Roza (II)

                                                   Nostalgia

Pe la zece clădirile din Centrul Vechi abia dacă se mai distingeau în griul amurgului, jerpelite și răpănoase cum se aflau. Era cald încă, betoanele și asfaltul dădeau căldură ca niște sobe iar din această cauză mirozne și duhori dintre cele mai diferite pluteau năclăite în aer, neputând urca deasupra orașului. Era un amestec de putoare cu parfum, obișnuit pentru locatari și puradeii lor care se jucau cu puța goală așezați direct pe trotuare, ceva între vată de zahăr ars, ceapă prăjită în untură slejită, drojdie de bere, pișat încălzit la soare și parfum adânc de petunii și regina nopții. O mulțime de pirande cu fuste crețe, fumând și pălăvrăgind, supravegheau plozii, fetele  și băiețandrii mai mari așezate pe borduri, stând în picioare ori spijinite de pereți, împiedicând trecătorii să-și vadă liniștiți de drum.

La parter s-a deschis un geam cu mușcate înflorite pe pervaz, o țigancă bătrână și neagră, cu părul împletit în cosițe pline de bănuți, a scos capul dintre perdele și a strigat țigănește:

– Floare! Te iau de păr? E noapte!

O fată de vreo șaisprezece ani, slăbuță și negruță, a zvâcnit dintr-un grup de fete și a intrat fără să comenteze pe ușa jegoasă a casei cu două etaje. Din urma ei s-au mai ridicat de jos vreo două hârci bătrâne care stăteau cu ochii pe alte câteva  țigăncușe tinere și subțirele.

– Acasă! a strigat cu chiștocul în dinți alta, hai! Acum!

Grupul de fete a întrerupt bârfa, și-au luat frățiorii colbăiți de pe asfalt și s-au împrăștiat, urmându-și „gardienii”. În mijlocul pietonalei au rămas numai băiețandrii jucând barbut și fumând cu unii mai mari.

 Bunica Floarei o aștepta în prag, pregătită s-o pocnească dacă ar fi întârziat dar  n-a fost nevoie. Fata era mai mult decât ascultătoare.

– Mănânci ce-i mânca și te bagi în pat că ne spânzură tat-tu pe-amândouă de limbă dacă te vede afară când se-ngână ziua cu noaptea!  

– Gata, nu mai am voie afară?!

– Mai ai și nu prea! De-ar veni să te ia săptămâna asta, să scăpăm de grija ta că m-ai umplut de suflet!

– Da’ ce-am făcut??? Spune ce-am făcut???

– Asta ar mai lipsi, să faci ceva!… ai de gând să faci?! À bătrână s-a întors către Floare și i-a băgat mâna direct în cap, îndoind-o și cocoșând-o spre podea. Să nu te-mpingă păcatul, nenorocito! Tu știi cu cine ne facem de lucru? De mâna mea ai să crapi dacă încerci ceva!!! Am vorbit cu ai lui Benone! Și așa vrăjitoarea de mă-sa ar cam vrea să strice vorbele, că ești prea școlită, prea bătrână… Să nu încerci nimic! Te găsim și te aducem înapoi fedeleș, vie sau moartă!!! Floare! Spune c-ai înțeles!

– Aauuuu! Dă-mi drumu’, mamaie!

Baba a lăsat-o și a întrebat-o apăsat din nou:

– Ai înțeles că nu e de joacă? Suntem vorbiți cu oamenii de zece ani! Ești bătrână, dacă nu te iau ei, nu te mai ia nimeni și ai să ne faci de poveste, tată-tău o să ne bată pe toți, fără alegere, pentru că nu ți-am băgat mințile în cap și te-am lăsat la școală! Spune că ai înțeles, nu mă face să te încui ori să te leg până vineri!

– Am înțeles! Am înțeleees! țipa Floare plângând Unde să mă duc? Pe cine cunosc eu, mamaie, dacă toată ziua sunt cu tine?

– Bine, bine… s-a mai liniștit baba. Du-te…

Floarea s-a dus direct în camera în care dormea cu surorile ei drepte și vitrege, făcute de taică-său cu o alta. Așa era la ei în familie – toți bărbații mai aveau câte o femeie-două înafară de nevastă, făceau cu ele copii, apoi îi aduceau acasă periodic și îi creșteau oarecum împreună cu copiii lor de drept, făcuți în căsătorie. Floare mai avea două surori bune și două vitrege și dormeau toate cinci în aceeași cameră cu zăbrele la geam. Locuiau la parter, într-un apartament dintr-o casă naționalizată. Toate clădirile din jur erau distribuite de către primărie numai țiganilor, creând impresia în cartier că e un orășel țigănesc.

