Carla

Mai bine de douăzeci de ani în urmă, când s-a ales Traian Băsescu primar în București, l-a apucat pe loc febra lichidării câinilor comunitari. În 2013, în calitate de președinte, a promulgat legea prin care pot fi eutanasiați însă pornirea lui de a lichida câinii maidanezi din orașe era din perioada primului mandat la primărie.

Pe vremea aceea, noi aveam construită o anexă la țară, în curtea soacrei mele, dar veneam rar acolo – de câteva ori pe vară; locuiam la bloc. Bărbatul meu și băiatul nostru, Bogdan, sunt mari iubitori de animale. Toți maidanezii din lume îi aleg din mulțime și se apropie să se gudure, inclusiv câinii de rasă considerați răi, periculoși. În momentul întâmplării pe care urmează să o povestesc, Bogdan era la grădiniță sau prin clasa întâi iar Anastasia urma să se nască peste vreo șase-șapte ani.

În Piața Mică din George Enescu, în iarna aceea, își făceau veacul o mulțime de câini fără stăpân; dintre ei, o cățelușă cu blana scurtă și coada tăiată de vreun stăpân căruia i se corcise haita, probabil, se lipise de nea Lică Cojocaru, de la standul de făcut dubluri de chei. El o botezase Carla și o lăsa să doarmă în chichineața în care își lăsa strungul peste noapte. Majoritatea piețarilor aveau câte un cățel preferat și s-au îngrijorat la auzul jihadului dezlănțuit de Băsescu în București. Câinii erau, într-adevăr, foarte mulți și era o chestiune de timp să se întâmple ceea ce a urmat mai apoi.

Mulți piețari și-au luat câinii acasă; nea Lică de la chei o mai ținea pe Carla în chichineața lui. Într-o zi cu soare de primăvară timpurie, am ieșit cu copilul din bloc, la plimbare. În ușa scării – bărbatul meu cu Carla în lesă și cu o mină îngrijorată: „Trebuie s-o salvăm, nebunul de Băsescu va stârni toți primarii din țară!” E puțin spus că am protestat – m-am isterizat. Am intuit corect: peste trei zile doar eu mă trezeam să scot cățeaua afară, dimineața la cinci.

Veterinarul ne-a dat pastile pentru viermi, soluție pentru purici, zgardă, a vaccinat-o și ne-a spus că, după dantură, nu are mai mult de opt luni.

După mai multe săptămâni de chin și necaz penttu mine, am dus-o la țară, la soacră-mea; i-am făcut țarc și am plecat. Acolo, săraca, urla fără întrerupere după Marcel, căci pe el l-a perceput ca fiind stăpânul ei. Soacră-mea ne-a sunat disperată de pe fixul unui vecin să venim, să facem ceva, căci a sfărâmat gardul și ba alerga prin sat, căutându-ne, ba se întorcea și urla cu jale sfâșietoare pe pragul casei noastre. Din vara aceea am început să stăm toate vacanțele și sfârșiturile de săptămână acolo, fără apă la țeavă și confort dar noi nu suntem mofturoși.

Carla s-a obișnuit cu programul nostru și era cel mai devotat paznic din lume dar mai ales cel mai deștept câine de pe fața pământului și martoră îmi este toată lumea din sat. Drept dovadă, acum, când cineva are un câine mai răsărit, se spune: „E deștept, cam cum a fost Carla lui Marcel!” Sau: „E inteligent câinele ăsta dar niciunul nu este cum a fost Carla!”

Carla știa cu un sfert de oră înainte că urma să ajungem la țară, se așeza cu urechile ciulite și aștepta; mergea la pescuit cu Marcel – când avea chef, alerga după mașină, când obosea, se instala pe bancheta din față, în dreapta. Pe malul Prutului era prietenă cu toți, acasă schimba foaia. Și lumea știa. Unui văr de-a lui Marcel îi mânca pachetul – doar lui. Apoi venea și se așeza lângă băieți, pe mal, de parcă nu făcuse nimic, cu moaca ei șmecheră.

După lătrat știam exact, din fundul grădinii, cine a intrat în ogradă la noi sau cine trece pe drum. Nu știu să explic în ce fel, dar cred că înțelegea cuvânt în cuvânt limba noastră și noi pe a ei. Carla punea hoțul la pământ în grădină și îl păzea până dimineață, să-l găsim. A prins și vulpea la găini: a apucat-o de bot și a ținut-o până am găsit-o noi.

Ne-a făcut, în 12-13 ani, numai două rânduri de pui care s-au prăpădit. Când am rămas gravidă cu fata și am intrat pentru prima dată în ogradă, s-a urcat cu labele pe mine și a pus capul pe pântecul meu, ascultând. Ea a știut pe loc. S-a ținut coadă numai după mine toată vara și m-a dezmierdat întruna. În vara următoare, lăsam pruncul sugar în cărucior, dormind, afară, iar ea îl păzea în timp ce eu lucram în grădină. Cum scotea fata un sunet, venea săgeată și mă chema. Nu știu cum s-a întâmplat să se transforme în bonă, pentru că noi n-am învățat-o niciodată nimic, nu intenționat, în orice caz. Doar vorbeam cu ea.

În sfârșit, a venit valul național de epurare al maidanezilor, în 2013, la peste doisprezece ani de când o luasem la noi. Hingherii aduceau și încă mai aduc, și în ziua de azi, mașini pline cu câini strânși din orașe și-i lasă liberi în marginile satelor. Într-o iarnă, o astfel de haită de câini flămânzi a atacat-o pe Carla noastră și au ucis-o. Am fost distruși de jale. Marcel n-a dormit două săptămâni, nu avea poftă de mâncare și nu vorbea aproape deloc. Sufeream și noi dar el era devastat… Anastasiei i-am spus despre cățea că s-a căsătorit și a plecat la casa soțului. Avea trei sau patru ani, n-am putut s-o liniștim altfel.

N-am mai avut niciodată un câine comparabil cu Carla și pe care să-l iubim la fel. Acum avem o potaie micuță, care alungă înapoi în ocol puii ieșiți prin grădină sau ține în loc caprele, fix ca un câine ciobănesc, dacă scapă. Cum a intuit că nu le vreau prin solarii nu știu. Are numai trei luni. Poate Carla noastră s-a reîncarnat în Maia.

Publicitate