Prima aventură la munte

Vreo doi ani în urmă am scris pe larg despre catastrofalele și dezastruoasele mele vacanțe la munte sub titlul „Muntele nu mă vrea”. Însă mi-am amintit abia de curând că am mai fost o dată, în afara celor povestite anterior. Am uitat definitiv de prima ieșire la munte din viața mea care mi s-a șters din cap definitiv, ca atunci când creierul blochează o amintire groaznică, traumatizantă.

Cap prost, poate dacă mi-aș fi amintit de prima experiență, n-aș mai fi călcat la poalele Carpaților niciodată, n-aș fi trăit Revelionul de la Ciupercă de la Câmpulung Moldovenesc ori atârnarea în telescaun la minus cincisprezece grade la Vatra Dornei și alte minunate aventuri de vară, când n-a existat zi să nu plouă, să nu facem pană, să nu găsim cazare ori să nu ne atace ursul la corturi.

În 1991, fix după Paște pe care îl petrecusem în cămin, probabil, pe când eram în anul întâi, mi s-a întâmplat neîntâmplata. Mă nimerisem în cameră la cămin cu o fată din Glodeni care cunoscuse niște juni de vârsta noastră din Câmpulung la Podul de Flori. Noi, la 17-18 ani, eram studente fiindcă așa era structurat învățământul la noi, cu unsprezece clase; ei erau în clasa a douăsprezecea. Băieții au luat legătura cu ea și au invitat-o, cu știrea și acordul părinților lor, la majoratul unuia dintre ei care s-ar fi petrecut la cabana Rarăul, sus, pe munte. I-au spus că poate să vină cu o prietenă, așa, ca să se simtă în siguranță. Nenorocita aleasă am fost eu.

Sigur că da, de ce nu? Mergem! Eram majoră de cinci minute și am preluat organizarea. Mai întâi am cerut numărul de fix al indivizilor, am vorbit cu mămicile și tăticii lor, am verificat cum m-a dus mintea mai bine onestitatea intențiilor lor și, când am văzut că totul pare în ordine, ne-am făcut bagajele și am plecat la Câmpulung. Băieții ne-au așteptat în gară cu una dintre mamele lor și am mers la ei acasă. Până aici tăt bun.

Conform obiceiului lor, ar fi trebuit să urcăm pe jos până la hotel, să ne cazăm două nopți, să comandăm o masă la restaurant iar a doua zi să dormim, să urcăm pe Pietrele Doamnei și pe Piatra Șoimului. A treia zi ar fi trebuit să coborâm tot pe jos și să mergem la discotecă la Ciupercă.

Uite ce scârbă-i karma asta! Dacă ajungeam atunci la Ciupercă, nu m-aș fi prezentat în tu-tu peste doi ani acolo la Revelion! Dar s-o iau pe rând.

În seara aceea am dormit acasă la unul dintre ei și am aflat că vom porni în aventură în opt – patru băieți și patru fete. Nu mi-i amintesc pe niciunul în afară de cel la care am dormit și era puțin îndrăgostit de colega mea – Dragoș. În rest – blanc. Mai rar să pățesc eu așa ceva!

De echipament de munte nici nu se punea problema – noi eram în cizme cu toc și paltoane de stofă. Nici eu, nici colega mea nu aveam închipuire cum stă treaba la munte dar nici ei nu s-au gândit să ne dea vreo sugestie la telefon. Fiind născuți în munți, nu-și închipuiau că alții pot fi bâtă în domeniu. Ne-au făcut rost de bocanci vechi și geci de la o colegă și una dintre mamele lor, ne-au îmbrăcat, ne-au încărcat rucsacii cu provizii rămase de la masa de Paște – sarmale, friptură, ouă roșii, pâine, mult cozonac și eram gata de drum.

În noaptea aceea ninsese mult. Dimineață s-a adunat grupul, tații s-au sfătuit și unul dintre ei a propus să ne ducă el cu un Transporter de marfă dar băieții au protestat:

– Nu scăpăm de voi nici la majorat?! Ați promis!

Noi două nu ne băgam fiindcă eram ca puii de incubator printre ei, nu știam cu ce se mănâncă urcatul prin zăpadă. Era a treia zi de Paște.

