De ce spune ceea ce spune autorul?

Inițial nu am vrut să vă scriu despre această carte care este una teoretică, în principiu. Am cumpărat-o dintr-un impuls, n-o aveam pe listă. Știți cum e pe fb – se iau la discuții oameni cu educații diferite, de vârste diferite – ce mai, suntem în raiul progresismului – toată lumea este egală cu toată lumea, se tutuiește cine vrei cu cine nu visezi și te pomenești cu profanii vânzându-le castraveți grădinarilor (e o metaforă, simt că trebuie să precizez). Așa m-am trezit eu neinvitată într-un dialog care mă depășea și mi-a fost recomandată cartea. Zic „de ce nu?” Dacă nu-mi folosește la nimic, asta e, n-am citit eu o mulțime de tâmpenii fără sens pe etichete și instrucțiuni de utilizare a cleștilor de rufe? Fără panică, e o carte foarte deșteaptă și subtilă, atât cât am putut eu s-o înțeleg.

N-am fost hotărâtă dacă să vă plictisesc sau nu scriindu-vă despre ea până în momentul în care n-am zărit, dincolo de textul teoretic, omul, adică pe Suciu. Chiar și așa, îmi rezerv preventiv dreptul de a mă face de râs și a mă umple de penibil, în cazul în care am înțeles totul greșit.

Cartea, așa cum am spus, este una teoretică dar are și o parte aplicată, cam 130 de pagini, pe care am citit-o de două ori. De plăcere.

Am început să scriu dar încă nu mă taie capul ce fel de vorbe să folosesc de teamă să nu mă încurc, pe de o parte, și din dorința de a fi înțeleasă de cât mai multă lume, pe de alta. Nu că aș fi bunghit eu mare lucru da’ orișicât. Înainte să ajung la partea plăcut surprinzătoare a cărții, e musai să vă obosesc cu niscaiva definiții simple dar și cu unele puțin mai complexe. Dacă le pricep studenții din ziua de azi, înseamnă că nici nouă nu ne este absolut imposibil să le înțelegem. Sper să nu le încâlcesc.

1. „În cuprinsul acestei lucrări, discursul va fi înțeles ca actualizare a unui limbaj”, zice A. Suciu. Adică orice manifestare verbală sau non-verbală – vizuală, corporală, sunet… în scopul exprimării/comunicării se va considera discurs.

Autorul susține că la nivelul discursului există posibilitatea exprimării autonome, adică autodeterminate, depășind anumite condiționări exterioare – contextul social, istoric, moral sau al propriei biografii al celui care produce discursul. Spre exemplu, cam cât de autonom îndrăznea/putea fi un discurs al individului în condițiile dictaturii comuniste?

2. Heteronom (se referă la discurs) – își are legea în afară. E cel care te convinge, te obligă sau îți vinde. Este discursul ordinii sociale – morala socială, religioasă, legea, ideologiile de orice fel, discursul presei dar și Măria Sa Publicitatea care, în ziua de azi, probabil poate convinge de orice pe oricine (amintiți-vă de lista de cumpărături în comparație cu bonul de casă!).

3. Autonom (tot despre discurs vorbim, firește) – care își dă singur legea. E discursul care vine, în mod obligatoriu, din privat și se distanțează de cel heteronom, iese de sub influența lui. Acesta nu vrea să-ți vândă nimic, nu vrea să te convingă de nimic, nu propune alternative la ordinea socială și nu te invită să aderi la ideologii sau mișcări insurecționale, nu pretinde că deține Adevărul, doar scoate în evidență existența discursului heteronom, adică al puterii. Discursul autonom te lasă pe gânduri. Aici intră în special romanul, o parte dintre scrierile literare (nu toate sunt autonome), alte tipuri de scrieri și artele în general.

Aceste două concepte – autonom și heteronom sunt corelate, în sensul că nu poate exista autonom fără heteronom dar sunt opuse. Discursul autonom există fiindcă se raportează la cel heteronom și nu poate exista altfel fără să devină neinteligibil. Încă puțin și ajung la partea interesantă pentru noi, oamenii de rând.

