Vise în limita posibilităților

VISE ÎN LIMITA POSIBILITĂȚILOR

Totul este previzibil și predictibil în lipsa idealurilor și a unei lumi a imaginației. Totul este previzibil fiindcă funcționează după un algoritm economic iar ceea ce nu este rentabil nu se mai întâmplă nici în visele noastre. Visăm în limita posibilităților. Evident, acestea sunt planuri de dezvoltare, le mai spunem vise din inerție.

Literatura are O PIATĂ care o reglementează! De fapt, e piața cărții. Literatură se numește acum orice scriitură vârâtă între două coperți și valoarea ei se măsoară în numărul de volume vândute, nu în vraja pe care o conține. Aceasta (vraja) poate veni numai din surpriza sufletului omenesc care nu este convertit la piața unică a rentabilității, a aparențelor convenționale reglementate politic și la moda turmei de mall. Literatura de azi are conținut care nu depășește limita posibilităților reale.

Vraja literaturii vine din credința în posibilitatea amestecului/intervenției Divinului, a lui Făt-Frumos, a Zmeului, a Nebuniei și Nebunului, a Sfintei Vineri, a Vrăjitoarelor și a Calului care mănâncă jăratic în derularea acțiunii care presupune întotdeauna salvarea Femeii Ideale și cucerirea Împărăției (lumii). Toate acestea nu depind de o formulă a costurilor sau de corectitudinea politică și pot face, în consecință, un cititor să viseze și să spere la deznodăminte pline de Magie și în viață.

Fără vise nereglementate, omenirea ar fi rămas în peșteri până azi.
Însă de aici încolo, istoria a luat sfârșit fiindcă omul nu mai poate să-și reactiveze fantezia și imaginația plină de vrajă, cu atât mai puțin să creadă în ele – acum „visează” numai în limita posibilităților, cinic.

Înainte arta era expresia spiritului epocii ca și acum dar reprezenta idealuri și vise, lupte care izbândesc împotriva imposibilului, fapte de vitejie, transformări miraculoase cum ar fi a broaștei în prinț sau a Bestiei – prin iubire, încredere și perseverență. În literatura veche Prâslea putea lua fata împăratului Roș iar Fata Moșneagului se putea mărita cu un prinț fiindcă era reprezentanta unui ideal de frumusețe, hărnicie și moralitate. Aici eu generalizez și exprim prin Făt Frumos, Prâslea, Fata Moșneagului și cea a împăratului Roș toate idealurile dar mă refer la toată literatura de dinaintea postmodernismului.

Astăzi idealul este perimat: urâțenia este considerată normalitate, suntem invitați să ne acceptăm așa cum suntem în loc să depunem eforturi pt a atinge idealuri; hărnicia și moralitatea au fost înlocuite în mod ostentativ cu lenea, incapacitatea de a te descurca, consumerismul și frivolul; literatura și arta popoarelor nu mai există – există una a slăbiciunilor individuale, cum ar fi ordinarul acela „Touch me not” sau despre exorcizările de la Tanacu. Niciun erou nu mai purcede în căutarea Lânii de Aur ci se complace în nimicnicia sa făcând laba iar pentru „acceptarea de sine așa cum este” societatea îl ridică în slăvi, inducându-se ideea că asta e tot ce poate un om: să se accepte.

Ceea ce vreau eu să spun e că dacă omul s-ar fi acceptat așa cum este, în limita posibilităților, încă din epoca de piatră, nu ar fi căutat să prelucreze fierul, să-și facă unelte, să inventeze roata și niciodată n-ar fi zburat de pe stânci ca Icar, visând să zboare!

Idealul, visele și nebunii care au crezut în ele au mișcat lumea, deseori sacrificându-se. Dacă acum nici în artă nu mai există vise și magie, înseamnă că drumul omenirii prin istorie a luat sfârșit și asta e tot.

Publicitate