Bunica Floarei făcea curățenie în scări de bloc iar după amiaza, după ce ieșeau copiii de la școală, dacă era în timpul anului școlar, stătea cu ochii ei de soacră pe nepoate. Vara fetele nu aveau voie afară până nu venea mamaia. Eventual, Floare, care  era cea mai mare, mergea cu mamaia s-o ajute dar era și supravegheată în același timp.

Maică-sa, Trandafira, lucra la Confecția de unde scotea, ascunse prin sân, la piele, cupoane de material cu defecte, bucăți ratate la croit și le cosea fetelor rochițe, fuste și bluze. Printre femeile din cartier Trandafira era cam cea mai curată, mai îmbrăcată și cea mai liniștită. Vorbea numai țigănește cu copiii, cu bărbatul și soacra. Îngrijea și creștea ascultătoare, fără să comenteze, copiii soțului făcuți cu ibovnicele și nu-și punea poalele-n cap pentru nimic în lume, așa cum nu ezita s-o facă soacră-sa cu orice ocazie.

Tatăl fetei, Vălean, era un țigan socotit liniștit printre ai lui, lucra ca om bun la toate într-o grădiniță, era mare meșter, iar duminica și sâmbăta cânta din trompetă la nunți și botezuri, ori pe la felurite bairamuri împreună cu alți lăutari.  Familia lor nu se descurca rău, lăsaseră fetele până hăt-târziu la școală, cu toate că erau toate juruite de pe la cinci-șase anișori.

Băieții, doi la număr, erau destul de răi, fumau, nu știau carte, munca nu le plăcea, în schimb moșteniseră talentul celui bătrân iar asta însemna că de foame nu vor muri niciodată.

În acea seară s-au adunat toți acasă foarte greu, pe rând. La unu încă se mai trânteau ușile în apartamentul alcătuit din două camere, baie, bucătărie, un hol interior, lung, și unul de un metru pătrat, la intrare. Se vede că încăperile făcuseră  parte dintr-o singură  locuință care fusese modificată pentru a găzdui mai multe familii. Singurul lucru plăcut era înălțimea tavanelor care sporea impresia de spațiu. Altfel, erau zece suflete, cu tot cu babă, la masă și la somn. Singurul loc în care nu era improvizat un dormitor era baia destul de largă, care pe vremuri fusese tot baie, una luxoasă, aparent. Baia avea un geam mare care dădea în spatele clădirii, singurul  fără gratii. Pe acolo  își făcuse planul să fugă Floare în acea noapte zbuciumată în care pe toți îi frecau dracii pe uși, de nu se mai culcau să doarmă.

Copila stătea ca pe ace în pat, încordată, pleoapele îi tremurau  și cu greu le ținea închise. Când, în sfârșit, a trecut o bucată bună de când nu mai mișca nimeni prin casă, în cea mai mare liniște, cu cea mai mare atenție și-a scos ghiozdanul de școală îndesat cu lucruri, și-a luat rochița în cealaltă mână și s-a strecurat spre baie pe lângă frații ei care sforăiau, probabil beți, pe saltele improvizate pe coridorul lung dintre camera fetelor și bucătărie. A deschis ușa cu mare grijă, îi și unsese balamalele cu undelemn de cu zi să nu scârțâie, a închis-o ușor, s-a îmbrăcat fără lumină și a deschis geamul.

