Ideal și măreție, mediocritate și micime

Acum e moda să scrii romane scurte, intense și dense, cu un singur fir narativ, fără personaje prea multe dar, mai ales, fără personaje pozitive… sau hai să le spun decente. Toate sunt drogați, prostituate, leneși, nespălați, ființe infecte, decăzute moral.

Temele se vor umane, cotidiene dar mie mi se par mărunte. Nu mai întâlnesc o preocupare a literaților pentru ceva mare, important – a trecut vremea romanelor militante, patriotice, sunt de acord; a trecut vremea eliberării națiunilor de sub juguri străine, a țăranului iobag de sub boierii hulpavi și a femeii de sub oprimarea patriarhală – nu mă aștept să citesc romane sau nuvele contemporane despre fapte eroice și înălțătoare în asemenea contexte. Dar n-a mai rămas nimic măreț pentru om? Nimic sacru?

Pentru că viața humanoizilor nu este oare o continuă evoluție morală, o continuă luptă între cei care păstrează sacrul, frumosul și cei care le calcă în picioare? Nu este viața o cursă nesfârșită înot către farul numit IDEAL? Mi se pare trist că unii insinuează iar alții îi cred că ființa umană este complet abjectă, fără excepție, că este măruntă și că idealul este o credință stupidă a copilăriei.

Nu mai întâlnesc în literatură femei dezirabile, de luat acasă, nu mai dau de Feți-Frumoși pe cai ce iau jar cu gura, Sfinte-Vineri și alte tipologii pure, pozitive – toate sunt relative, faptele sunt relative, destinațiile/țelurile sunt lipsite de importanță și nici nu mai sunt necesare – se sugerează că te poți bălăci în propria mizerie până la final, căci tot în pământ ajunge și eroul, și mediocrul leneș, și criminalul, și decăzutul, dat fiind că am exclus oficial posibilitatea existenței unei vieți de apoi.

Limbajul… Eu îl percep ca pe un gust și un amestec inspirat de texturi: dulce cu acrișor, picant cu dulce, crocant cu untos, dur cu pufos – dacă nu ai parte de fragmente liniștite și cuminți, nu poți să le trăiești din plin pe cele intense. Alternanța, în opinia mea, e secretul gustului și în limbă. Pe când acum totul e explozie, de parcă cititorii sunt pe cocaină și nu mai simt gustul sării sau al zahărului iar scriitorii le servesc numai cocktailuri explozive de limbaj, numai bombe de imagini, numai senzații tari care, pentru un cititor echilibrat ca mine, sunt obositor de dus. Cuvintele se erodează dacă faci abuz de ele; dacă spui întruna „groaznic”, „extraordinar” etc., nimic nu mai pare groaznic și extraordinar – termenul devine relativ – iar cititorul turbat intră în sevraj, în lipsa senzațiilor tari. Și scriitorii plusează. Vai, cum plusează…

Și literatura, ca și cotidianul, a devenit una tristă, depresivă, neinspirantă. Atunci la ce naiba mai există dacă nu e nimic măreț în ea?