenele din ghearele Balaurilor cu șapte capete (soții aleși de părinți) sunt un fel de ideal, de visare și de mângâiere pentru puberii care urmează să crească și să afle că dragostea nu e pentru toți și că este în puterea părinților să hotărască după cine să-i „dea pe vedere”.

„A da pe vedere” în Ardeal însemna să aranjezi o căsătorie prin negociere cu „marfa” la vedere. Adică potențialii miri. Părinții, prin relațiile pe care le aveau cu lumea din alte sate, dădeau sfoară în țară că au fată de măritat sau băiat de însurat, cam câtă zestre oferă, cât de arătoasă și sănătoasă e „oferta” și analizau opțiunile și posibilitățile combinatorii. Sună cinic și inuman de-a dreptul dar așa se întâmplau lucrurile.

Nouă ni se pare astăzi groaznic dar tinerii erau, totuși, pregătiți psihic pentru acest pas și nici fetele nu considerau că este o dramă să le aleagă părinții un bărbat în fața căruia să-și puie poalele în cap fără să știe altceva despre el decât măsura averii pe care i-o dăduse tat-su’.

Măriuța din povestea noastră era o fată din Mănăștur, una atât de săracă, încât umbla desculță în octombrie prin ploaie și își câștiga un bănuț spălând rufele doamnelor din Cluj. Pe cât era de săracă de-acasă Măriuța, pe atât era de frumoasă și distinsă – cu o ținută elegantă și demnă înnăscută de care nu era conștientă, cu părul negru și lung în valuri, gros cât o coadă de cal, cu glezna subțire și mijlocul așijderea de ziceai că se frânge. Această fată modestă, viitoarea străbunică a Arinei, iubea și era iubită în taină de Iosup, un flăcău din dealul Feleacului dar care nu era chiar atât de sărac precum familia zânei.

Întâmplarea a făcut ca tânăra să fie remarcată de către o femeie foarte bogată, doamna Stanca, din familia boierilor Stanca ce aveau în proprietate și locuiau în clădirea în care astăzi se află sediul Băncii Naționale din Cluj. În felul acesta Măriuța s-a trezit fată în casă, bună la toate, la o cucoana din cercuri înalte. În acea casă se dădeau petreceri simandicoase în fiecare sâmbătă, se aduna lume bună și bogată, artiști, politicieni și militari de carieră. La acele sindrofii se încheiau afaceri importante, se aranjau căsătorii și se promovau valori culturale, toate în cel mai plăcut fel, cu muzică, mâncăruri bogate și băuturi fine.

Într-o iarnă, la unul dintre aceste baluri a fost invitat un holtei cu sânge nobil, copt și bogat, cu carieră militară, care a dat întâmplător cu ochii de Măriuța ce lucra în bucătărie, ajutând pe-acolo. Holteiul, aflat de felul lui în căutare de nevastă, a rămas stană în ușă, mâncând cu privirea nerușinată din trupușorul neînceput al Măriuței de-a simțit biata de ea cu toată carnea că este cercetată! Treaba asta a rușinat-o deosebit de tare pentru că fetele cuminți și atât de sărace aveau cinstea și nevinovăția drept unică avere și zestre de preț.

După ce și-a clătit bine vederea, doritul holtei al Clujului s-a întors la petrecere iar în mintea lui clocea deja un plan. În aceeași noapte, după ce paranghelia se stinsese și toți ai casei merseseră la culcare, doamna Stanca a coborât până în bucătărie cu vreo treabă ce-o uitase și a surprins-o pe Măriuța desculță, cu bocceaua în mănă, îmbrăcată cu rochița modestă în care o luase de pe stradă, plecând pe furiș.

– Ce-i cu tine, fato, și unde te duci goluță, în puterea nopții?! s-a speriat boieroaica.
– M-am umplut de rușine, nu mai pot sta, îngăima fata, sunt pângărită, trebuie să plec…
– Stai ușor, copchilă, și povestește ce s-a întâmplat, că n-o fi un capăt de țară, om descurca noi problema!

Măriuța nu și nu, că e murdărită și rușinată, că e musai să plece și că nu mai puté sta în casa lor! Cucoana a aflat cu mare greu cine a rușinat-o dar n‐a putut scoate de la ea nimic despre cum s-a petrecut infamia. A potolit fata și a convins-o să rămână, promițându-i că lucrurile nu vor rămâne așa și că va face tot ce îi stă în putere pentru a-i repara onoarea, cum se spune.

A doua zi s-a dus doamna întins la burlacul cu pricina, cu o falcă in cer și una în pământ, să-i ceară socoteală pentru necuviința pricinuită nevinovatei fecioare. Când colo, a aflat că mai mult de-o „necinstire” cu privirea virtuosul căpitan, sau ce era el, nu comisese! Dar era pregătit să remedieze situația cu o cerere în căsătorie pentru că la poziția lui socială și la averea exorbitantă pe care le avea își permitea asemenea extravaganță – o mezalianță de să răsune Clujul și să leșine de invidie toate partidele de familie bună care băleau în așteptare, poate-poate vor fi fost alese de prestigiosul și bogatul holtei.

