Visam încet spre Babylon

Acesta e titlul uneia dintre cărțile lui Cătălin Marin, un tip care m-a „pescuit” de pe lista de prieteni a cuiva de pe fb, nu mai știu a cui și nici nu are vreo importanță. De felul meu am o aplecare deosebită către oamenii care ies din rândul lumii în fel și chip iar acest băiat este atipic prin faptul că are niște postări extraordinar de plictisitoare în rețea! Să ne înțelegem: temele propuse de el sunt interesante însă argumentările lui te fac să-ți dai foc la valiză, te adorm și te ucid cu plictiseala. Omul este matematician de meserie și argumentează subiecte filosofice la fel de „captivant” cum demonstrează teoreme, amestecând matematicile și logica în orice fleac! Reușește să transforme o afirmație care privește un lucru simplu, de bun simț, într-o încâlceală de termeni din meseria lui încât am nevoie de un lighean cu apă rece la picioare ca să rezist să citesc până la sfârșit și să-i deslușesc sensul!

Îl urmăresc cu perseverență iar dacă fb nu-mi aduce în fața ochilor postările lui de pasăre de noapte, le caut și le citesc pentru a-mi testa și a-mi extinde limitele răbdării! Recunosc sincer că am mai și cedat și i-am scris cu adâncă sinceritate în comentarii: nu citesc asta până la capăt nici dacă mă tai!

Din una în alta, într-un an de zile, după nenumărate bârfe, persiflări reciproce și alte cele, am aflat că a scris o samă de cărți, despre care am fost sigură că sunt la fel de greu de îndurat, ca și postările de pe fb. Se-nțelege, gusturile nu se discută și dacă mie nu-mi place stilul în care se exprimă în rețea, asta nu înseamnă că nu este un stil minunat, agreat și chiar iubit de alții, plictisitor și obositor așa cum este.

Dar mai dă-l naibii de stil de rețea, i-am citit zilele acestea una dintre cărți, un titlu pe care mi l-a recomandat chiar el, la cererea mea proprie și personală.

Surpriză!!! Altă mâncare de pește! Nu amestecă matematicile și logica în literatură, fapt care m-a convins de la prima pagină că voi termina de citit. Să fie clar, eu abandonez fără jenă și mama capodoperei dacă mă plictisește!

Acum că am glumit puțin pe seama tânărului autor, să trecem la lucruri serioase.

„Visam încet spre Babylon” a ieșit de sub tipar în 2018, nu are o prefață sau o postfață scrisă de vreun critic (acesta a fost factorul determinant principal care m-a făcut să scriu despre cartea lui), are doar o notă scurtă a autorului pe ultima copertă în care binevoiește să-i comunice cititorului că lucrarea scriitoricească are „ca reper inițial prima scriere a lumii: Epopeea lui Ghilgameș (…) ilustrată printr-un mic exod către un Pământ al Făgăduinței, o ironie crudă a unui mereu același Babilon.”

Nu vă alarmați, eu nu sunt critic de meserie și nu vă voi face capul mare prezentându-vă această cărticică. Voi încerca s-o fac într-un fel cât mai simplu cu putință, în primul rând pentru a mă lămuri mai mult pe mine decât pe domniile voastre, care aveți bunăvoința de a citi zilnic delirul meu zburdalnic.

Încep cu începutul, cu spațiul și timpul. Dinspre asta Cătălin Marin ne lămurește de la bun început, ca să ne fie clar: călătorii poposeau în „nicăierea înconjurătoare”. Romanul începe în „nicăierea”, la sfârșitul unui război despre care rămâi cu îndoiala – a fost ori a fost închipuit? – cu niște oameni ai apelor, din altă lume, război despre care ni se sugerează când pe de-a dreptul, când pe ocolite, că ar fi putut fi și „real”, și unul purtat cu noi înșine.
În ceea ce privește aspectul temporal, singurul indiciu este o lunetă cu baionetă a unui soldat, altfel lipsește orice fel de motorizare și orice alt reper care ne-ar putea duce cu gândul la vreo epocă istorică anume. Așadar, spațiul și timpul sunt în aceeași „nicăierea înconjurătoare” iar personajele, unele fiind prezentate de naționalități precise – un armean cu nevasta, un bulgar cu nevasta, un țigan cu nevasta și copiii, tânărul soldat Ilf Aiurov care pare rus, turcul Ahmet, românul Bade, grecul Nikos, căpetenia Aaron Ronsky, Ghenadie, țiganca blondă Iana, fata fără suflet Sonya și arabii din cetatea Ariha – toți vorbesc o limbă nedefinită și neprecizată, cert este că nu au dificultăți în a se înțelege.

