La scăldat

                                        

Uneori mă întreb de ce scriu toate aceste povestiri despre copilăria mea, a surorilor și a verilor mei, despre părinții și bunicii mei. Mă întreb, păcatele mele, dacă nu cumva mă chinui mai mult să mă înțeleg eu pe mine decât să vă povestesc domniilor voastre amintiri din Basarabia. Poate că majoritatea celor care citesc aceste vorbe fără cap și fără coadă pe care le înșir aici, dacă nu chiar toți, știu exact ce-i cu ei, își cunosc bine toate ungherele creierilor și ale sufletului dar eu în fiecare zi mă minunez de prostia ori de slăbiciunea mea de ieri și din fiecare zi.

Poate fac asta din cauză că toate reperele vieții mele – morale, materiale și sufletești se află în acei șaptesprezece ani petrecuți în casa părintească, printre neamurile mele. Orice aș face, aș vedea sau aș trăi acum, la aproape cincizeci de ani, mă raportez la ele fără să vreau și le întorc pe toate părțile pe toate, le cern, a câta și a câta oară, fără sfârșit. Nu mi le poate extirpa nimeni și nimic – nicio carte, vreo dogmă sau vreo doctrină, oricât de convingătoare ar fi.  Încerc să-mi amintesc ce am trăit și să înțeleg pe cât mă duce capul, fără să idealizez dar și fără să  judec ori să învinovățesc pe cineva pentru viața care mi-a fost hărăzită, doar acceptând că asta mi-a fost scris și că nimeni nu se poate bate cu soarta, cu Dumnezeu, adică.

Povestirea asta s-a iscat dintr-o discuție despre grija excesivă pe care le-o purtăm copiilor.

Noi nu-i lăsăm pe-ai noștri de capul lor decât foarte târziu și îi supraveghem mereu foarte îndeaproape, până la facultate ori mai târziu: ai mâncat? Te-ai spălat pe dinți? Te doare? Unde te doare? De ce ești trist (cui îi păsa ori cine observa că eu sunt tristă???)? Cine te-a supărat?… Sau cum ar fi să nu știm pe unde ne umblă odraslele toată ziua? Câte telefoane, mesaje pe grupuri, pe rețele, câte aplicații de localizare sau alte porcării de control nu folosim ca să-i ținem sub observație, să-i controlăm? Și cât de bine îi controlăm, îndrăznesc să vă întreb? Îi controlăm cu adevărat, știm ce-i de capul lor sau în inimile lor? Pe noi ne prindeau seara, controlau cum au fost îndeplinite sarcinile și ne scărmănau cam de fiecare dată căci dacă n-am făcut multe rele în acea zi, vom fi făcut mâine cu siguranță și noi nu ne dezmințeam.

Am încercat să-i ofer copilului meu aceeași libertate și încredere cu care am crescut eu dar m-am repliat foarte repede pentru că îmi era frică să nu pățească toate alea. Țin minte că Bogdan al meu băga sârme în priză și se spânzura de picioare cu cravatele lui taică-său de bara de umerașe din dulap cu mine  în casă, care făceam mâncare în bucătărie! Asta era douăzeci și șapte de ani în urmă, la bloc, între patru pereți, unde un copil este sufocat de lipsa de posibilități de a explora lumea. Doisprezece ani mai târziu, cu fata, a fost un pic diferit fiindcă a crescut parțial la țară, unde punea un culturist cu botul pe labe până la amiază! Nimeni nu rezista s-o păzească „două schimburi” la rând înafară de frate-său, cu care erau complici și pe care îl plăteam cu ora să aibă grijă de ea. Într-un fel, Bogdan s-a descurcat cu ea mai bine la țară decât eu cu el la bloc.

