Cu capra de Anul Nou

Cu capra de Anul Nou Am fost cu Plugușorul, cu uratul, cum se spune în Moldova, o singură dată în viața mea. Nici măcar nu-mi amintesc bine cum de m-am lăsat convinsă, cu cine am fost sau pe la ce case, dar știu sigur că nu pe la multe. Surorile mele, verișorii mei și toți copiii din sat mergeau, numai eu eram de-a curmezișul și nu de dragul de a fi contra curentului, ci aveam eu rațiunile mele care nu mă lăsau să umblu cu uratul. Cum nu mă puteau scoate nici de păr din casă la horă, așa nu mă putea convinge nimeni de mică să mă alătur vreunei cete de urători. Bineînțeles, toți unchii, mătușile, vecinii și inclusiv Baba Bătrâna își dădeau cu presupusul despre încăpățânarea mea, căutau exlicații și-mi dădeau sfaturi, mă rugau să încerc să mă dau cu lumea sau mă amenințau chiar, în funcție de forma pe care o lua refuzul meu. Prima lor presupunere era că sunt timidă și mă încurajau. Mare greșeală – ei uitau câte spectacole puneam vara în scenă în tabără ori la seratele școlare și numai timidă nu eram, tracul fiindu-mi completamente străin.

– Du-te cu soră-ta, ea este mai îndrăzneață, ai să vezi că nu te mănâncă nimeni! mă impulsiona Lealea, mătușa noastră, șefa tuturor, căci ea era în tot și-n toate de când mă țin minte.

– Cu mine nu, sărea în sus cea care era cu cinci ani mai mică decât mine, eu am socotelile mele cu Aliona!

– Ce să zic, afaceristelor…

– Da’ ce are dacă o luați și pe ea cu voi o dată? E sora voastră!

– Lasă-mă în pace! Nu mă bate la cap că nu merg nicăieri! protestam eu țipând răstit.

– Vezi că eu pot să te și bat la cur, ceea ce ar fi mult mai simplu și aș rezolva chestiunea rapid!

– Bate-mă, omoară-mă și trimite-mă cu uratul plină de sânge! Acesta era răspunsul meu preferat care nu lăsa loc de replică. Mama mă lua altfel:

– Nu trebuie să mergi din casă în casă, pe toate ulițele! Mergi la câteva neamuri, câștigi câteva ruble, vreo două bomboane… Ciocolățile îți plac!

– Mie??? Când m-ai văzut pe mine moartă după ele?

– Tu nu, alde sor-ta nu, dar torba cu Griliaj pe care-am ascuns-o în lada de zestre e goală! Marusea, de data asta vorbea cu soră-sa, am avut vreo șase kilograme acolo, dacă vrei, îți arăt o traistă de hârtiuțe colorate! Pe toate le-au crăpat, n-au lăsat una pentru Anul-Nou, să am ce da copiilor care vin cu uratul! Diavolițe! Trebuie să cumpăr altele!

După aproape patruzeci de ani de la aceste evenimente, pot să recunosc sincer: eu nu umblam prin cotloane, prin sobă, prin dulapuri, prin lăzile canapelelor sau te miri pe unde să caut bomboane! Asta era grija surorilor mele, eu având întotdeauna o plăcere păcătoasă pentru tot ce-i gras și amestecat cu usturoi. Nici plăcintele cu umplutură dulce nu mi-au plăcut niciodată iar după ce m-am măritat, fără să-mi dau seama, vreo zece ani mi-am ținut bărbatul numai pe învârtite cu brânză sărată de oi sau cu carne, jumări, ceapă și usturoi, cu varză călită, cu piure de cartofi dres cu oleacă de ceapă undită… însă niciodată cu brâză dulce, mere sau dovleac. Așa s-a făcut că s-a nimerit să intrăm la o vară de-a bărbatului meu odată, și aceea taman scotea din cuptor niște plăcinte cu brânză dulce de vaci și l-am auzit năucită spunând:

– Dacă nu-mi dai să mănânc o tavă acum, mor pe loc aici, pentru că asta a mea mă ține de zece ani pe plăcinte sărate!

Dar să revin la rugămințile celor care încercau să mă convingă să merg cu uratul de Anul Nou. Baba Bătrâna era mult mai îngăduitoare cu mine:

– Uite, dacă-ți este rușine să spui urătura, îți dă Baba o rublă și ai să mă uri la anul, când ai să prinzi curaj.

– Nu-i da nimic! se amesteca un frate de-al mamei, care mă lua întotdeauna cu psihologia inversă, metodă care funcționa asupra mea ca injecția pe mort. Eu nu cred că-i este rușine, zicea el, mai degrabă nu știe nicio urătură! Cam acesta trebuie să fie adevărul!

– Eu nu știu???

– Spune, dacă știi, ce mai stai?