Înainte să trec la personajele simbolice, vreau să mă refer foarte pe scurt la structura narațiunii și la limbaj. Esența întregii acțiuni este călătoria unui grup de strânsură care urmează un moș bețiv spre un loc sigur numit Babylon, Raiul de dincolo de deșert, la care nu pot ajunge „oamenii apelor”. În realitate toți caută tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, tărâmul pe care curg râuri de lapte și miere, cu alte cuvinte țara Canaanului. În rolul naratorului îl avem ba pe autorul propriu zis, ba pe cel care are rolul Eroului – Ilf Aiurov, botezat oarecum sugestiv. Avem parte, pe rând, de perspectiva naratorului-observator din „cuibul ciorii” de pe catarg și de a personajului care se află în mijlocul evenimentelor, implicat în dramele tuturor, cel care „nu riscă să nu-i pese”, cel care se luptă cu monștrii, care are grijă de cei slabi, care își asumă responsabilități în comunitate – practic, cel care se află în rolul lui Ghilgameș. Dar despre personaje vorbim puțin mai încolo.

Limbajul, partea de care mă temeam cel mai tare înainte să deschid cartea, dat fiind stilul încărcat al autorului în rețea, plin de termeni care mă depășesc pur și simplu, în roman este unul simplu și accesibil absolut oricui, fără înflorituri și prea multe figuri de stil, chiar naiv aș putea spune. Conținând unele stângăcii evidente dar nu lipsite de farmec și cu vreo două ticuri verbale de care ar trebui să scape, în opinia mea, discursul lui Cătălin Marin nu este unul obositor și se dă ușor la citit.

Totuși, această verigă, să-i zicem mai slabă, a limbajului este compensată pe deplin și cu prisosință de subiectele pe care le aduce în discuție autorul, prin aforismele pe care le formulează cu mult curaj și siguranță de sine pe parcursul narațiunii, de construcția solidă, paralelă cu a Epopeii și a Exodului iar în final și cu personajele reprezentative pe care a ales să le pună în caravana ce pribegește prin pustie spre Pământul Făgăduinței – Babylon.

Personajele
Le-am enumerat mai sus – sunt trei cupluri – armeanul cămătar lacom și rece cu nevasta; bulgarul veșnic îndrăgostit de perechea sa – cel care a avut înțelepciunea de a se opri la timp, țiganul nerăbdător cu nevasta, nerăbdare care l-a costat viața și tinerii din convoi. Ca o mică ironie, aș îndrăzni să afirm, călăuza reală a grupului este măgarul botezat Mozes, cel desemnat în această funcție de Vocea lui Dumnezeu iar „stăpânul” său, Aaron Ronsky, îl urmează orbește, pretinzând că ar cunoaște drumul spre Babylon, Paradisul în care călătorii noștri și cred, și nu cred dar speră din suflet să existe.

Pe tot parcursul aventurii autorul își pune personajele să discute toate subiectele atinse în cea mai veche scriere literară din lume și să trăiască toate momentele simbolice din „Epopeea lui Ghilgameș”: condiția umană și dorința de a o învinge, frica de moarte și căutarea leacului pentru nemurire, prietenia și devenirea/maturizarea individului, lupta dintre natură și cultură, conflictul valorilor – există un creștin, un turc de religie mahomedană, îl are pe Ilf devenit un revoltat după spânzurarea preotului haiduc, lucru pentru care l-a găsit vinovat pe Dumnezeu, fata fără suflet – Sonya, nevinovatul Ghenadie; conține momentele de înfruntare a divinității, episoadele eroice în care este ucis monstrul, descoperirea durerii pierderii apropiatului, trecerea de la inconștient la starea de conștiință iar odată cu ea la aruncarea omului în angoasa existențială.