Ce este esențial să înțelegem noi, cei care citim de amuzament o analiză a operei lui Liiceanu în ansamblul său, spre exemplu, este faptul că analiza nu se face pe un fragment de discurs al unui autor – adică o carte sau două, sau câteva articole ci pe întreaga sa operă, urmărind STRATEGIILE DE COMUNICARE ale respectivului și eventualele schimbări de strategie pe parcurs. Pentru că în anumite contexte istorice, sociale sau în cazuri aparte de crize existențiale personale, cum a fost cazul lui Gabriel Liiceanu – fix pe data de 7 ianuarie 2001 (hai că v-am atras atenția!), oamenii își schimbă complet strategia de comunicare. Da’ radical, stimați prieteni!

Deci, o mică recapitulare cu precizări: autorul propune niște principii de analiză a discursului în scopul stabilirii existenței autonomiei sau a lipsei acesteia, ținând cont de momentul și contextul istoric al producerii discursului. Discursul se poate produce într-un regim social închis (totalitar, unde acționează cenzura direct asupra autorului, inclusiv prin amenințarea cu exercitarea forței, represiunii) sau într-unul deschis (de tip democratic, unde cenzura puterii se concentrează pe influențarea receptorului prin mediile și mijloacele (uneori nelimitate) pe care le are). Strategia discursului, însă, își are originea în persoana autorului, distanțat cum e, de discursul heteronom. Arthur Suciu nu consideră că „autorul a murit”, așa cum l-a declarat decedat R. Barthes, nu definitiv, în orice caz, deși admite că acesta, autorul autonom, s-a distanțat de discursul heteronom dar și de propria persoană. (Jur că nu vă mai nebunesc de cap așa de tare niciodată!)

Pentru a identifica strategiile de discurs ale unor scrieri, Suciu propune o întrebare ajutătoare extrem de inteligentă și cuprinzătoare. În loc de clasica „ce a vrut să spună autorul?”, întrebare care ne-a făcut capul dâmburi de mici, vom întreba: „de ce spune ceea ce spune autorul?” Interesant, nu?

Stop teorie!

În partea a doua, suceveanul Arthur Suciu face o analiză 1)a operei lui Emil Cioran în ansamblul său, respectiv a strategiilor de discurs, 2)a operei lui Gabriel Liiceanu, „un ansamblu provizoriu”, precizează autorul, întrucât Liiceanu este încă în viață și mai are timp să schimbe strategia (din nou; nu-s răutăcioasă, așa am înțeles eu precizarea), 3)a operei lui Milan Kundera, în mod specific a romanului „Insuportabila ușurătate a ființei” iar în final, 4)a best sellerului lui Michel Huoellebecq „Particulele elementare”.

Nu voi insista asupra analizelor în particular dar voi preciza că acestea nu vizează discursul literar propriu-zis, ca tehnică, ci numai contextele istorice în care s-au produs acestea, strategiile abordate de autori și poziționarea lor în raport cu discursul heteronom (al puterii, evident) în diferitele momente ale vieților lor.

Cioran, spre exemplu, a fost legionar, a avut în tinerețe un discurs cu accente teoretice și ideologice. A urmat perioada franceză, când trece scrisul în limba franceză, perioadă care coincide cu o schimbare a strategiei de discurs, în Franța adoptând o poziționare autonomă, ironică și trăind realmente ca un marginal. A. Suciu argumentează fiecare schimbare de strategie iar finalul capitolului sună așa: „El rămâne mereu blocat în premise (contradictorii), este incapabil să depășească acestă incertitudine, motiv pentru care gândirea nu poate evolua în înlănțuiri logice și nu poate ajunge la nicio concluzie, dimpotrivă, ea se descompune, se autodistruge, de unde și aspectul fragmentar al discursului. Aceasta este, în fond, ceea ce numim discurs cioranian.”

Capitolul în care analizează ansamblul, provizoriu, se-nțelege, al operei lui Gabriel Liiceanu este delicios. L-am citit prima dată și mi s-a părut că Artur Suciu, deși aplică principiile mai înainte stabilite, cu argumente detaliate extrase din opera cunoscutului filosof contemporan, are umor. Să nu mă înțelegeți greșit, nu este vorba de nici măcar o expresie ironică, nici măcar un capăt de glumă, nicio ieșire din limbajul academic, profesionist și, totuși, eu m-am prăpădit de râs. Așa că l-am recitit peste două zile ca să mă pot lega de un cuvânt, de o sintagmă, de undeva, de ceva! Nimic palpabil în acest sens, doar o concepție ingenioasă care respectă perfect adevărul istoric și cuvântul operelor lui Gabriel Liiceanu.

