Tocăniță amară și borș de fasole

PRIMA MÂNCARE PE CARE AM FĂCUT-O ȘI PRIMA MÂNCARE PE CARE M-AU ÎNVĂȚAT S-O FAC

Într-una din zilele acestea m-am luat de vorbă cu mama despre bucatele moldovenești, așa cum se făceau ele la noi în sat. Absolut toate felurile de mâncare bătrânești sunt cât se poate de economice și nu foarte complicate ori elegante, cum ar fi cele moderne care conțin ce n-are omul simplu în beci și-n hambar în veci și pururi: avocado, semințe de chia, guave, papaya, maracuja, zisă și fructul pasiunii, mango, kumquat și alte bazaconii de care n-a auzit Baba Bătrâna mea, mama sau orice mamaie de la mine de la țară.

Mâncăruruile din sud, în Bugeac, sunt făcute în general din legume și sunt întovărășite la orice masă de brânză de oi. Parcă mă și văd: cum mă așezam la mâncare, mama mă ridica și mă trimitea să aduc din hambar o felie zdravănă de brânză sărată. Ori mâncam borș de sfeclă roșie cu fasole, zamă de găină cu tăiței de casă, sous de cartoafe de post ori cartofi prăjiți, fără brânză de oaie nu aluneca nimic pe gât!

Vara mâncam simplu de tot. De două ori pe săptămână făceam mange din ceapă, ardei, vinete și roșii iar sâmbăta tăiam un pui, îl făceam cu smântână, fierbeam o zamă și coceam o învârtită cu brânză, de cele mai multe ori, pentru duminică. Restul zilelor se umpleau cu salate, dacă aveam timp și chef dar în principiu mâncam roșii cu brânză sau roșii, castraveți și brânză, sau roșii, castraveți, ardei gras și brânză. Cine avea câte un copil de zece-unsprezece ani acasă putea să aibă noroc să găsească o mâncare caldă seara.

Ne-am luat de la faptul că la noi nu se făcea risipă niciodată și dacă se mai strica ceva, aveam pui, rațe, porc, gâște, nu se prăpădea nimic. Excepție fac anumite cazuri. Așa mi-a amintit mama de prima mâncare pe care am făcut-o eu la unsprezece ani, o tocăniță de cartofi pe care familia a mâncat-o cu de-a sila.

Numai că pe mine mama nu m-a învățat niciodată să fac mâncare, adică nu m-a luat de mânuță să spună: stai aici și belește ochii – faci așa, tai, toci, prăjești, fierbi, sărezi, pipărezi și alte alea. Ea pleca dimineața devreme la muncă și venea noaptea, iarnă și vară, mai și făcea naveta de obicei. Trebuia să ne descurcăm de capul nostru. Eu am învățat să fac mâncare „furând”, adică trăgând cu ochiul la unul, la altul și băgând la cap. Se înțelege de la sine că nu observam chiar toate detaliile și o mai zbârceam, mai ales la început.

Cum spuneam, aveam unsprezece ani și eram în vacanța de vară. Mama lucra la CEC, în oraș, și făcea naveta. Noi, copiii, cu mine în frunte, fiind cea mai mare, ne ocupam de păsări, capre și iepuri, spălam rufe (aveam maișnă de spălat). Mai bine, mai rău, ne descurcam și într-o bună zi mi-a cășunat să mă apuc de mâncare gătită. Am curățat cartofi, ceapă, ardei, tot regulamentar, am călit în ordinea corectă legumele, am turnat apă și hai să dreg gustul. Pus sare, pus piper,… vreo zece foi de dafin și un castron de pătrunjel. Nu știam că frunza de dafin e amară! Eu una n-am simțit că mâncarea e amară, mi se părea minunată și nu le-am dat celor mici să mănânce până n-a venit mama, pe întuneric. Voiam să mă laude, să pună ea în farfurii într-un fel solemn prima mea tocăniță.

Mama a gustat și s-o fi strâmbat, n-am băgat de seamă. Le-a pus tuturor în farfurii și ne-am așezat la masă. Tata, ca întotdeauna, era abțiguit bine, n-a simțit niciun gust, a ras tot și a plecat la culcare. Mama mânca câine-câinește iar fetele au spus că e amar și că nu se poate mânca!

– Doar nu vreți să aruncăm mâncarea?! Nimic nu pică din cer! Ziceți bogdaproste că este și mâncați!

