Un roman ca un cocktail Molotov

Romanul ca un cocktail Molotov

Motto 1: „Societatea ca atare este ceva exterior și superior indivizilor care o compun, exercitând asupra lor o constrângere exterioară, de la care, în cele mai multe cazuri, ei nu se pot sustrage” (E. Durkheim)

Motto 2: „…poetul și bolnavul psihic au ceva în comun, ceva ce de fapt orice om poartă în sine; și anume o imaginație creatoare fără oprire, care face eforturi constante pentru a netezi duritățile realității” (C. G. Jung)

Am primit o sugestie de la o fată din lista mea, cititoare profesionistă, de altfel – să caut romanul lui Arthur Suciu, „ÎN GAURĂ”. Nu întâmplător mi-a făcut această recomandare – probabil cu intenția de a se feri de următoarele năuciri pe care le pot oferi cu lecturile mele mai puțin populare din ultima vreme.. Cu toate acestea, probabil urmează s-o dau în bară din nou.

Ca de obicei, nu citesc înainte recenzii, prefețe sau critici și nici înainte de a scrie despre o carte. Acum parcă m-a mâncat! Am citit trei prezentări la întâmplare după ce am citit romanul și am tras concluzia că toți trei au înțeles cartea în mod diferit. Eu am o a patra perspectivă – niciodată în rândul lumii!

(Țin să precizez că sunt o fată de la țară, fără studii, și nu am pretenția de a înțelege ce „vrea să spună autorul” și nici „de ce spune autorul ceea ce spune” ci numai, modestamente, vă povestesc ce am înțeles eu, în calitatea mea de cititor neavizat și necalificat.)

De la bun început voi preciza că naratorul se identifică în roman cu personajul principal, căruia o să-i spun X, pentru că nu își dezvăluie numele. Avem doar perspectiva lui asupra faptelor, trăirile și zbuciumul său, alte aspecte în legătură cu puținele evenimente din roman ne rămân necunoscute dar sunt și nenecesare în economia mesajului per ansamblu.

Înainte să încep să scriu ce am înțeles eu, voi aminti, pe lângă primul motto, altă propoziție din Durkheim (Regulile metodei sociologic), anume că societatea este o forță morală sau un sistem de forțe morale iar faptului moral îi corespund cele două noțiuni ale DATORIEI și BINELUI. Cu ate cuvinte, realitatea socială este inflexibilă, normativă, imperativă și coercitivă. Traduc: tot ceea ce facem ni se pare normal și natural dar ne dăm seama de constrângerile unui fapt social, a unei norme sociale, doar atunci când încercăm să i ne împotrivim. Ei, întregul roman este imaginea personajului care se găsește într-un sistem de forțe morale din care vrea să scape dar și să se integreze – taman ca un musafir nehotărât – ar vrea și să intre, ca să fie în rând cu lumea, însă nu poate să suporte regula casei și atunci stă, indecis, în ușă – între deziderat și realitate.

Trecem direct la subiect.

În întregimea sa, toată povestea mi se pare o metaforă extinsă a definiției artistului și a sursei actului artistic. Cartea are numai 160 de pagini, e scurtă și se citește fulgerător, deși nu are aproape nicio acțiune. Personajul X e PR-ist de meserie, la a doua tinerețe, și se declară într-o „criză de destin”, nu neapărat criza celor patruzeci de ani. Dar eu nu iau de bun ce declară naratorul-personaj ci îmi rezerv dreptul de a interpreta cum îmi vine mie toate faptele.

X ne dezvăluie, pe rând, disconfortul de a se supune normelor sociale: de mic îi era lehamite de drumul său spre școală, unde întâlnea la fiecare pas o cunoștință, și spunea de cinci sute de ori „sărut mâna” în fiecare dimineață. Toți îl cunoșteau pe el, îi cunoșteau părinții și rudele – practic, mergea cu ei în cârcă în fiecare zi iar comportamentul său era determinat de o cutumă care punea presiune pe el. Nu putea călca pe alături căci nu era responsabil numai de propriul obraz.