În acest capitol l-am descoperit pe scriitorul Arthur Suciu! Umorul său rafinat și extrem de subtil vine dintr-o inteligență creativă care a fost capabilă să îmbine discursul științific cu literatura, dând naștere unui tip de text pe care eu nu l-am întâlnit până acum, nu la acest nivel, în orice caz. Elegant, cu maximă precizie și concizie a extras din opere ceea ce era necesar din fiecare perioadă istorică, astfel construind o hartă a schimbărilor strategice de discurs ale lui Gabriel Liiceanu în funcție de contextele sociale.

Radiografiază perioada comunistă (social închisă) a filosofului care a fost marcată de „rezistența prin cultură” alături de artizanul mișcării, Constantin Noica, apreciind „Jurnalul de la Păltiniș” ca fiind un discurs etic și ironic (autorul însuși susținând că este povestea unei crâncene „îndurări”). Urmează a doua facultate de limbi străine la sugestia lui Noica, traducerea lui Heidegger, apoi neînțelegerile avute cu maestrul.

Perioada „rezistenței prin cultură” de la Păltiniș, în opinia lui A. Suciu, este la concurență ca fenomen cu celebrul cenaclu „Flacăra”, unde tineretului i s-a permis „să-și exprime public propriile valori”, în special după primăvara de la Praga, în scopul prevenirii unor revolte. Nici una dintre cele două forme de manifestare culturală nu a fost o formă de disidență. Dacă înțelegeți ce vrea asta să zică.

Odată cu Revoluția, remarcă A. Suciu, Liiceanu își schimbă radical strategia discursului, părăsind teoria în favoarea exprimării normativ-critice, cu accente insurecționale, culmea, într-o societate deja deschisă, democratică, publicând într-un volum mai multe articole sub numele „Apel către lichele”. Dispariția cenzurii a condus, în cazul lui Liiceanu, la dispariția distanțării de discursul puterii.

Dar, după zece ani furtunoși de aflare în centrul tuturor dezbaterilor politice, după formarea GDS (grupul de dialog social), s-a întâmplat ceva absolut neprevăzut! Autorul volumului de față ne furnizează date precise în legătură cu trăirea discipolului lui C. Noica, anume una existențială, care s-a petrecut fix în după amiaza (!!!) zilei de 7 ianuarie 2001 care a determinat o nouă schimbare de strategie a discursului. Da! Mărturie ne stă însăși opera sa, „Ușa interzisă” – e vorba de un fel de angoasă, o depresie, ceva, care-l cuprinde pe Liiceanu și-l conduce la „o dezagregare a sistemului de iluzii în virtutea căruia înaintăm…”, o criză existențială când, mărturisește G. Liiceanu, „… am fost dat cu capul de pereții existenței mele” – mă rog, explicații filosofice care depășesc o făptură simplă ca mine.

Influența lui Cioran, explicația despre imposibilitatea trecerii la un discurs proiectiv din cauza lui Noica (cică dacă nu l-ar fi întâlnit, s-ar fi făcut, probabil, scriitor!) spun ceea ce spun. Nu vă uitați că eu fac asemenea remarci răutăcioase în paranteze! Arthur Suciu analizează pertinent și distanțat toate povârnișurile și schimbările de strategie, în cel mai academic fel cu putință, eu vă povestesc cum le-am perceput.

Alt aspect menționat al atitudinii lui Liiceanu față de discurs este respingerea autodenigrării de tip rousseauist în cadrul discursului existențial, catalogând-o drept „exhibiționism maladiv”( în „Scrisori către fiul meu”). În aceeași lucrare, ne atrage atenția A. Suciu, filosoful își prezintă „banalul ritual matinal de abluțiune”, cu cuvintele mele – faza în care se rădea și se dădea cu cremă pe organism, vă amintiți și domniile voastre.

În jurnale și în scrisori, spune autorul volumului de față, se remarcă intenția filosofului Gabriel Liiceanu de a îmbina abordarea obiectivă cu cea existențială, revelând o permanentă ambivalență.