Noi, în schimb, de copii, eram expuși la cele mai „periculoase” lucruri posibile și mă întreb cum se face că am supraviețuit toți întregi. Părinții și bunicii noștri nu ascundeau de noi decât în primii trei-patru ani de viață cuțitele și chibriturile, nu existau siguranțe la prize, la butelii, iar copiii se creșteau unii pe alții, în general. Cei care aveau motociclete și mașini nu le încuiau iar băieții le luau destul de devreme fără voie și făceau raliuri printre canalele de irigație din baltă (nu știu cum n-am zburat și eu în apă pe două roți, căci te învățau cu de-a sila să mergi pe Minsk-ul cu trei viteze!). Umblam cu sape, furci, topoare, hârlețe, tarpane și seceri de pe la nouă-zece ani și ne trimiteau pe canalele stătute să strângem de pe apă mătasea broaștei pentru rățuște. Nimeni nu se temea că ne-am putea îneca, tăia picioarele, capul sau alte prăpăstii și chiar nu s-a prăpădit niciunul dintre noi, deși am trecut, probabil, pe lângă Doamna cu Coasa de nenumărate ori.

Una dintre cele mai obișnuite ocupații de vacanță era mersul la scăldat în Prutul mort, în canalele din baltă – la Chiperiu, la Vertaleot, la Șestaia, la iazul de la Căsuță, la vie, sau la iaz la Moara Dracului – locul nostru preferat. La Chiperiu era sub sat, foarte aproape, precum și la Vertaleot – adică la Elicopter. Acolo era platforma de decolare/aterizare pentru elicopterul gospodăriei noastre agricole și rezervoarele imense cu erbicide, pesticide și alte chimicale cu care se stropeau culturile. Nu erau de puterea toxică a otrăvurilor de azi dar nici nu se poate spune că erau parfum. Noi ne scăldam într-un braț din apropierea acestei platforme. Apa era uneori gălbuie, uneori verde sau albastră și niciun adult nu ne-a oprit vreodată. Canalul era lângă un drum foarte circulat, ne vedeau toți, nu era niciun secret că era plin de copii toată vara. Nici nu-mi pot imagina că aș putea azi să încerc apa aceea cu un deget, d-apoi să-mi las copiii acolo cu orele, zilele, lunile și anii! Din fericire, mai aveam o mulțime de locuri bune de scăldat, vorba ceea, trăiam în baltă, ce Dumnezeu?

În aceste două canale – la Chiperiu și la Vertaleot – am învățat să înotăm toți. Eu nu știu cine m-a învățat, cred că fiecare și nimeni. Te luai cu lumea și te trezeai peste câteva ore că știi să înoți.  Mai luai apă în două cu mâl la bord, mai „verificai” relieful de pe fund de nevoie dar nu te lăsa nimeni să te îneci fiindcă acolo se mergea cu gloata. Canalele erau pline de la amiază până pe întuneric de copii. Verișoara mea Aliona, cu șase ani mai mică decât mine, a fost învățată de frate-său Niculăieș să înoate nu din cauză că nu mai putea el de sentimente pedagogice ci fix din cauză că nu voia să-i poarte grija. Copila avea numai vreo șapte ani când a probat fundul de la Chiperiu și nu reușea să mai iasă la suprafață. Așa că a luat-o de-o aripă, i-a explicat din două vorbe: faci cutare și cutare. A urmat o probă scurtă și un „Marș de pe capul meu!” Nu vă uimește înțelepciunea lui la doisprezece ani? În loc s-o păzească strașnic (cum fac părinții moderni), a învățat-o să se descurce singură. Așa cred că am învățat toți.

Soră-mea Tania, colega ei nedespărțită de șotii, cea cu care a fost cu capra, v-am mai povestit, a lipsit în ziua aceea de la scăldat (este un miracol, nici astăzi nu-și explică nimeni cum a fost posibil). A doua zi de dimineață a venit marea înotătoare și s-a lăudat cu  performanța. Ambițioasa de Tania a lepădat toate treburile (puii, rățuștele și ce mai avea ea de făcut), s-a echipat în costumul ei de baie cu buline și a plecat singură, val vârtej, la Chiperiu să învețe să înoate. Era de neconceput să rămână în urmă. În timpul acesta mama era la muncă, cealaltă soră a noastră și eu eram în tabără, tot la muncă. Nu știu cu cine s-a întâlnit soră-mea la baltă, ce a făcut, cum a învățat sau de la cine dar a doua zi era în rândul lumii.