Așa a spus mama atunci și nu știu dacă a făcut-o ca să nu mă descurajeze ori din spirit de economie. Mie, în orice caz, mi s-a părut foarte bună tocănița.

A existat, totuși, o persoană în viața mea care m-a învățat să fac borș de fasole, nu știu dacă-și mai amintește. Este vorba de moșul meu Petrea căruia îi plăcea să gătească. Dacă stau și mă gândesc bine, toți bărbații din familia mamei gătesc bine și le și place!
În vara aceea aveam opt ani, terminasem clasa întâi și am stat o lună la Baba. Surorile mele încă umblau la grădiniță și vă amintesc din nou, în Basarabia grădinițele funcționau anul împrejur, fără vacanță, fiindcă era de la sine înțeles că nu avea cine să stea acasă cu copiii. Așa stăteau lucrurile în mult hulitul URSS.

Deci eu m-am trezit în vacanță la bunici, cam de capul meu. Nu stătea nimeni după mine întrucât la opt ani erai aproape adult la țară, în acele vremuri. Îmi vizitam neamurile de pe uliță după cum aveam chef, fără să-mi ignor caietul de sarcini: apă la pui, la găini, buruian și ce mi se mai încredința. De unde și cum m-am trezit la moșul meu Petrea, două ogrăzi mai încolo, nu știu. El era acasă, în mod neobișnuit, și n-aș ști să explic de ce nu era la muncă.

La noi nu se obișnuia să strigi la neamuri la poartă ori să bați la ușă – intrai și gata! Am intrat. Făcea borș de fasole cu varză și sfeclă roșie.
Ce i-a venit lui dintr-o dată, m-a luat și m-a așezat pe o măsuță din bucătăria de vară, aproape de aragaz, și a zis:Ia uite aici cum se face borșul, că ești mărișoară!

Cum să nu? Eram disponibilă, mai ales că bucătăream deja la vârsta aceea – făceam ouă prăjite, scrob, salată din ce era, știam să fac ceai și lapte cu griș. Nu mă păzea nimeni când umblam la aragaz fiindcă eram destul de mare și responsabilă. Aveam voie să umblu cu cuțitul și ajutam în bucătărie la tot ce mă punea mama sau Baba.

– Uite, a spus el, am fiert fasole colhoznice săptămâna asta. O parte le-am făcut prăjite, o parte făcăluite și am oprit un castronel, nu prea mare, să fac un borș cu fasole. Îți arăt cum se face!

Nu e cine știe ce rețetă, v-am spus că mâncărurile țărănești de pe la noi sunt cât se poate de simple – a pus pe foc o oală cu apă chioară, a tocat ceapă, morcov, ardei gras, o roșie, o sfeclă roșie tocată cuburi și un sfert dintr-o varză de vară. Cât acestea au fiert, a dres de sare și piper, am văzut că a pus și foi de dafin dar nu am observat câte (!!!), apoi m-a pus să rad niște sfeclă roșie într-un castron, nu mult. La sfârșit, când legumele au fost încercate și a hotărât că-s gata, a pus fasolele, borș acru, a gustat, a dat în clocot și a oprit focul.

Separat, a pus o tigaie pe alt ochi, a turnat ulei, a scăpat în el o ceapă tocată, apoi sfecla rasă de mine, le-a călit rapid și le-a turnat peste borșul din oală iar după acestea a pus și pătrunjelul tocat, gata pregătit. Aceasta e prima mâncare pe care m-a învățat cineva s-o fac. Culmea este că nu am făcut ciorba așa niciodată! Cu aceleași ingredinte dar niciodată așa! Nu am făcut prăjeala la sfârșit, cum se făcea mai demult la noi acasă. Iarna, când nu erau ardei grași, se punea la călit, pe lângă ceapă, și o lingură-două de bulion de gogoșari (niciodată de roșii), pentru gust și culoare.

Recent am primit o rețetă de ciorbă de praz, am încercat-o dar cred că am adaptat-o prea mult. În curând o voi face fix după „prescripție”, cu poze, tot frumos, și am să postez.

P. S. Fotografia este veche, este sârbușca, dar exact așa arăta orice masă cu borș în copilaria mea – cu ceapă verde alături și brânză de oi (în poză este caș de capră).

Publicitate