O rublă de căciulă

                               

Cu ocazia unor discuții despre valoarea banului, lecție pe care i-o recit fiică-mii cât de des pot, mi-am amintit o întâmplare pe care le-a povestit-o mătușa mea Maria surorilor și cumnatelor sale după ce s-a întors dintr-un concediu de iarnă, de pe la niște băi de prin Caucaz ori Yalta, nu-mi mai amintesc exact de unde. Noi, cei mai mici ori mai măricei, ne încurcam printre picioarele lor, răscolind în bagaje după cadouri și trăgând cu urechea. Țin minte că ne adusese rodii și mandarine, asta înseamnă că era iarnă, probabil înainte de Revelion.

Pe vremea sovhozului, adică a gospodăriilor agricole de stat, toți muncitorii își permiteau să meargă într-un concediu în grup iarna și câteva zile la mare, vara. Știu că pare incredibil dar așa se întâmpla – se organiza grupul, luau un autobus din sovhoz, rezervau cazare și își angajau un ghid care să-i plimbe.

Imaginați-vă că se pornește într-o stațiune exotică o trupă de pomină de la noi din sat, în hainele cele bune, – țața Mărița cu Tănase a lui Bumbaba, Bunița (pe porecla ei, așa-i spuneam când lucram vara cu ele, nici acum nu știu cum o chema), țața Năstica cu Tararam al ei, țața Sofița și sor-sa Veruța, Țața Tinca (pe care mama cu mătușa o îngropau înainte de vreme într-un an) cu Gicu a lui Comsomolu’, Anghel care era șofer pe un Kamaz de douăzeci de tone și alții ca ei – oameni simpli dar cu bunăstare, cu case mari, gospodării, grădini îngrijite și orătănii prin ogradă.

Eu i-am iubit pe toți foarte tare fiindcă am lucrat cu ei cinci veri și deseori le mâncam borșul sau ihneluța de pui din borcane, apoi, la amiază, le stricam somnul de două ore urlând ca Tarzan și Jane prin copacii din livadă sau făcând acrobații în muntele de talaj în hala de sortat mere, răcnind ca turbații la fiecare salt. De raliurile cu bicicleta printre containerele goale, asortate cu izbituri, cu țipete și răgete descreierate nu mai zic! Ei ne spurcau, ne fugăreau și ne promiteau bătaie dar nu se ridicau niciodată de la umbră să pună parul pe noi. Nici la părinți nu ne pârau.

Niciodată în viața mea nu i-am văzut pe acești muncitori ca fiind mai prejos decât pe profesorii și învățătorii de la școală, nu făceam nici o deosebire între ei, omenește vorbind. Și, interesant lucru, ei nu aveau complexe de niciun fel când ieșeau în lume, inclusiv atunci când mergeau în excursii prin locuri exotice și mult mai civilizate decât satul nostru. Dacă cineva îi atenționa în legătură cu oarecare gesturi nepotrivite sau ținute, aveai ocazia să auzi că ei circulă pe banii lor și dacă au chef, mănâncă în restaurant cu mâna și nimeni nu avea ce să le facă. Cred că a fost un lucru caracteristic omului sovietic din perioada târzie. Pe ceilalți nu i-am prins, nu mă pot pronunța.

 Așadar, în iarna aceea mătușa mea și-a dus brigada de livădari pe undeva pe unde era cald. De obicei aveau program încărcat, făcut de ghid iar seara, după masă, ieșeau la plimbări prin oraș sau la film. Peste tot în URSS, cât a durat URSS-ul, filmul sovietic a costat  douăzeci de copeici. Însă în perioada despre care vă povestesc apăruseră saloanele video unde rulau filme străine. Pe la țară nu auziserăm despre noua apariție și habar de grijă n-aveam ce-i acela video și ce minuni de filme se dădeau acolo. Prețul era destul de pipărat – o rublă biletul! Asta îmi amintesc precis, căci tot o rublă a rămas până prin 90, când am plecat eu la facultate.

De unde și până unde, grupul de livădari ieșit la plimbare prin Yalta sau pe unde or fi fost, s-a îndemnat la inițiativa cuiva să meargă la film, la un salon video. Ca din carnea lor, cu multă părere de rău, au dat femeile câte o rublă de căciulă și s-au instalat în fotolii într-o săliță mică și confortabilă, în fața unui televizor cu diagonală mare. Asta nu le-a picat prea bine, Tănase a lui Bumbaba, care mi-a fost drag în mod special, trezindu-se comentând în gura mare:

– Eu, dacă voiam să mă uit la televizor dintr-aista color, stăteam acasă, nu trebuia să vă dau două ruble, pentru mine și femeie!

– Taci, bre, că ne faci de poveste…

– Două ruble sunt aproape o juma’ de zi de lucru! Cu  douăzeci de copeici mă duceam la club în sat să văd un film indian! nu  se potolea badea Tănase.

Ei, de-acu’, dacă a început filmul și s-a făcut întuneric în sală, au tăcut toți.

– De la început, povestește mătușă-mea Maria, parcă era tot normal, un film american ca un film american, cu mașini frumoase și muzică de discotecă, nu era nimic nelalocul lui. Și dintr-o dată, jur pe crucea mea, s-au început a dezbrăca toți și a-și arăta femeile pupezele drept din față, cât era televizorul de mare! Și mai mulți bărbați le făceau, cum mă vedeți și cum vă văd, ce nu vă puteți închipui, femeilor!… Da’ voi ștergeți-o de-aici, nu stați gură cască, nu-i pentru voi! s-a răstit mătușa la noi.

Eram deja mărișoară, cred că de vreo șaisprezece ani, și mi-am dat seama că era vorba despre sex, că nu știam eu încă ce-i ăla film pornografic. La facultate am „învățat”.

– Atunci eu am spus, continuă mătușă-mea povestea, că trebuie să plecăm, doar n-o să ne uităm la ciomegele lor de-un cot și la născătoarele goale fără păr! M-am ridicat, femeilor, răsturnam scaune cu tot cu oameni, îi ridicam pe toți ai noștri în picioare și îi împingeam în fața mea, să iasă chiar acum afară, odată cu mine! Să vezi dragă, istorie, când am ajuns la pretențiosul de Tănase!

– Îmi închipui ce nervi avea!

– Nervi de pui trântiți avea! Asta avea Bumbaba, că n-a vrut să se ridice de pe scaun, nici pe Mărița n-o lăsa să iasă cu noi!

– Doamne apără și păzește! a bătut Baba Bătrâna câteva cruci, da’ de ce, mă rog???

– Dacă-i nebun? De ce crezi? A spus: „Am dat o rublă de căciulă, eu aici stau până la sfârșit! Crezi că avem bani de aruncat?! Noooo!  Eu cu Mărița aici înțepenim și ne uităm până scrie „Koнец фильма” Ai înțeles?”

Publicitate