Plăcintă cu noroc

                                               

Îmi amintesc din copilărie despre noaptea sfântului Vasile, adică Anul Nou pe vechi, foarte puține lucruri. De fapt cred că sunt numai două: se umbla cu uratul mai în liniște, pe șestache și plăcinta cu noroc pe care o mâncam la Baba Bătrâna împreună cu toate mătușile, moșii și verișorii mei din sat.

Cu uratul se umbla mai ferit pentru că oficial se sărbătorea Anul Nou pe nou iar pe vechi era interzis, dat fiind că toată lumea îl asocia cu sărbătoarea creștină a sf. Vasile. La Paicu, departe de primăria și organele din comună, legea se încălca fără scrupule și copiii umblau cu uratul și pe nou, și pe vechi. Vorba ceea, două bătăi strică…

Dacă tot o am pe mama la mine, cât o mai ține Cel de Sus în viață, ne mai luăm de vorbă despre lucruri din trecut, mai ales în zilele când se aude la telefon cu cumnatele, surorile și lumea din sat de la noi. Cu surprindere am aflat abia la vârsta la care sunt pe cale să devin bunică despre obiceiuri din noaptea sfântului Vasile de pe când era bunica fată mare. Și nu spun asta ca pe un clișeu care ne vine la gură când vrem să exagerăm ci la propriu. Pe vremea când era Baba Bătrâna fată mare, fetele respectau o serie de obiceiuri curat păgâne, legate în special de ursit.

Singurul de care îmi amintesc și am avut vreodată cunoștință este plăcinta cu noroc. La noi în familie, la bulgari, nu știu dacă și la moldoveni, se făcea o învârtită de foi subțiri, întinse cu mâna, umplută cu brânză și una cu bostan. Numai cea dintâi era cu „noroc”. Nu se deosebea de o plăcintă normală cu brânză de oaie decât prin faptul că se puneau în umplutură obiecte, mărunțișuri care simbolizau tot felul de lucruri. Spre exemplu se punea un bănuț, un inel, un grăunte de păpușoi, un capăt de crenguță de vișin, un nasture, o prună uscată, o jumară de porc, o jumătate de ou fiert vârtos și altele, după fantezia Babei mele, dar numai lucruri care nu s-ar fi dezintegrat la copt și ar fi putut fi găsite ușor. Atunci când le punea în foaie, Baba le menea: cui îi va pica banul îl va avea tot anul alături pe Dumnezeu și va ieși ușor din orice încurcătură; cui îi pica grăuntele va avea noroc la oi; dacă unuia îi nimerea oul, avea noroc la cloște; norocosul care găsea inelul se va fi însurat ori măritat iar dacă era luat, urma să aibă un an bun, plin de înțelegere, alături de nevastă ori bărbat; cine găsea jumara avea parte de scroafe care să-i fete purcei mulți și buni; cel care găsea crenguța de vișin va fi avut grădină frumoasă și roade bune… Și tot așa.

În noaptea aceasta am aflat de la mama că pe vremea când feteau ea și surorile ei, încă se mai mai întâlneau cosânzenele din sat să facă tot felul de lucruri care le-ar fi prezis dacă și cam cu cine s-ar fi măritat. Toate obiceiurile despre care mi-a spus, inclusiv plăcinta cu noroc, se făceau doar în scopul ghicirii viitorului. Mama recunoaște că ele nu prea luau de bune semnele pe care le primeau, spre deosebire de Baba Bătrâna și cumnatele ei. Nu-mi explic în ce fel eu, băgăcioasa pământului, am reușit să nu aud niciodată de ele nici de la mama, nici de la Baba, nici de la fetele mai mari decât mine.

În aceeași noapte, după ce mâncau plăcinta cu noroc, fetele se adunau la una dintre ele acasă, își luau câte un ghem de ață, fiecare de altă culoare obligatoriu, și se porneau prin întuneric să-și afle viitorul.

Legatul oilor

Prin întuneric, fără nico lumânare, fetele se duceau în șopron la oi și apucau de lână un animal, îi legau o fundiță cu o bucată din ața sa iar dimineață le controlau, deosebindu-le după culori, și citeau semnele: cea care prinsese o mioară urma să aibă mire tânăr, cine legase o oaie babană ar fi avut parte de mire bătrân, fata care însemnase un berbecuț ar fi fost cerută de un flăcău bogat.

Ghicitul în parii din gard

Cu aceeași ață fetele se duceau și legau câte un par din gard, fără să-l poată alege, evident, prin întuneric. Cele care alegeau un taraș strâmb se spunea că vor fi luate de flăcăi crăcănați ori șpanchi, ori cu alte neajunsuri trupești; parul potrivit de gros și drept însemna flăcău frumos și cu stare; dacă vreuna nimerea un par noduros, știa că va fi luată de un vădăoi sau un bărbat mai bătrân.