Vreau să extrag, selectiv, câteva fraze din concluzia acestui capitol: „Un ultim aspect este legat de centralitatea discursului, o caracteristică a întregii opere a lui Liiceanu. Ea ține de raportarea permanentă la politic, dar înainte de toate își are probabil originea într-o trăsătură a personalității lui Liiceanu. (…) Poziționarea centrală (…) a asigurat succesul „Jurnalului de la Păltiniș” (…) Or, jurnalele lui Liiceanu, oricât de intime și depresive, sunt caracterizate prin centralitatea poziționării. (…) trăind într-un câmp cultural periferic, simte nevoia să se centralizeze, ba chiar să se distanțeze de câmpul cultural al cărui centru vrea să fie sau este. (…)

Jurnalele lui Liiceanu transmit imaginea unui om important, care se întâlnește, vorbește, este prieten cu oameni importanți, ceea ce, pe alocuri, face ca ele să aibă caracter memorialistic. Aceasta este și o cauză a respingerii autodenigrării, căci, deși jurnalele au urmărit schimbarea imaginii publice a lui Liiceanu de personalitate inflexibilă și distantă, ele nu puteau merge foarte departe în dezvăluirea „secretelor” vieții filosofului și, în orice caz, nu sunt expresia unei schimbări din temelii a modului de viață al acestuia”

Este un capitol care mi-a arătat fața scriitorului Arthur Suciu, cel mai interesant, aș spune, nu prin faptul că i-a analizat strategiile de discurs ale lui Gabriel Liiceanu, ci prin conceperea ingenioasă a întregului text și atitudinea ironică fără de ironie propriu-zisă, precum și impactul asupra cititorului, a mea, cel puțin.

Despre Kundera și ”Insuportabila ușurătate a ființei” a scris degajat, aerisit, aproape entuziast. Acesta e capitolul cel mai plăcut din carte și pentru mine, ca cititor. Însăși analiza strategiei discursive a romanului este o scriere literară. Are o exprimare fluentă, cuvintele sunt armonios îmbinate, fără nicio repetiție (des întâlnită în discursul academic) și nu construiește artificii alambicate de limbaj inaccesibile (cum fac eu). Mi-a plăcut fraza curată, nici prea lungă ca să te piardă pe drum, nici cu devieri, nici prea scurtă ca să fractureze ideile, fără cacofonii de niciun fel, fără aglomerări de consoane de la care ți se rupe limba când citești cu voce ori hiaturi incomode. Textul nu conține înflorituri, figuri de stil și, totuși, este o exprimare literară plăcută.

Trebuie să spun că am sesizat pe parcursul lecturii câteva, puține, atitudini personale, subiective, care m-au lăsat să ghicesc filosofia de viață a omului Arthur Suciu. La final, autorul lasă câteva reflecții personale cu privire la posibilitățile teoretice ale evoluției discursului autonom (literar), ceea ce mă face să cred că are planuri în acest sens.

Un alt aspect care m-a surprins plăcut în epoca aceasta a cărților-marfă-rentabilă, este calitatea la un preț rezonabil – corectură perfectă (o singură greșeală am sesizat), formatul comod, cu câmpuri largi, care nu-mi forțează musculatura degetelor când ajung pe la mijlocul cărții, contrastul bun în pagină – nu mă obosește dacă citesc mai multe ore, așa cum pățesc deseori din cauza problemelor de vedere. (Cartea nu e cu aventuri (glumiță), nu am asimilat-o în două seri, ba am revenit de nu știu câte ori la același paragraf, deci contrastul e foarte important.) Mi-ar fi plăcut și o copertă cartonată dar, cine știe, probabil data viitoare, cu ocazia romanului.

Nu invit pe toată lumea, aoleu, săriți, cumpărați-vă cartea! Publicul larg o poate găsi greoaie și plictisitoare. Vreau doar să spun că Arthur Suciu e un personaj de urmărit de aici încolo. Cu asemenea pregătire, experiență, idei și talent literar, nu se știe niciodată de unde sare iepurele! (La un roman mă refer, nu la altceva.)

Totuși, cred că sunt vreo două categorii de persoane care ar trebui musai să citească „Discursul autonom, strategii de comunicare”, anume:

1. cei care (cred că) scriu

2. cei care vor să se apuce de scris

3. cei care scriu despre cei care scriu (sper că s-a înțeles)

4. profesorii de română și cei de la uman în general

5. cine nu mai știe ce să citească și are timp de omorât.

6. A, era să uit – ar trebui s-o citească și cei care alcătuiesc programa școlară și au conceput-o pe genuri literare, abordare azi depășită, vorba autorului aici discutat. Tema evoluției discursului literar este aproape inexistentă iar distribuirea autorilor pe anii de studiu este haotică dpdv istoric.

Nu uitați: DE CE SPUNE CEEA CE SPUNE AUTORUL?

Publicitate