S-a votat plecarea pe jos, pe traseul marcat. Am înaintat noi ce-am înaintat vreo jumătate de oră prin pădure și zăpada a început să treacă de genunchi. Și în oraș se depusese, în schimb se topea foarte repede.  În calea noastră, pe măsură ce urcam, era tot mai groasă și s-a stârnit și vântul. Traseul, de felul său, nu este nici foarte lung, nici foarte greu când e vreme bună, însă atunci datele problemei se schimbaseră din cauza viscolului. Celelalte două fete au propus să ieșim la drumul pe care urcau mașinile spre cabană, ușor cuprinse de îngrijorare. Se pare că pierdusem puțin drumul bun, începuse a viscoli binișor iar unul dintre băieți s-a scufundat într-un loc în zăpadă până la piept. Sinceră să fiu, noi două eram foarte încrezătoare în decizia băieților de a continua traseul prin pădure, cică mai aveam un sfert de oră și am fi ajuns sus. Eram de-o inconștiența sublimă!

Cincisprezece minute ne-a luat să ne extragem din locul cu troiene adânci, să ne golim buzunarele de zăpadă și să ne regrupăm… numai că nu mai vedeam marcajele. Atunci s-a decis, din nou prin vot, ieșirea la drum. Nu știu cât mai era prin pădure dar pe asfaltul pe care trecuse lama a durat cam două ore. Eram sleiți, flămânzi, frânți, uzi și înghețați bocnă.

La cabană nu era nicio cameră liberă. Cică de obicei a treia zi de Paște se eliberau. Nu și atunci când ne trebuia nouă! Toate rezervările erau până în următoarea zi. S-a sunat de la telefonul public acasă la Dragoș. Tatăl lui avea un cumătru care lucra ceva pe-acolo și l-a rugat să ne înghesuie cum o fi, pe toți într-o cameră, măcar pentru o noapte. A doua zi ar fi fost locuri destule. Nu și nu, nimic liber!

Era întuneric deja și nu mâncasem iar noi, fetele, nu făcusem pipi, ni se dezgheța omătul din bocanci și haine și îngheța sub formă de cojoc pe deasupra. Eu ca eu, eram învățată cu greul dar colega mea era indignată de neseriozitatea cu care a fost organizată ieșirea și se plângea de oboseală, de bocancii grei care o rodeau, de foame și de frig.

Cumătrul de la cabană a sunat la canton, a vorbit cu pădurarul sau cine-o fi fost omul de acolo și s-a înțeles cu el să ne trimită să dormim la el. Am luat-o prin niște dune de troiene cât un stat de om dar aveam moralul sus – era senin și se vedea perfect, nu era ger, vântul se potolise iar cantonul ne-a apărut imediat la orizont. Clădirea era mare, cu etaj, cu stâlpi și cerdac de lemn pe toate patru laturile și, dacă nu greșesc, avea o scară exterioară pe care am urcat direct la etajul unu.

Nu-mi amintesc defel cum arăta omul de la canton dar îmi amintesc că era destul de în vârstă. Ne-a primit în camera lui, singura încăpere încălzită și ne-a lăsat de capul nostru. Pentru noi făcea focul în două camere mici-mici, cu câte două paturi fiecare, însă la ditamai clădirea cu pereții bocnă trebuia foc, nu jucărie! Dar nu era grabă, unde plecam?

Ne-am dezechipat, ne-am stors hainele și le-am întins pe sobă, pe scaune, pe ușă, pe bec, nu știu… care și pe unde a găsit oportunitatea de a agăța o rufă. În cămăruța lui mică era foarte cald, stăteam în tricou și în ce se mai salvase de udeală prin rucsacii noștri.

Pădurarul s-a simțit dator să ne hrănească și se pornise în cămările de jos dar l-am liniștit – aveam de toate! Claie peste grămadă, opt suflete într-o chichineață supraîncălzită, am înșirat masa festivă de majoratul copilului pe gazete, pe scaune și pe o măsuță de cafea. Am mâncat sarmale stâlcite, friptură omogenizată cu ouă roșii iar în loc de pâine, care se murase în ghiozdanul cuiva, lumea s-a îndemnat la cozonac.

Pe mine mă depășesc și mă dezgustă combinațiile nefirești: nu pot mânca în loc de pâine cozonac sau prăjitură din foi umplute cu cremă cu borș, cum face fiu-meu; nu concep să pun fructe sau alte chestii dulci în mâncarea în care se pune sare și nu pun sare în dulciuri; nu pot să gust rață în sos de portocale ori de vișine, pui cu gutui sau paste cu ananas și suc de roșii! Astea sunt contra naturii din punctul meu de vedere și nu gust, nici dacă mă întind de foame, asemenea bucate. Singura ciudățenie pe care o accept este ceaiul dulce cu brânza de oaie sărată. Altceva – nu. Am ciugulit de toate fără pâine și aia a fost cina mea.