Tot atunci, tot pe întuneric, fetele se duceau împreună în poiată și dibuiau de pe stinghii câte o găină. Dacă găina nu se zbătea și nu cotcodăcea, fata știa că va avea o soacră bună (pe cât poate fi o asemenea entitate bună) iar dacă gâina făcea urât și cârâia, nu era semn bun deloc – viitoarea noră va avea de tras cu o soacră spurcată la gură și afurisită; cea care dădea peste cocoș, ar fi avut un socru al dracului.

Aruncatul papucilor peste casă

După ce terminau cu legatul parilor, a oilor și cu găinile, fetele se adunau în fața casei pe la o bucată de noapte, își scoteau câte un papuc, o gheată ori cizmă și o aruncau peste casă apoi fugeau în spate cu lumânarea să vadă în ce poziție aterizaseră încălțările. Se spune că  din direcția în care era îndreptat botul papucului avea să-ți apară mirele. Acuma, ele știau mai bine cam în ce direcție trăia alesul lor din inimă, dacă aveau așa ceva, însă era cunoscut lucru că nu te măritau părinții cu cine-ți era drag aproape niciodată. Dacă vreo gheată rămânea pe casă, însemna că fata cu pricina rămânea nemăritată.

Turta cu sare

Hai că m-am luat cu ziua târgului și am uitat să vă spun una care se făcea pe lumină, înainte să se întunece. Fetele scoteau o căldare de apă de la fântână și fiecare, pe rând, trebuia să care apă cu gura ca să frământe o turtă cu sare. În timp ce una dintre ele lua apă-n gură, celelalte încercau s-o facă să pufnească în râs și să reia procesul. Turtele se frământau cu nouă guri de apă fiecare și cu o lingură de sare, se coceau aproximativ pe plită, nu neapărat bine fiindcă  le dădeau la câinele din ogradă. Pe a căreia o mânca prima, se spunea că se va mărita înaintea celorlalte. Domnița a cărei turtă rămânea nemâncată, ceea ce se întâmpla des căci bietul câine nu putea mânca prea multe turte atât de sărate odată, ar fi rămas în continuare neluată în acel an.

Acestea sunt obiceiurile de care și-a amintit mama la optzeci de ani dar despre care nu mi-a vorbit niciodată. Dacă alte fete ar fi știut despre ele, cred că aș fi aflat. Probabil nici lor nu li s-a povestit. Parcă îmi amintesc foarte-foarte vag că una dintre prietenele mele ar fi pomenit odată ceva despre papucii aruncați peste casă. Subiectul nu a fost dezvoltat pe larg, altfel mi-aș fi amintit. Asta înseamnă că nici lor nu li s-a povestit mare lucru, nici măcar așa, ca pretext de amuzament. Nu știu care ar fi putut fi motivul…

Cu toate că mama spune că nu prea credeau în aceste semne, mi-a povestit că ei i s-a împlinit unul dar nu de la sfântul Vasile ci de la Duminica Mare, adică de Rusalii. Obiceiul de a face curat lună și de a spăla țoalele de pe jos mi-l amintesc. Sămbăta mergeam în cimitir și culegeam floare de corovatică, zisă și dumbravnic. Floarea asta plăcut parfumată, nu știu cum face, înflorește fix înainte de Duminica Mare care nu are o dată fixă ci „se plimbă” în calendar în funcție de Paște. Culegeam corovatică și chirău (altă plantă decât pirul sau mohorul, asemănătoare cu ele la frunză, mai înaltă și cu spic) iar din nucul din fața porții rupeam câteva crenguțe fragede. Toate aceste flori și frunze le așterneam pe țoale și pe sub paturi, lăsându-le în casă trei zile. Detaliile care urmează nu-mi erau cunoscute, le-am aflat de la mama acum. Noi pur și simplu strângeam florile, măturam și scuturam țoalele.

Așadar, pe vremea lor, miercuri dimineață, cât mai devreme, fetele strângeau corovatica și chirăul și le puneau în pod la uscat definitiv. Acestea urmau să fie folosite contra răcelii în fierturi în care le făceau baie copiilor sau pur și simplu pentru băi la picioare, iarna. Restul frunzelor și florilor scuturate le măturau iar în ușă le încărcau pe mătură. Domnișoarele care voiau să-și afle ursitul aveau grijă să iasă din casă nevăzute de nimeni, se duceau sub gardul dinspre drum și se așezau pe mătura cu acele resturi și stăteau pitite în liniște până când ar fi trecut cineva și ar fi pronunțat un nume de bărbat. Acela va fi fost numele mirelui lor. Mama spune că a așteptat cam mult și a auzit numele Ion; pe tata l-a chemat Ion, într-adevăr și drept că s-a măritat târziu – la treizeci și doi de ani! Dacă o fată aștepta puțin, se spunea că s-ar fi măritat foarte degrabă.

Ș-am încălecat pe-o șa…

P. S. În fotografie: mama în studenție târzie, încă domnișoară, ultima din dreapta.

Publicitate