Apoi a urmat facultatea. A chiulit foarte mult din cauză că nu avea nicio plăcere să meargă la școală, a studiat mult peste ceilalți, în schimb, dar asta s-a dovedit a fi egal cu zero – nota 7 i-a lămurit un lucru dureros: nu contează cât știi, ce știi sau înțelegi! Trebuie să mergi la școală! Aceasta e regula pentru a fi integrat și confirmat. Când te opui sistemului, ești sancționat. În acel moment, X al nostru devine preocupat de sistem și urmează o carieră în PR – ajunge să consilieze și să scrie discursuri pentru membrii guvernului. În exercițiul funcțiunii înțelege următorul lucru: „În epoca credinței, sistemul le‐a oferit maselor ignorante o lume mai bună după moarte. În epoca libertății, în care ne aflăm astăzi, sistemul oferă bunăstare și confort în timpul vieții. Diferența este majoră din punct de vedere existențial, dar aproape irelevantă din punct de vedere politic. Cei care conduc au avut întotdeauna nevoie de o teorie explicativă pentru uzul maselor, o modalitate eficientă de legitimare. Ceea ce i‐a interesat însă întotdeauna, de la Macedon la Napoleon și, mai departe, la Stalin și Ceaușescu, este puterea. Din această perspectivă, diferența dintre crucea creștină și steaua Mercedes Benz e nesemnificativă.”

El însuși, în calitate de profesionist, consilier de imagine, îi dă primul sfat unui client care intră în politică: „Pentru un politician hotărât să cucerească puterea, ultimul lucru care contează sunt convingerile lui politice. Tocmai de aceea este bine să renunțe la ele de la început și să adere numai la acele valori care îi pot aduce succesul. El nu trebuie să spună, în orice caz, ceea ce crede și nici măcar ceea ce știe, ci numai ceea ce este potrivit într‐un moment sau altul.”

Cu alte cuvinte, personajul nostru, X, conștientizează că politica, sistemul social, normele sociale – totul este un joc de putere. El participă contra cost la manipularea ordinii sociale căreia îi este imposibil, din cauza firii speciale, să se supună. Are o tentativă de a se alătura unui protest împotriva proiectului de la Roșia Montană dar, datorită meseriei sale, identifică pe loc sursa manipulării și nu poate participa la mascaradă. Aceasta e o nouă sursă de angoasă din cauza spiritului său, căruia îi este greu, dacă nu chiar imposibil, să se adapteze la realitate și de a accepta să intre în capcană, așa cum face lumea din stradă în mod natural.

La serviciu aceeași poveste. O femeie pe care o cunoștea l-a fotografiat în mijlocul protestatarilor, apoi a postat imaginea pe o rețea socială, în public. Ajuns la serviciu, este chemat în biroul șefului. Patronul său, care avea contract cu partidul de la guvernare, îi ține un discurs despre putere, loialitatea față de sistem și eliminarea obligatorie a celor care i se pun de-a curmezișul. Urmează concedierea, căci văzuse fotografia. În continuare, acesta împiedică toate tentativele lui X de a se angaja chiar și la concurență.

Iubita cu care trăiește de patru ani îi controlează telefonul și laptopul iar X nu se poate nici supune, nici opune – între iubiți, spune bunul simț și norma, nu există secrete. Urmează cearta și despărțirea.

Mama îi reproșează la telefon, de câte ori are ocazia, că nu se pune în rândul lumii cu femeia lui – altă regulă care, nerespectată, aduce sancțiuni morale după sine, în anumite contexte.