Darius a lui Manea, un țigănuș lung și slab, blond, cu ochi albaștri de-l scuipau și  se cruceau pirandele bătrâne când se uitau la el, o aștepta pe Floare sub geam, contopindu-se cu bezna și peretele. Fără o vorbă a prins-o în brațe, au tras geamul dinspre interior, l-au închis și au dispărut printre boscheții de pe terenul de joacă. Nu ardea niciun bec pe stâlpi, luna nu se vedea iar noaptea le rânjea prietenește cu niște stele mărunte și chioare. Manea și Floare erau colegi de clasă, într-a zecea, la un liceu industrial din oraș. Dragostea și planul le erau vechi de cel puțin doi ani, își juraseră credință veșnică, visau să se ia după legea țigănească într-o zi dar nu înainte să termine liceul amândoi,  vise de copii… 

În săptămâna aceea toate planurile le fuseseră zdruncinate fiindcă Vălean i-a pus piciorul în prag lui Benone acuzându-l că nu mai vrea să ia fata, așa cum se înțeleseseră zece ani în urmă. O fi el mare fierar  chiabur și fiu-său mare lăutar, o fi Salonica lui cea mai mare vrăjitoare de prin părțile târgului dar înțelegerea e înțelegere, sau n-are cuvânt? Fata e cuminte, ar fi dat-o și mâine, și alaltăieri! Îl durea capul de grija haremului pe care-l puise, nu cum e tineretul din ziua de azi –  nu mai are nimeni niciun dumnezeu, fetele poartă pantaloni, merg la școală… Grele zile! De-ar da-o măcar pe asta mai mare, să scape! Mai încolo, cu restul, se va vedea.

Dar să mă întorc la tinerii îndrăzneți care aveau un plan simplu – să fugă de-acasă, să consume căsătoria și astfel părinții să fie nevoiți să i-o dea lui Darius pe Floare, chit că le-ar putea încinge și câte-o sfântă de bătaie înainte! Numai că planul fiind încropit chiar în acea zi era prea simplu: să fugă… și atât. Nu se gândiseră încotro s-o apuce, unde să găsească o casă, o cameră, nu aveau bani și nu căutaseră ajutorul unor complici, temându-se de trădare. Într-un timp atât de scurt le fusese imposibil să se gândească la toate. S-au luat de mâinile tremurânde și s-au pornit pe străzi, învârtindu-se mai mult prin Centrul Vechi, de parcă-i ținea Satana pe loc!

Acasă, însă, una dintre fetițe s-a trezit și a văzut că Floare lipsește. S-a dus la patul mâne-sa, a trezit-o și a întrebat-o unde-i sora ei. În câteva clipe toată casa era în picioare, Vălean și băieții se îmbrăcau, Trandafira se ținea de cap mișcând buzele fără sunet iar soacră-sa încerca să nu urle, dându-se cu capul de linoleum și trăgându-se de păr. Poate reușesc s-o prindă fără să se mai afle în tot orașul! Așa chiar că nu ți-o mai ia vrăjitoarea de Benonița, oricum, ea era prima căreia nu-i convenea Floare din motive doar de ea știute.

Vălean cu băieții s-au sfătuit și au hotărât să nu cheme ajutoare căci nu poți avea încredere în nimeni iar ai lui Benone aveau o grămadă de relații, a fi aflat ușor. Și-au făcut un plan de luat la periat cartierul și orașul acum, cât nu i se răcise locul din pat, dar unul dintre băieți și-a amintit de  băiatul lui Manea – Darius – l-a văzut vorbind cu soră-sa în drum spre liceu iar Floare n-avea voie să vorbească cu băieți dacă voia să mai meargă la școală. Se-nțelege, fata vorbea cu toți copiii din clasă, doar că acesta locuia în vecini și au fost văzuți în același grup. Erau șanse mici să fie cu el, s-a gândit cel bătrân, totuși, a hotărât să riște. Băieții au luat la puricat străduțele din cartier iar Vălean s-a dus să bată la ușa lui Manea. Nici băiatul nu era acasă.

Atunci au ieșit și ai lor să-i caute, întrucât aveau și ei vorbele făcute de dinainte ca să ia altă fată. Interesele li se întâlneau la mijloc; și unul, și altul țineau cu dinții  să păstreze cu orice preț secretul. Mai ales că familia lui Manea era înțeleasă cu niște țigani mai înstăriți, un bulibașă din Galați, și nu i-ar fi aranjat deloc răsturnarea de situație. Altfel, oricine ar fi avut motive serioase să creadă că au pus fuga la cale împreună – copiii și familia Manea.