Se începea cu stilul „cățăiasca”, bras, adică. Apoi treceam la „voinicească”, zisă în lumea civilizată kraul – acesta era cel mai popular printre noi, n-aș ști să spun dacă este mai rapid decât următorul prag – „fluturele”, pe care fetele mele îl stăpâneau perfect dar le vedeai rar folosindu-l. Cred că înainte de toate eu am învățat pluta – știai, nu știai să înoți dar nu te înecai. Pe spate era cel mai simplu să înveți să înoți singur, nu conta în ce fel, era mai ușor decât restul. După stăpânirea tuturor stilurilor începea scufundatul, înotul pe sub apă și săriturile în cap de pe malul cel mai înalt.

Cele două erau dependente rău de apă. Nu exista vacanță, începând cu data de 26 mai, să nu deschidă ele sezonul la scăldat – cred că  tăiau panglica sau ceva. Dar tot felul de piedici apăreau zilnic în calea misiunii lor de deschizătoare de ape: ba lista de sarcini din partea mamelor, ba o soră teroristă ca mine, ba un frățior mai mic, Sereoja, fratele cu cinci ani mai mic al Alionei. Abia ăsta știa să înoate de dinainte de a merge bine în picioare. Era mic, cu pielea foarte bronzată fiindcă stăteau numai la baltă toată ziua și cu părul alb ca hârtia. Arăta ca baschetbaliștii americani de culoare cărora le cășuna să-și decoloreze părul. Avea și niște labe ajutătoare de adult pe care, dacă le puneai în picioare lângă el, erau de-o înălțime. Înota ca un șarpe, ca o lișiță, ca un dihore de apă – pe apă, pe sub apă, acum era aici, acum era în malul celălalt și nu avea odihnă! La zece ani a salvat de la înec pe un verișor de-al nostru de-al doilea, cu vreo doi-trei ani mai mic, care se aventurase într-un loc cu fundul insuficient explorat de la Moara Dracului.

Ei, Sereoja cel Mic (aveam și un tartor mai mare cu același nume), se ținea ca râia de fete. Ele nu voiau să-i poarte de grijă și recurgeau la tot felul de înșelăciuni și răutăți ca să scape de el. Într-o zi, pe când avea copilul vreo patru ani, neputând să scape de el cu niciun chip, l-au dezbrăcat în pielea goală și l-au dat peste gard la tanti Maria, vecina lor, și s-au pregătit s-o șteargă la scăldat, mizând pe faptul că acesta nu le-ar fi urmat în curul gol. Eroare! Era capabil și de așa ceva dar atunci   spânzuratul cel mic a trecut prin gard urgent, l-a deranjat pe taică-său din eternele lui lecturi de amiază și le-a făcut plângere penală! Moșu-meu Costică era calm, nu s-a enervat decât de două-trei ori în viața lui. A scăpat olecuță ochelarii mai jos pe nas ca să privească pe deasupra și le-a zis liniștit:

– Măi fetelor, măi, nu chinuiți copilul, măi!

În general se vedeau nevoite să-l ia cu dânsele. Umbla coadă din urma lor, ca un cățel, peste tot, nelipsit. Scăpau de el doar în iunie, când mergeau în tabăra de odihnă Vulturaș, vecină cu a noastră, de muncă, unde primeau copiii după clasa a cincea.