Protectoarea Măriuței, cu inima cât o pită, a venit într-un suflet acasă să-i dea vestea cea mare. I-a explicat pe îndelete cum se pune problema, făcând în paralel și planuri de nuntă, de ziceai că-și mărită propria fiică. Dar… Măriuța a spus:

– Nu! Eu îl iubesc pe Iosup!

Degeaba și-a răcit gura și și-a tocit patroana nervii căci țărăncuța desculță știa una și bună:

– Eu îl iubesc pe Iosup, Iosup mă iubește pe mine!

Și așa a rămas, boieroaica transmițându-i căpitanului refuzul și regretele sale.

Dar cum socoteala de-acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg, părinții lui Iosup au hotărât să-l „dea pe vedere” într-un sat, la o cale de două ore cu căruța. Virtuoasa Marie, cea îndrăgostită de Iosup ca de Dumnezeu, nu intra în calculele lor din cauză de sărăcie lucie. Au stabilit ziua negocierilor cu doriții cuscri și au pornit la drum pe un viscol cumplit ca să încheie afacerea.

Arina nu a putut afla numele satului și nici distanța în kilometri dar bunicii i-au povestit de un drum de două ore cu căruța ori sania. Din experiența mea, iarna, pe un viscol cumplit, o căruță cu doi cai nu poate parcurge mai mult de zece kilometri într-o oră. Așa că putem presupune că satul cu pricina se afla la cel mult douăzeci kilometri de Mănăștur sat dar nu mai aproape de cincisprezece. O să vedeți imediat de ce este importantă distanța pe acel viscol și ger cumplite.

Ajunși la gospodarii care aveau fata de dat, ai lui Iosup au intrat in casă, s-au așezat la masă față în față cu părinții fetei, cu tânărul între ei, și au purces la negocieri. Subiectele (posibilii viitori miri) nu aveau voie să scoată nicio vorbă, puteau să se evalueze din priviri și să asculte, nimic mai mult. Între timp, cei bătrâni se târguiau la sânge, ca la iarmaroc:

– Fata mea primește zece oi, două capre, o junică, patru perine de puf…
– Mai pune cinci oi că e urâțică tare și uite ce flăcău am eu!
– Ba mai pune tu ceva bănuți că nu-i văd pe-ai voștri tari în sămânță – aveți numai câte doi-trei copii!

Și tot așa, părinții o țineau ca la mezat iar flăcăul și fata se perpeleau, fiecare cu gândul la dragostea sa…

Dintr-o dată, Iosup dă să-și ia lăibărul pe el ca să iasă afară.
– Ia șezi blând! Unde te duci?! l-a luat tas-su’ de-o aripă.
– Afară, pentru mine, la urlătoare! Unde să mă duc pe vremea asta?
– Bine… du-te, dar lasă șuba în casă, a ordonat prevăzător părintele.
– Cum s-o las, tată, că e ger și crivăț?…
– Las-o, las-o, că nu-ți îngheață țurluiul în două minuțele!

Iosup a ieșit în chemeșa și bundă, a scârțâit ușa de la privată să se audă din casă și a luat-o la fugă pe jos înspre Cluj, dezbrăcat cum era, cu fața contra vântului. A mers, a alergat, s-a târât, a făcut ce-a făcut și pe la patru dimineața a picat lat, înghețat sloi, la ușă la familia Stanca. Aceștia l-au băgat în casă și l-au decongelat cu comprese, cu frecții și cum au știut ei iar când fugarul s-a trezit și a dat cu ochii de Maria lui, a spus:
– Ai mei m-o dat pe vedere! Lasă-mă să te duc acasă!

Asta nu însemna decât atât – s-o ia de mână și s-o aducă la poartă la părinții ei. Era suficient motiv pentru a o da în căsătorie, altfel onoarea fetei fiind considerată compromisă. Lucru care s-a și împlinit. Astfel Iosup și Măriuța cea cuminte ca o Șeherezadă au păcălit tradițiile obștei și s-au luat din dragoste.

Din unirea lor s-au născut mai mulți copii, printre care o altă frumusețe, Rosalia, zisă Zaica, cea care s-a măritat cu fiul Anei și al poștașului, zămislind pe Vasile Gheorghiță al treilea, pictorul din Cluj.
Ș-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa…

Despre fenomenul (că ce altceva putea să mai iasă din acești strămoși?) Arina Gheorghița mai încolo, când se va osteni să-mi răspundă la ce am întrebat-o.

Publicitate