Toate aspectele vieții lui X sunt o zbatere și oscilare deznădăjduită între imposibilitatea firii sale de a se supune normelor, cutumelor, și nevoia inexplicabilă (naturală, de altfel) de integrare pe care o simte. Dovadă ne stă mărturia sa – într-un moment de disperare, postează o poezie pe fb dintr-un impuls irezistibil de a se exprima dar selectează modul „doar eu”, adică invizibil pentru public. Tocmai în acest moment avem clipa de grație a individului care nu se poate adapta, simte nevoia de a exprima acest lucru și, totuși, nu-și poate asuma ceea ce are de spus fiindcă se teme de marginalizare. Atunci el alege o cale de mijloc și strigă „într-un butoi”. Adică doar pentru sine. Se pare, însă, că nu e suficient.

Opinia mea personală este că acest fenomen care reprezintă oscilarea sfâșietoare a individului între neputința adaptării la realitate și supunerii la normele sociale, dorința de libertate personală și, simultan, nevoia naturală de a fi acceptat și integrat în comunitate, este de fapt sursa actului artistic. Cu cât este mai mare diferența dintre „habitus”, adică formarea individuală din fragedă pruncie, conștiința care i-a fost insuflată în legătură cu ce e bine și ce e rău, și incapacitatea de adaptare, cu atât mai intensă e suferința și aplecarea căre exprimarea artistică Acest zbucium trezește în indivizi reacții diferite, totuși.

Celelalte personaje nu sunt mai breze. Toți bărbații își înșală nevestele cu prostituate, amante, unii se îmbogățesc peste noapte, participând complice la manipulare ordinii sociale în care plebea crede (protestează, spre exemplu) și pun la cale farse care sfidează orice reguli morale.

Un exemplu perfect ar fi concursul ad-hoc de poezie în care acceptă să fie umilit crunt un grup de poeți, pe terasa Muzeului Literaturii. Naratorul îi trece în ghilimele ca fiind „scriitori”. Aceștia se lasă batjocoriți în cel mai jenant mod pentru o mie de euro.

Personajele feminine, de asemenea, au variante în afara normelor morale: o iubită care verifică mesajele partenerului dar îl înșală; o pițipoancă intelectuală, de altfel, care nu face sex cu români iar când o face, cu oricine, o face pentru beneficii; o prostituată și Corina, femeia care intră în vârsta a doua dar nu e în stare să-și recunoască angoasele și nevoile fiziologice. Ca personaj feminin mai este prezentă în roman mama lui X, tradiționalistă de formație, nici ea nu scapă de ironia autorului: când îi convine, iubita fiului e o fată de treabă, când nu-i mai convine e o curvă. Meteoric, traversează narațiunea ziarista de care aproape s-a îndrăgostit și studenta din tren – două fete bune care îi sunt inaccesibile.

Toți încearcă să scape de criza vârstei care se traduce prin frica de trecerea timpului, în consecință vorbim de frica de moarte și de conștiința faptului că dincolo de aceasta nu e nimic. X o și spune explicit: e adeptul lui Nietzsche, adică și el consideră că Dumnezeu a murit. În felul acesta se trezește într-o „criză de destin” și încearcă să se refugieze în trecut, în orașul natal, acasă la mama, unde se simțea în siguranță, unde spunea de cinci sute de ori „bună ziua” până la școală.

Din toată tărășenia înțeleg, atât cât mă duce capul, că pe bietul X prezentul îl apasă fiindcă nu i se poate adapta, este imposibil să accepte farsa socială în care trăiește, trecutul a trecut ireversibil iar „viitorul e mort”.

Gaura de care vorbește, în mod conștient sau inconștient, nu-mi dau seama, este acea gaură de vierme, care este satisfacția noțiunii de teleportare și călătorie în timp. Prietenii și verișorii săi caută altfel de găuri și refugii, alții cedează și se supun (se maturizează, de fapt): Crețu nu-și va mai vizita amanta și e hotărât să facă un copil cu nevastă-sa. „Găurile” din Centrul Vechi (cârciumile) sunt găuri de vierme și ele fiindcă oferă o înghețare a timpului în aburi de alcool. Pentru alții ruperea de realitate se găsește în nenumăratele orgasme care nu mai oferă satisfacție, întrucât oamenii caută să oprească timpul care zboară și nu plăcerea carnală în sine.