Se luminase de ziuă și fugarii nu erau de găsit, de parcă intraseră în pământ! Țiganii erau îmrăștiați prin tot orașul dar era o treabă fără rost – căutau acul în carul cu fân. Dimineață, pe la șase, când era demult lumină, erau hotărâți să renunțe pentru că nimeni nu mai credea că nu se întâmplase ceea ce trebuia să se întâmple și o luaseră spre Centul Vechi răsfirați, poate-poate văd ceva sau pe cineva care le-ar putea da un indiciu. Aproape de casă, dacă nu-i vor fi găsit, se vor certa, se vor  lua la bătaie și vor scula în picioare tot cartierul. Toată lumea va afla că cei doi au fugit împreună și asta va fi fost tot, spre nenorocirea părinților.

Pe drum înapoi, însă, lui Vălean i s-a părut că vede mai mult cu coada ochiului, așa, ca prin vis, pe o bancă din curtea  căminului de la Electrocontact cum stau îmbrățișate două siluete slabe, dintre care una avea rochie roză, așa cum avusese cu o zi înainte fiică-sa. A trecut direct prin gardul viu și a năvălit peste perechea de îndrăgostiți, speriind-o de moarte. Bieții tineri au crezut că urmează să fie tâlhăriți sau poate omorâți de un țigan  turbat și au sărit în picoare țipând după ajutor. Nenorocitul tată a dat înapoi  bâlbâindu-se, scuzându-se, dând cu spatele și împiedicându-se de borduri și de tufarii deși… A ieșit ca un hoț din curte, a luat-o pe lângă spital și biserică la vale, apoi la dreapta, spre casă, să se întâlnească cu restul, să vadă dacă a dat cineva peste ei sau ce e de făcut.

Nu era vorbă, dacă ar fi aflat că familia lui Manea a pus la cale totul, fără vărsare de sânge nu puteau să rămână lucrurile. Vălean nu mai era la fel de înverșunat ca bătrâna sa mamă care lua fuga fetei mai în tragic decât i-ar fi luat moartea dar nici bine nu-i pica. În capul babei, decât să te faci de râs în fața lumii așa, mai bine o știi pierită. Dacă te pălește o nenorocire ca asta, să-ți moară o fată mare, tribul te mângâie și-ți oblojește rana dar dacă aceeași fată te face  de rușine, fugând de acasă din dragoste, peste cuvântul părinților, același trib te  face praf și pulbere!

Adevărat lucru, nici ai lui Benone nu mai păreau să ardă de nerăbdare s-o ia. Se auzea prin târgul lor că Răzvan, viitorul mire, umblă pe la cele străine și n-ar fi de mirare să aibă chiar un puradel cu vreuna refuzată de toți… Da’mai știi ce se poate întâmpla? Dacă îi pică țiganului cu tronc, o ia, o aduce acasă și nimeni nu-i poate face nimic. Fetele te fac de rușine dar cu băieții treburile nu stăteau chiar așa de strict, cum ar fi la căldărari. Doamne ferește, dacă îți fuge fata cu un pui de căldărar promis alteia, taică-său nu-i face pofta, cum se întâmplă pe la vătrași în vremurile dincoace, ba dimpotrivă, îți ia și-ți aruncă fata în stradă, ca pe o măsea stricată. Cine să ți-o mai ia atunci? Sau pe celelalte pe care le mai ai?

Abia în clipele acelea a început să înțeleagă de ce spunea mă-sa mereu că trebuie dată mai repede, s-o dea dracului de școală, numai să-și ia grija de la dânsa. Cu cât se apropia mai mult de casă, cu atât mai mult își dorea s-o afle moartă iar dacă n-ar fi așa, tot neamul lui Manea trebuia să plătească. Nu era o chestiune personală, niște măsuri trebuiau luate. „Sau”, pica Vălean dintr-o părere în alta și din disperare în speranță, „dacă-s țigani mai romanizați, așa, ăștia ai lui Manea îi vor intra în voie băiatului, vor lua pe Floare și asta-i treaba, nu e chiar un capăt de țară!”

Așa le întorcea săracul tată pe toate fețele măsurând Botoșaniul la pas, ba cuprins de disperare, ba asaltat de gânduri ucigașe, ba închipuindu-și o soluție mulțumitoare pentru toți. „Sunt nici cal, nici măgar”, se gândea cu amărăciune, „nici țigan, nici român, nici vătraș, nici corturar, nici meșter, nici lăutar! Vreau să și școlesc fetele, vreau să mă țin de cuvânt, s-o și dau, așa cum ne-a fost înțelegerea, vreau s-o văd și mulțumită, vreau, vreau… Pe toate le vreau de nu mai știu încotro s-o iau!”