La mâncatul la grămadă, de pe ziar, de pe scaune și mâncarea scofâlcită eram ca peștele în apă de la muncile cămpului și nu mă deranja nimic, în afara aglomerației și căldurii care mă dobora. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc, până să ajungem în cele două camere, e că băieții se piliseră, se dezbrăcaseră la bustul gol și începuseră să cânte la chitară. Pădurarul a adus palincă de-a lui și i-a nimicit definitiv cu mirosul, probabil, pe săracii de ei. Eu cred că adormeam din șezut căci m-au trezit la momentul transferului, când se încălziseră încăperile noastre.

Știu că era frig totuși, în ciuda sobelor ce crăpau de atâta foc – nu făceau față pereților foarte reci. Ne-am culcat cu colega în același pat, restul și ei, doi câte doi, și am adormit pe la două-trei de noapte. Eram terminată, de nu-mi aminteam cum începuse ziua aia.

De dimineață, omul de la canton a aprins focul pe unde a găsit de cuviință și ne-am trezit în căldură, miros de cafea și pâine prăjită. Am umblat prin toată casa să ne căutăm rufele și bocancii pe care, grijuliu, pădurarul îi repartizase pe sobe și în tot felul de locuri pentru a se usca. Tatăl lui Dragoș vorbise cu el să ne mai țină o zi ca să nu umblăm cu zestrea din nou prin zăpezi.

Ne-am echipat, după ce am mai lichidat o parte din provizii, și hai să urcăm Pietrele Doamnei și pe-a Șoimului, conform planului. Eu n-aveam mănuși. Cine a urcat pe stâncile acelea știe că nu sunt foarte înalte în schimb sunt destul de abrupte. M-am pornit în sus, ambițioasă, și mă ajutam ținându-mă de buruienile, încă verzi și tari, ce răzbăteau, înghețate, din omăt. După ambele biruințe, nu mai aveam piele în palme, erau tot o rană și un sânge, dar nu simțeam nimic pentru că mâinile îmi erau anesteziate de frig și miile de înțepături.

Durerea m-a răzbit când am ajuns înapoi la canton. Am fost oblojită cumva și bandajată, dar, la căldură, durerea o simțeam până în cap și stomac, de-mi venea greață. Nu-mi mai amintesc decât că la masa de seară, improvizată din ultimele resturi, toți beau, fumau în draci și se cânta la chitară, iar eu îmi plângeam în pumni la propriu. Mă dureau palmele, aveam febră musculară, mi-era și somn, și foarte foame fiindcă nici dimineață nu mâncasem nimic. Resturile erau prea… chifligite iar pâinea prăjită, oferită de pădurar, nu ne-a ajuns. Cozonac n-am mâncat în viața mea până n-am făcut singură, pe răspunderea mea. La restaurant nu s-a mai mers, așa a hotărât grupul.

A doua zi, fără să mai mâncăm pentru că nu mai aveam ce, ne-am îmbrăcat hainele care se întăriseră lemn de la atâta udare și uscare fără spălare și am pornit în jos, pe drum, nu prin pădure, spre Câmpulung. Eram atât de suferindă încât nu mă mai interesa nici discoteca de la Ciupercă programată pe seara respectivă și nu-mi doream decât să ajung odată în oraș. Mergeam foarte încordată pentru că nu mă puteam ține de nimic pe fleșcăraia aia, nici măcar de un coleg – trebuia să merg cu mâinile rănite în buzunare.

De cum m-am văzut la căldură și la colțul ierbii verzi de jos, am propus să mergem direct la tren. Se pare că nici colega mea nu se simțea mai bine! În timp ce eu îmi plângeam de milă într-un colț, pe ea o inițiaseră cu tutun și alcool. De fapt, tovarășa mea era genul care făcea lucruri de care eu n-aș fi fost capabilă, în special dintre cele care îi făceau rău. Am fost de acord să plecăm la Suceava, la cămin, unde ne așteptau chiloți și pijamale curate.

Astfel am ratat eu discoteca de la Ciupercă, unde urma să mă fac de cacao peste un an, și să pățesc toate nepățitele posibile. Rar mi s-a întâmplat să mi se șteargă efectiv din memorie ceva, mai ales faptele de pe parcursul a trei zile. Nu știu cum a fost posibil să uit definitiv de ele, de parcă nu s-au petrecut niciodată.

Publicitate