Mamele noastre, înainte de a pleca la muncă, lăsau sarcini clare pentru fiecare. Într-o zi a picat pe ele curnuțatul. Noi aveam oi, ei aveau oi. Fetele și-au luat lânile și s-au instalat la mătușă-mea în ogradă, peste drum, organizând un fel de șezătoare la umbră. Curnuțatul lânii înseamnă curățarea brută – cu mâna smulgeau curnuții, gunoaiele și loloții. Loloții sunt boabele de balegă întărite în lână. Apoi urma spălatul, scărmănatul și trasul la mașină dar astea erau treburi de oameni mari. Curnuțatul era  pentru copii, ocupație plictisitoare a dracului. Cum să stai tu să numeri curnuți și bumburezi de oaie, când chiotele scăldătorilor se aud tocmai de la Chiperiu sau de la Moara Dracului??? Au curățat ele câte-o lână-două, pe restul le-au îngrămădit în cuptorul de lut, în plite și în sobe, știind că degrabă nu se va face focul și au întins-o la scăldat. Nu știu ce au prezentat seara la raport dar cred că bine nu le-a picat – pe cine încercau ele să prostească, în fond? Oricum, în fiecare sâmbătă se cocea pâine.

Când aveau treabă mai multă, se ajutau între ele ca să termine mai deveme dar pe la zece, când frigea sorele ca naiba la noi, în sud, le crăpa măseaua să plece la baltă. Dacă erau pe la noi cu cine știe ce sarcini, Aliona se prefăcea că dă o fugă până acasă după ceva, soră-mea se prefăcea că se duce în grădină, la veceu, dar în realitate înconjura casa prin spate, sărea gardul de la drum și traversa la ei. Apoi săreau alte garduri, la vreo patru-cinci grădini,  ca să nu iasă pe uliți fiindcă, Doamne ferește, se puteau întâlni cu mă-sa care avea șofer și mai dădea câte o fugă până acasă ziua, așa, numai ca să-i ia prin surprindere. Acolo se ivea o problemă cu Sereoja cel mic: o deșteaptă sărea pârleazul înainte, cealaltă îl împingea de fund în sus și prima urma să-l prindă. Nu rareori îl scăpau în cap, se cunoștea de pe mutra lui boronită.

Când ajungeau la baltă, le pătrundea simțul răspunderii și își propuneau să stea o oră, nu mai mult!

– Un ceas, atâta stăm!

– Nicio minută mai mult! Mergem acasă și ne facem treaba, să nu ne-o luăm ca ieri! (Și ca în fiecare zi.)

Fix așa! Pănă nu mai vedeau malul de întuneric, nu ieșeau din apă. Înapoi o luau prin livadă, în costum de baie, să li se usuce chiloții pe fund, săreau gardurile, în fundul grădinii la ei se îmbrăcau și se arătau vederii, prezentând cele mai gogonate minciuni drept scuze. Uneori o încasau mai dramatic, alteori scăpau mai ieftin, în funcție de treburile neîndeplinite.

Câteodată, nervoasă, mă porneam eu să le caut! Adică mă duceam direct și luam bălțile la rând, nu era mare căutare. Cu cât erau la una mai îndepărtată, cu atât mă îndrăceam eu mai tare mergând prin crița soarelui și făceam planuri să le dau omor! Nu de grijă – o spun cu mirare în ziua de azi – nu mi-am făcut griji niciodată că ar putea păți ceva, doar mă enervam că evadau și chiuleau de la treabă care pica în întregime pe mine. Cred că odată le-am luat hainele și bicicleta, lăsându-le în chiloți la baltă dar le durea pe ele în cot – la noi era ceva normal să vezi seara copchilăraia în costume de baie șirag, în drum spre casă, cu hainele în mână. Dacă aveau noroc să iasă câte-un camion din baltă care stârnea colbul moale ca făina de cozonac în aer, acesta se lipea de pieile lor ude de le străluceau numai ochii la asfințit. Săreau gardurile ca să n-o ia prin centru, să le vadă lumea de la magazin sau de la punctul medical în pielea goală și cazul era rezolvat. Dar eu nu știam traseul prin grădini – atât de cuminte am fost!