 Scufundat în dilemele lui existențiale, țiganul s-a trezit în fața casei din Centrul Vechi. În mijlocul drumului stăteau băieții lui, toți ai lui Manea iar în mijlocul lor stăteau zăpăciți fugarii! Se întorseseră singuri înapoi și așteptau speriați să vadă ce va urma. Era soarele sus, lumea începea să iasă din case fiindcă era trecut de șase și se îndrepta spre schimbul unu. Vălean s-a repezit în mijlocul lor, a apucat-o pe Floarea lui de mână și s-a uitat direct la Manea cel bătrân. S-au înțeles din priviri – nimeni nu voia să-și strice mersul, nimeni nu avea nici un interes să se afle de escapada de astă noapte și, mai mult, nimeni nu era curios să afle ce s-a întâmplat. Până vineri mai erau două zile, venea Benone să încheie vorbele, să ia fata și până joia viitoare se făcea și nunta. Nu avea nici un sens să se iște vreun tărăboi taman acum, că se întorseseră singuri înapoi. Nici de stat în mijlocul drumului nu mai era rost, mai ales că vecinii începuseră a foi, babele plecau la piață iar pentru cei care aveau de mers la lucru, asta era ora lor de ieșit.

 Fără să se mai lungească nici un minut inutil în stradă, fiecare și-a luat copilul de cap și s-a dus la casa lui. Floare se aștepta la ce-i mai rău dar, spre surprinderea ei cea mare, Vălean i-a predat-o celei bătrâne fără să-i zică „negri ți-s ochii” și i-a spus s-o țină încuiată două zile, până vineri. Nimeni nu era curios să afle unde a fost, ce a făcut… Nici măcar maică-sa.

De fapt, nu se întâmplase nimic. Au evadat ca doi copii proști: azi am hotărât, azi am plecat, fără un plan, fără un ban și fără un loc în care să se ascundă ca să consume ce era de consumat. Toate planurile lor se evaporaseră într-o zi și-o noapte, cum s-a evaporat noaptea asta, de la trei până șa șase, cât au bântuit ca doi pui pierduți de cloșcă pe străzi.  Unde să se ducă în oraș? Fără complici de încredere, fără bani  în buzunar? Eventual, ar fi putut pleca undeva departe cu trenul sau cu rata. În socialism, se pare, era mai greu să fugi din calea unei căsătorii aranjate decât dintr-o șatră în mijlocul pădurii! Într-o șatră sorții de izbândă ar fi fos mult mai mari! În realitate, le trebuia un singur complice – Manea cel bătrân. Dacă acesta l-ar fi lăsat pe băiat să aleagă pe cine poftește, așa cum făceau mulți vătrași, acum ar fi fost o mireasă fericită, la casa socrilor.

Răzvan, fiul lui Benone, cel care trebuia să se însoare cu Floare, terminase în vara aceea clasa a douăsprezecea. Erau din familie de fierari vechi și avuți dar, cum în vremurile acelea marfa lor nu prea mai era căutată, Benone s-a dat pe lângă familiile de lăutari încă din tinerețe și prinsese din zbor și meseria asta. Ajunsese unul dintre cei mai răsăriți țigani și rupsese gura târgului cumpărându-și un hârb de Dacie ciuruită de rugină, ale cărei reparații și investigații mecanice deveniseră un ritual zilnic, aproape religios, pentru toți vecinii – țigani, români sau jidani.

Răzvan era singurul copil legitim la părinți  și mai avea o soră făcută de Benone cu altă țigancă din târg. Fierarul și-a dat copilul la școală și a ținut neapărat să-l vadă cu liceul terminat iar între timp l-a ținut pe lângă lăutari, unde a învățat să cânte la acordeon, la vioară și la trompetă – băiatul era  de-un talent înnăscut. Tânărul muzicant nu era prea entuziasmat de înțelegerea cu Floare, mai ales că nu o mai văzuse decât o singură dată în ultimii doi ani. Se cunoșteau de mici, când fata venea cu părinții la bunici. S-au și plăcut, și-au scris bilețele nevinovate dar, vorba ceea, ochii care nu se văd se uită. Nici Benone nu insista cu  însurătoarea iar vrăjitoarea  de Salonica avea ceva de împărțit cu tot neamul lui Vălean de la o vreme, numai ea și Dumnezeu știau ce, așa încât înțelegerea atârna de un fir de păianjen. Dacă flăcăul s-ar fi pus de-a curmezișul atunci, nunta s-ar fi stricat.