Prins între incapacitatea de adaptare, disperarea în ceea ce privește prezentul, trecutul, viitorul și nevoia naturală de integrare, personajul nostru, X, se află taman în condiția de a elibera expresia acestui zbucium: actul artistic. Este urmărit de ideea scrierii unui roman pentru că acesta i-ar permite o exprimare sinceră, totală, dar impersonală. Un roman ar putea să-l ferească de nevoia de justificare, autodenigrare dar și de marginalizarea socială căci dorește aprig să nu fie exclus – mereu caută companie.

M-am lungit cam mult dar nu aveam cum să ilustrez altfel starea de lucruri care duce, în cazul oamenilor dăruiți cu anumite aptitudini (în cazul eroului nostru cu talentul exprimării verbale și al filosofării), la nașterea actului artistic ca expresie a frământărilor sale în contextul pe care-l trăiește.

Timpul, spațiul și contextul istoric sunt unele apropiat de noi – 2013, guvernul Ponta, protestele împotriva proiectului Roșia Montană în București.

Limbajul este împărțit în două registre total opuse: comunicarea în grupul prietenilor dedați la toate nelegiuirile morale – 1)colocvial până la vulgar și 2)limbajul în care X meditează – unul elevat, poate mult prea elevat pentru un roman dar corespunzător personajului, limbaj în care își citează singur din filosofi și tot felul de scriitori.

Ambele registre verbale își au rolurile sale, anume de a întregi atmosfera fiecărei scene. La un moment dat, naratorul spune că un personaj „..în văzul tuturor, îi dădea muie unei curvete”. Revoltătoare pentru pudibonzii de orice factură, expresia este corespunzătoare tabloului decadent la care asistă X. Era imposibil să se exprime atunci ca un ofițer de la moravuri: „Un element antisocial supunea la perversiuni sexuale, contra cost, o victimă a circumstanțelor sociale nefericite” sau ca un preot ortodox, eventual.

Preocupat de nevoia de a-și exprima frământările interioare, X își scrie romanul, scurt, fulgerător, ca pe un „cocktail Molotov”, și face o paralelă cu fostul său patron de la firma de PR la care a lucrat. Acesta avea ambiția împlinirii spirituale și artistice. În consecință, între două campanii electorale pe care le dirija, mai scria câte un roman lipsit de valoare. X știe că individul respectiv nu poate să producă o operă de valoare din cauză că „îi țâțâie curu’”, că nu își permite să fie sincer. Opinia mea este că acel individ nu ar putea să scrie niciodată un roman fiindcă discursul distanțat de cel al puterii îi este străin ca simțire. Acesta nu are cum să se zbuciume între nesupunerea la normele sociale și nevoia de integrare fiindcă el este cel care manipulează normele ordinii sociale și nu li se supune. Actul artistic sincer nu poate proveni decât din această fierbere interioară de continuă încercare de adaptare.

În concluzie, întregul roman este un concept, expresia unei idei și nu o desfășurare de fapte. Acțiunea nu există, practic, ci numai o descriere a unei stări de fapt – individul prins la mijloc între „normal”, constrângeri sociale, manipulare, conștiința faptului că nu poate schimba nimic și, cel mai grav, trecerea timpului – apropierea de moarte. El se află în căutarea „găurii de vierme” care ar putea să-i ofere o altă dimensiune temporală. Această dimensiune ar putea oferi o perioadă necesară meditației și poate, de ce nu, nemurirea? Această stare de fapt îl transformă în artist – magicianul realității.

Aș vrea să mai fac la final o remarcă legată de formă – fraze perfecte, construite geometric aproape, neobositoare. Îl invidiez pentru această capacitate.