Când era Aliona prin clasa a șasea, chiar la sfârșitul anului școlar, a căzut pe terenul de sport la școală de pe niște construcții metalice – labirint sau alte aparate de gimnastică în aer liber, nu știu precis. Într-un loc a cedat o țeavă și în cădere și-a rupt o mână. Au dus-o la spital și au adus-o cu mâna în ghips. Nenorocire mare, peste două zile nu putea inaugura sezonul la scăldat! Nu mai spun că de pe întâi începea tabăra și nu putea să meargă cu mână ruptă la prășit iar în tabără aveam iaz cu trambulină! A rămas acasă și i-a fost distribuită sarcina păscutului bobocilor și a rățuștelor. Sâmbăta și duminica, când venea din tabără, săraca sor-mea din carnea ei se sacrifica și nu mergea la scăldat fără vară-sa cea suferindă, însoțind-o la păscut orătăniile.

Dar la noi în baltă e apă absolut peste tot, canale pline aveam toți și în fundul grădinilor. Și, vorba ceea, porcul glod găsește. Pe un cănălaș deloc adânc de devale, au descoperit un rezervor de benzină gol, de la vreun camion, plutind. Rănita noastră tânjea într-un hal făr’ de hal după apă și a rugat-o pe ast’laltă s-o plimbe puțin călare pe rezervorul deșert, ca pe-o barcă. Nici nu s-a urcat bine și… huștiulic! S-a răsturnat pe-o parte, direct în balta mâlită cu găinaț de gâștele și rațele satului! Ghipsul s-a murat și s-a umplut de rahat pe loc. Nu-i problemă, ele au fost mereu niște fete pline de inițiativă, așa că au desfășurat tot tifonul de pe ghipsul ud, nu știu cum l-or fi mozolit în jegul acela de canal și l-au întins cât era de lung tot imașul, păzindu-l de gâște să se usuce. La fel, au muiat și mai bine ghipsul, au făcut pe dracu-n patru să-l scoată de pe mâna calicită și l-au pus la soare, să se usuce. Prevestind o carieră strălucită de asistentă la ortopedie pe care a ratat-o, Tania i-a pus ghipsul la loc suferindei, mult mai lălăit de data asta, l-a bandajat și, când să-i agațe legătoarea de gât, pe la spate, muțește, a apărut agronoama (adică mătușă-mea)! Infarct să facă, săracele, amândouă! Dar mă-sa nu a observat nimic. Mâna s-a prins oricum, ciolan sovietic, la ce vă așteptați?

La Șestaia, alt loc bun de scăldat, însemna la „A șasea”. A șasea nu știu ce, cred că era o stație de pompare acolo, nu m-a interesat niciodată – era un canal mult mai lat, cu apă mai adâncă. Era departe în baltă, nu prea îți convenea să mergi pe jos. Aveai nevoie de cineva cu transport – mașină sau motociclete cu ataș – ceea ce nu ne lipsea. La Șestaia se mergea la sindrofii, nu numai la scăldat și nu în grup restrâns ci de la cincisprezece oameni în sus. Nu dura niciodată mai puțin de  o zi întreagă. Era mai departe dar și mai discret acolo, în caz că aveau niște tineri în plan vreo ieșire de răsunet de la care nu vor să fie deranjați de părinți. Niciodată nu s-a pus problema că ar fi în neregulă faptul că șoferii aveau paisprezece-șaisprezece ani. Părinții știau, îi lăsau și aveau încredere în ei, toți băieții fiind învățați să conducă devreme de către tații lor – decât să le poarte grija, mai degrabă îi învățau să se descurce. Știu că sună revoltător și iresponsabil, incorect politic de-a dreptul dar așa stăteau lucrurile. Fără să exagerez, cred că pot afirma că vârsta medie la care învățau să conducă băieții noștri era zece ani.