Câine-câinește, fără să știe ce vrea, de unde vine și încotro se duce dar sperând să se mute în oraș și să se angajeze, lui Răzvan  nu-i cădea chiar așa de rău căsătoria asta. Familia era la locul ei, părinții fetei aveau meserii, câștigau binișor… Fără să mai dezbată prea mult, au mers pe vorbele făcute cu zece ani în urmă, s-au înțeles asupra nunții, anume să se desfășoare în târg, să fie cu fală, să vadă lumea că a lui Benone a luat o fată de oraș, spălată, curată și purtată la școală. Căsătoria s-a încheiat după legea țigănească, adică fără cununie civilă, doar cu adunarea bătrânilor din ambele familii și a mirilor, împreună cu părinții. Un neam s-a așezat într-o jumătate de cameră iar celălalt în cealaltă jumătate. După regula țigănească a vătrașilor, cel mai bătrân dintre toți, indiferent din care familie era, a întrebat:

– Răzvan, vrei s-o iei de navastă pe Floare?

Iar el a răspuns simplu:

– Da.

Apoi a fost întrebată Floare:

– Vrei să te duci după Răzvan?

Floare a răspuns la fel:

-Da.

În gândul ei negru de amărăciune îi venea să râdă că o întreabă așa ceva, mai ales când toți ai ei știau că nu vrea.

 La nuntă mireasa a fost de-o tristețe de mormânt, se uita în gol și stătea moale pe scaunul ei ca un tron, nebăgată în seamă de nimeni. Era în vara lui 1980.

Singurul noroc al fetei a fost că s-a decis mutarea tinerilor în oraș. Cu tot felul de intervenții și relații, prin efortul conjugat al cuscrilor, tinerii au primit foarte repede o cameră în aceeași clădire cu Vălean, atribuită lui Răzvan, în calitate de angajat la IUPS. Este vorba despre cunoscuta uzină din Botoșani care la acea oră numai bine începuse să producă, pe lângă utilaje și  piese de schimb pentru industria textilă, pompe industriale pentru manipularea lichidelor de orice fel. Era cea mai de viitor întreprindere din oraș. Mai târziu a trecut doar pe pompe industriale, piese de schimb și servicii de întreținere a lor. Floare a continuat să meargă la școală. Era singura ei bucurie în viață. În rest, nu avea parte de cine știe ce interes din partea soțului, el fiind în stare să-și găsească iubite și pe lună dacă l-ai fi trimis acolo.

Dar de ce să fie totul bine când poate să se întâmple ceva rău?

De unde și până unde, o păsărică i-a șoptit ceva lui Răzvan despre tentativa de evadare a celor doi îndrăgostiți cu trei zile înainte de nuntă. Atunci a început s-o terorizeze, s-o bată și s-o amenințe ca să scoată de la ea adevărul. În toată clădirea se auzeau răcnete, scandaluri și bătăi de dimineață până seara, mai ales că țiganii au o intonație deosebită și chiar și atunci când discută pașnic, cei care nu sunt țigani cu greu își dau seama dacă stau la o bârfă, discută în contradictoriu ori se ceartă groaznic și urmează să se bată. Așa că nimeni  nu băga în seamă problemele lor. Singura care venea s-o susțină cumva era Trandfira dar nu știa cum s-o facă, nefiind obișnuită și ea decât cu umilința, cu înjurăturile, cu amantele bărbatului și tocatul soacrei care a trăit toată viața cu ei în casă.

Floare a fost oprită de la școală. În fiecare zi suporta crize de gelozie, umilințe și bătaie. Obosită de ele, a hotărât să-i spună adevărul curat lui Răzvan, fiind convinsă că astfel se vor împăca și vor putea să trăiască liniștiți împreună, dacă tot nu au de ales. La moarte se aștepta tânărul soț, dar nu să audă ceea ce i-a fost dat să audă, adică adevărul despre cele întâmplate. Nu se întâmplase nimic  și se întâmplase totul. Nu făcuse cu celălalt nimic dar îi dăduse inima. Și amintirea, cine știe, îi era ocupată doar de el. El ar fi vrut s-o țină pe-a ei, că nu este adevărat, că cel ce i-a șoptit în ureche nu știe ce a văzut, că n-a înțeles…