Personajele lui Marin se află mereu între vis, visare și vedenie, stări care au menirea de a le conecta cu propriul Sine, cu divinitatea, de a le comunica soluții la probleme sau a le prevesti viitorul. Această plutire între palpabil și oniric se înscrie în aceeași idee de „nicăierea” concret, ca și spațiul, timpul sau limba în care comunică diversitatea de personaje.

Nu lipsește șarpele, floarea Tinereții Veșnice culeasă de pe fundul apei dar și elemente din Exod – evident, pribegia prin pustie, revelațiile, „minunea” trecerii apei, moartea căpeteniei și dispariția trupului – echivalentul îngropării lui Moise de către Dumnezeu pe muntele Nebo.

Pe lângă subiectele clasice ale acestor două teme (Epopeea și Exodul), autorul adaugă unele specifice naționale și vreau să mă refer neapărat la personajul Bade – românul care își ține numele secret (Horea) ca să nu-l găsească moartea, conform obiceiului cunoscut pe la noi de „a vinde” un copil bolnav pe geam, schimbându-i numele ca să nu-l mai recunoască boala și tema acceptării mioritice a morții și inefabilului. Mai abordează teme care aparțin epocii contemporane nouă – convenționalul și tiparele considerate normale pe care omul modern a început să le confunde cu naturalul, spre exemplu. Are câteva momente în care pune problema foarte concis și inteligent:
„- Cine ești?

• Nu știu dar mi se spune Ghenadie.”
  Sau:
  „- Nu știu ce-i aia logică, nu știu ce-i ăla absurd, dar bănui după tonul dumitale.”
  Și încă una:
  „- Însă cerul, el, cerul e mereu albastru, cu nori, fără nori, cu ploi sau furtuni, cerul va fi mereu albastru fiindcă noi l-am numit cer și-am fost convinși peste măsură că poartă o culoare.”

Ridică în câteva rânduri problema liberului arbitru și face afirmații îndrăznețe cu care nu sunt neapărat întotdeauna de acord.

O altă temă interesantă adusă în discuție este cea a acceptării individului așa cum este și negăsindu-i vină pentru ceea ce este, așa cum este. Formulează în acest sens câteva aforisme: „Nu poți judeca un câine pentru că e câine dar îl poți judeca pentru firea lui de șobolan”, „Oare ce i s-a întâmplat lui Nikos de a ajuns să fie ceea ce noi numim „răul”? Sau oare așa s-a născut? (…) În timp ce unii visează flori, alții visează sânge. Poate că toți visează ceea ce-și amintesc mai bine” – și aici nu cred că este vorba de amintire în sensul conștient al cuvântului ci fix în cel inconștient, partea de „amintiri” despre a cărei existență nu ne dăm seama și care scapă în totalitate controlului rațiunii. Este un moment în care autorul încearcă să privească, timid, aș spune eu, peste hotarul convențiilor umane, dincolo de bine și rău.

Problema definirii sufletului, iubirii, iertării, divinității, virtuților cum ar fi răbdarea și înțelepciunea – sunt de asemenea teme de discuții filosofice la lumina jarului de noapte între eroi. Cătălin Marin nu pierde nicio ocazie de a emite judecăți curajoase legate de fiecare dintre aceste subiecte. Vreau să reproduc musai câteva, fără a le aprecia în vreun fel din punctul meu de vedere: „Durerea morții și alinarea iubirii, niște lucruri ce nu s-ar atinge niciodată în om, dacă omul n-ar insista să moară și să ucidă din lipsă de dragoste”; „De-ar fi să o privim ca pe oricare alt lucru lumesc, iertarea nu-i meritată de niciunul dintre cei care ar avea nevoie de ea.”; „Ceilalți aveau prea multe lucruri învățate și mult prea puține cunoscute întru totul.”; „Tot ceea ce facem facem ca să uităm că murim.”

Finalul dramatic al revelației inevitabile – efemeritatea condiției umane, neputința de a o înfrânge, conștientizarea timpului scurs ireversibil, deci pierdut, poate fi trăit de cititor în cheie personală, în funcție de convingerile și credințele proprii. Un alt aforism interesant, reprezentativ, referitor la timp este următorul: „…Asta e singura direcție, fie că ai plecat din Babylon, fie că tocmai vii spre el, tot înainte mergi, chiar dacă stai pe loc.”