La Șestaia se mergea la șașlâk la 1 mai, la 9 mai, a doua-a treia zi de Paști, după ce se efectuau vizitele obligatorii la neamuri și oricând le venea cheful tinerilor să petreacă în natură. Păduri nu existau pe la noi pe-aproape. Niciodată nu s-a întâmplat să se înece careva, să se producă un accident sau vreo chestie necuviincioasă.

Eu am fost la Șestaia doar la scăldat (mama nu mă lasa la din astea cu șașlâk și băieți) cu brigada, vara, sau cu batalionul de elevi din tabăra de muncă și odihnă, când ne nimeream la prășit sau la cules de ceva prin zonă. Apa era faină, adâncă, nimeni nu ajungea cu picioarele la fund, cred că avea vreo patru metri. Cât era pauza de amiază – două ore, nu ieșeam din apă deloc.  După o vreme, după ce stârneam toți șerpii, broaștele și peștii din stufriș, aveam mustăți și bărbi de mâl toți. Când striga profesorul nostru, ieșeam sfârșiți de hârjoneală la mal, apucam sapele de coadă și le osteneam de le găseau toți dracii până la șapte seara.

La Căsuța de la vie era un iaz pitoresc, aproape de tabără, săpat într-un vârf de deal (acum realizez acest lucru!), înconjurat de păpuriș pufos și stuf, plin de nuferi și alge care se vedeau de pe mal cum se legănau leneș în apa ca lacrima, pentru că iazul nu era prea adânc. După ce năvăleam ca barbarii, stârneam mâlul de nu se mai vedea nici pe dracu’ prin apă. La început ne jucam fugăritelea și amenințam în fel și chip cu pedepse pe cel care ar fi atins fundul și ar fi stârnit tulbureala dar degeaba, inevitabilul se întâmpla de fiecare dată! Noi eram obișnuiți, de fapt, să ne scăldăm în ape atât de mâlite, încât la un moment dat, la mare, Niculăieș le-a provocat pe fete la „ascunselea” prin apă și nu înțelegea cum se făcea că-l găseau pe loc. Acasă nu se întâmpla niciodată așa ceva! El nu-și dăduse seama că apa era transperentă și ele îl găbjeau pe loc!

La iaz la Căsuță nu ne duceam decât dacă lucram la vie.

Altfel, preferam toți iazul de la Moara Dracului, la cale egală dintre Paicu și Zârnești, cam la doi kilometri de fiecare sat, cu acces betonat pentru scăldat și cu un mal lateral, chiar dinspre Moara Dracului, foarte înalt, deosebit de potrivit pentru competiția de sărituri în apă. Deși de pe malul abrupt până la apă erau cam patru metri, acest lucru nu le era suficient, vărul meu Sereoja din Cahul, cel Mare, aducând ajutor logisic. El, împreună cu soră-sa care era de-o vârstă cu fetele mele, făceau parte din fauna locală vara și în toate vacanțele erau nelipsiți de la nebuniile și potlogăriile pe care le comiteam, alături de Niculăieș al nostru, cel neîntrecut la înot absolut de nimeni! Poate că ei doi – Sereoja cel Mare și Niculăieș, erau la fel de buni înotători, deosebit de buni chiar, și o spun eu, care am crescut printre copii care înoată de când încă nu știu să se ceară bine la oliță, dar orășeanul Sereoja era și artist! Tartori, însă, erau la egalitate, asta n-o poate contesta nimeni.