Lucrurile au mers din ce în ce mai rău. Certurile erau de-o violență cruntă, jignirile greu de îndurat, jurămintele pe care o punea să le rostească tot mai absurde iar nicio bătaie nu avea farmec dacă nu era însoțită  de un viol plin de ură. După vreun an de trăiri intense, lucrurile s-au mai potolit iar Floare a rămas grea. Răzvan s-a concentrat pe cântări, câștiga o mulțime de bani, amantele îl consolau și îi dăduse barbutului de gust – într-un cuvânt, avea o viață solicitantă care-i umplea timpul iar căsnicia lor a intrat penru o vreme într-o stare de oarecare liniște.

Floare era cuminte, nu se plângea la vecine sau la Trandafira, stătea acasă, făcea mâncare și curățenie, așteptând să nască. Făcea atât de multă curățenie din lipsă de altă ocupație și fiindcă nu ieșea nicăieri, încât ajunsese obsedată de aceasta. Răzvan nu era interesat de ocupațiile, obsesiile sau felurile de mâncare pe care le gătea ea dar de starea ei avea grijă într-un fel indirect. Certurile aproape că au dispărut, n-o atingea, n-o deranja și nu-i cerea de mâncare când venea în crucea nopții de pe unde putea să umble un lăutar apreciat și bine plătit – de la cârciumă, de la petreceri, de la caziunouri clandestine și de la femei.

Primăvara următoare, când a venit pruncul pe lume, Benone și Salonica și-au impus voința, hotărând că botezul și petrecerea se vor face în târgușorul lor, nu în oraș. Floare nu avea nimic împotrivă, ei îi era indiferent totul. Nu dorea să-și impună veun punct de vedere și n-o interesa nici bucuria, nici mândria socrilor în legătură cu copilul. Răzvan era fericit că era tată de fetiță, spre surprinderea tuturor celor care spun în timpul așteptării de nouă luni: „Fie ce-o fi, coaie să aibă!” Și-au strâns lucrurile, s-au îmbarcat în Dacia ruginită a fierarului lăutar care a venit după ei și au plecat acasă la socri.

Vremea era frumoasă, salcâmii înnebuniseră, lalelele înroșiseră prispele iar în pragul casei îi așteptau Salonica și lăutarii. Floare s-a oprit să-i cânte muzica în față ei și pruncului și a simțit dintr-o dată o stare de pace care a făcut-o să uite tot ce a fost urât între ea și bărbatul ei. Peste câteva zile și-a dat seama că liniștea și fericirea de la țară se mai datorau încă unui lucru – aici lipsea amanta lui Razvan despre care se auzea prin oraș că ar fi fost gravidă. Pentru prima dată s-a gândit că ar  putea, de ce nu? să se mute pentru totdeauna la socri și viața ei ar fi altfel.

Răzvan căuta nași printre prieteni, ziua botezului era departe de a fi stabilită dar petrecerile cu lăutari, sarmale, cozonaci și pui fripți nu se terminau la Benone în ogradă. Chiar și însurățeii se împrieteniseră încât păreau niște tineri îndrăgostiți, ceea ce poate că nici nu mai era o minciună. El continua să petreacă nopțile și să joace cu țiganii barbut însă Floare era în sfârșit fericită. Aici se simțea în siguranță. Nu s-ar mai fi întors niciodată înapoi în oraș.

Singura care a picat puțin pe gânduri era vrăjitoarea de Salonica. Când au ajuns tinerii cu pruncul în târg, pe seară, după ce s-a potolit prima petrecere, mama-soacră a intrat în camera tinerilor și a întrebat:

– Cum o s-i spunem acestei prințese rozalii?

– Nostalgia, a spus Floare, uitându-se pe lângă ochii soacrei sale.

– Nostalgia? Ce fel de nume e ăsta? Ce înseamnă?!

– E ca un fel de aducere aminte, nostalgie… Amintire, asta înseamnă.

– Eu n-am mai auzit de așa ceva! Boteaz-o cum vrei, e fata ta, dar o să-i spunem Roza – uite ce frumusețe rozioară!. Nicio Nostalgie și nicio amintire, ai înțeles?

Floare a aprobat cuminte din cap.