Lucrurile se întâmplau în felul următor: Sereoja venea la țară (cincisprezece  kilometri, nu mult, mă și întreb câți ani avea?) cu un OAZIK, un fel de camionetă sovietică. Trăgea pe la noi sau pe la Baba Bătrâna, puneam țara la cale, ne îmbarcam – cu cât mai mulți, cu atât mai bine, și plecam la scăldat. De cele mai multe ori erau și verișorii noștri de la Chișinău, unul dintre ei a făcut gimnastică de performanță,  era foarte bun înotător și săritor de mare talent. La Moara Dracului văru-meu trăgea camioneta cu spatele pe malul abrupt, cu roata la limita maximă. Ei, stimate cititorule, din camionetă se sărea în cap, în fel și chip în iaz! Cu fața, cu spatele, cu întoarceri în aer, salt după salt, fără număr, toți de rând. Fără supravegherea vreunui adult săream toți în cap și înainte, de mici, dar vârful performanțelor a fost atins atunci când a început moșul meu Vasile, fie-i odihna veșnică, să-i încredințeze mașina lui Sereoja cel Mare să vină la țară.

 El era nebun de curajos, sărea  frumos în apă de pe pe camioneta trasă pe cel mai înalt loc deasupra apei – făcea „rândunica”, „delfinul”, „bomba” și alte figuri sărind cu fața ori cu spatele, figuri de care nu eram străini nici unul și ne provoca pe toți să sărim de cât mai sus… Doamne, ce făceam de capul nostru! Eu n-am îndrăznit să sar din camionetă niciodată, numai de pe mal și nu chiar din cel mai înalt loc dar soră-mea Tania și vară-mea Aliona, una cu cinci ani mai mică decât mine iar cealaltă cu șase, erau mult peste Xena Războinica, Cat Woman și Omul Amfibie la un loc. Ele nu aveau frică de nimic, nu oboseau și nu se dădeau în lături de la nicio provocare. Au trecut și Prutul înot, au colindat toate canalele și iazurile din împrejurimi, cunoșteau adâncimea, gropile de pe fund de oriunde, fiarele scufundate ori alte obstacole de pe fundurile apelor pe care le încercaseră cu mâinile, picioarele sau cu capul.

Apropo de obstacole și pericole de pe fundurile canalelor, la Chiperiu era un utilaj imens de tractor scufundat, pe jumătate înghițit de mâl. Apa era mereu foarte tulbure și nu se vedea dar noi știam unde este și înotam până la el, ne propteam cu picioarele într-însul și săream în cap. Întotdeauna avertizam noii veniți de prin alte sate ori copiii mai mici care abia își începeau cariera acvatică să nu sară în locul acela. Îi îndrumam să se apropie cu precauție de el, să-și ia repere de pe mal ca nu cumva să-și rupă gâtul în fierătania înecată. Nu știu să fi pățit cineva ceva din cauza utilajului. Și la Moara Dracului era o țeavă ori un fier, ceva, în apă, chiar sub malul de pe care se sărea. Toți știau de el și se avântau mai departe.

După atâția ani pot să recunosc și eu că mi-am luxat ambele mâini odată, făcând „rândunica” la Chiperiu. Treceam într-a opta și urma să plec peste câteva zile într-o excursie, la Leningrad. Se pare că n-am evaluat corect locul ori poate că și fundul canalului mai suferea modificări, și n-am pliat mâinile la timp din coate. M-am înfipt cu ambele mâini în mâl ca un harag și am ieșit beteagă din apă. Am tăcut mâlc, le-am rugat pe alde soră-mea să nu spună nimănui, mi-au făcut bagajele, m-au cărat la tren, mi-au aburcat catrafusele iar în trei zile, cât am mers cu trenul de-am nebunit, am făcut-o pe gingașa și-i rugam pe toți să mă ajute cu una-cu alta. În Leningrad eram deja bună de sapă. Nu și-a dat seama nimeni de ce nu eram în stare nici să țin lingura în mână. M-am fofilat foarte ușor, însă, repet, nimeni nu era atât de atent la copii pe vremurile acelea. Dacă aveau membrele la număr, suflau pe nas ori pe gură  și făceau obraznicii, era în regulă.

Acum nu mai intru în apă. De fapt nici pe atunci nu-mi plăcea foarte tare scăldatul, doream să mă integrez, să mă afirm, să bifez și asta. Tot ce puteau toți trebuia să pot și eu, și toată lumea. Nu țineam neapărat să mă iau la întrecere cu astea mici, de verișorii mei nu mai spun căci greu se putea întrece cu ei cineva. Veneam mult mai rar la baltă, fiind cea mai mare și răspunzătoare pentru toate neîndeplinirile de plan cincinal. Ei între ei se provocau, se dădeau peste cap în fel și chip, nu ieșeau cu orele din apă fără să atingă fundul, se luau peste picior dacă nu făceau față unor nebunii la care eu nu m-aș fi băgat niciodată dar pe mine mă lăsau dracului în pace. Aveam alte calități pentru care mă respectau la fel de mult și un alt lucru uimitor – eram țățica – cea mai mare dintre ei, înafară de un alt văr, singurul, mult mai mare, care nu a copilărit cu noi prea mult. Vârsta, fie și un an în plus, impunea respect.

Copiii despre care vă povestesc au acum între patruzeci și cincizeci de ani. Nouă ni s-a spus din 1984 că suntem o generație de sacrificiu și că trebuie să avem puțintică răbdare pentru că va trece. Orice schimbare majoră se producea în țară și în lume, ni se amintea acest lucru – aveți răbdare, va trece. Se destrăma blocul comunist, se schimba alfabetul de azi pe mâine, se comprimau anii de școală, se schimbau regulile jocului în învățământul superior – toate ne erau explicate prin sintagma care suna ca o scuză: „generație de sacrificiu”. Au dispărut întreprinderile și repartițiile de stat, s-au desființat sovhozurile, unele profesii au devenit inutile chiar, locurile de muncă s-au evaporat, statul nu-ți mai asigura serviciu, casă, loc la grădiniță pentru copii sau acces la studii superioare gratuite. Diplomele noastre, experiența noastră a devenit inutilă în noua lume haotică a bișnițarilor, a băieților noștri cu studii deveniți constructori pe la Moscova sau cine știe pe unde prin Occident, a îngrijitoarelor de bătrâni și a menajerelor cu studii de filologie sau inginerie plecate în străinătate… Puteam să ne ștergem la fund cu tote acele hârtii dobândite la zi, unde intrasem cu examene de admitere, în concursuri de zece pe un loc.

Pe de altă parte, noi am trecut de mici de mii de ori pe lângă Doamna Moarte și am ocolit-o fără ajutor. Dacă dădeam de-un obstacol sub apă, îi avertizam pe toți și săream mai departe, ne adaptam din mers. Dacă fugeam de la treabă la scăldat, știam că ne vom lua papara și ne asumam, știam că toate au un preț; nu am făcut niciodată mofturi la mâncare iar dacă făceam, rămâneam flămânzi – nu ne sufla nimeni în borș; nu ne-am temut de muncă, nu ne-am alintat pentru că n-am avut la cine, am învățat să trăim  cu foarte puțin, să facem rai din ce aveam și știam că vaca mov nu există… Generația noastră din URSS e terestră prin excelență. Dacă ne silește nevoia, facem din rahat bici și pocnește; dacă trebuie, semănăm grâul cu mâna, îl râșnim între două pietre și facem turte să ne hrănim copiii.

Eu nu am avut niciodată nevoie de această explicație a „generației de sacrificiu” și nu am înțeles de ce se scuzau mereu adulții în fața noastră. Nu m-am simțit nedreptățită sau revoltată decât arareori de schimbarea de vremi ci am luat lucrurile așa cum au venit.  La fel simt și acum, azi. Nu știu dacă anume acest fel de copilărie ne-a pregătit să acceptăm orice ar fi venit peste noi în viitor – noroc sau ghinion, sărăcie ori bunăstare, capitalism ori neoprogresism dar, mai cu hopuri, mai cu salturi, mai cu scârț, mai cu pârț, asta facem – acceptăm și trăim, luând zilele așa cum vin.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s