– Poți să-ți pui pofta-n cui! Lansam câte-o impertinență din asta dar aveam grijă s-o fac din pragul ușii ca să am timp să mă salvez de vreo leoapă binemeritată peste bot.

Adevărul adevărat este, recunosc acum, că eu mă temeam să nu creadă lumea că merg cu uratul pentru bani. Mi se părea că seamănă cu cerșitul din ușă în ușă. Nu mi-a spus-o nimeni niciodată și n-o băgam în seamă pe Baba, singura care încerca să mă facă să înțeleg:

– Dacă nu ne vin copiii cu uratul, nu vom avea roade, sănătate și noroc!

– Atunci de ce copiii se duc numai pe la casele la care le dau bomboane scumpe și bani?

– Pentru că așa trebuie! Cine se zgârcește în noaptea de Anul Nou cu urătorii nu va fi binecuvântat, iar o vorbă veche spune că grăbitul mai mult înconjoară și zgârcitul mai mult păgubește. Ș-apoi, cinci copeici ale unuia pot fi mai scumpe decât rubla altuia, depinde de bogăția ori sărăcia fiecărei case. Când unul îți dă cinci copeici din puțin, este un dar mai mare decât rubla care-i curge ușor printre degete unui înstărit. Așa ies urătorii cu gospodarii chit pe chit!

– Aha, o combăteam eu subtil pe Baba, dar sănătatea și norocul de unde știu cine a fost zgârcit și cine nu? Și Baba împungea aerul cu degetul, arătându-mi la cer:

– Bojica vede!

Dar eu tot nu mă duceam pentru că eram convinsă că numai bunica mea vede lucrurile așa. Spre exemplu, soră-mea Tania dimpreună cu verișoara noastră Aliona, prietene nedespărțite în tot ce făceau, comiteau, croiau, coseau ori stricau, ele mergeau cu uratul și știau exact la ce case primeai bani, cam câți, ce fel de bomboane le se dădeau copiilor – mai ciocolătoase ori mai cu pielea goală, biscuiți simpli sau buni, colăcel simplu ori turtă dulce cu scorțișoară și mergeau cam pe alese. Tot ele știau care-s babele singure și sărace și nu le ocoleau niciodată, chiar dacă primeau câte două nuci și un măr. Acum îmi dau seama că și ele erau mai înțelepte decât mine, nu doar Baba. Instinctele lor sănătoase, nespurcate încă de lumea largă și intuiția le spuneau exact ce au de făcut. Socotelile lor erau cât se poate de simple – intrau la toate familiile obișnuite care ofereau niște bomboane de doamne-ajută și cincisprezece-douăzeci de copeici fiecărui copil, intrau la toate neamurile de sânge dar și la nașii de botez și de cununie ai părinților, indiferent dacă erau zgârciți, cum era o mătușă de-a mamei care dădea o monedă de trei sau cinci copeici la doi copii, s-o împartă cum or ști. Pe la babele uitate de copii dar și de moarte se duceau și acceptau invitația de a intra în casă și de a sta la masă uneori. De la acestea nu plecau nepupate și nebinecuvântate. Pe la cei mai închiaburiți dar zgârciți nu călcau deloc. Eu eram îcăpățânată și nu mergeam la nimeni, nu-i îngânam nici Babei mele o urătură sub geam, iar când îmi oferea rubla aceea pe care le-o dădea tutror nepoților când îi veneau în seara sau în ziua de Anul Nou, mă încăpățânam să n-o primesc ori i-o cedam vreunui verișor mai mic, care nu avea aere ca mine.

Într-o zi poate o să-mi dau seama de unde mi s-a tras această încăpățânare, soră cu refuzul de a bea lapte și înghiți pastile. Copiii umblau cu Plugușorul pe seară, de pe la patru, cu tălăncuța pe care primăvara o puneau la gâtul mieilor sau al iezilor. Adolescenții mai răsăriți își făceau buhai dintr-o găleată din doage de lemn, înfundată la un capăt cu pielea tăbăcită a vreunui animal, fund în care lăsau o gaură și scoteau pe-acolo un șfichi de păr din coadă de cal. Șfichiul era udat abundent cu borș de putină și se trăgea de el cum ai mulge capra ca să scoată un fel de muget de buhai. Unul din ceata de urători purta sticla cu borș în sân tot satul, se-nțelege, căci fără borș acru nu glăsuia buhaiul!

Tineretul mai răsărit mergea cu capra iar flăcăii de însurat împăcau niște țigani muzicanți din timp și porneau cu valaretul din casă în casă. Cu banda de haiduci, cu trupa de muzicanți și cu piesa de teatru interpretată de tineri, cum se face prin nordul Moldovei de pe dreapta Prutului, la noi nu se umblă și eu nu știu să fi existat.

Când am mai răsărit, pe la paisprezece-cincisprezece ani, toți ai noștri trecuseă de la ceata de urători la capră și eu îi ajutam cu talent la confecționatul caprelor care nu seamănă cu cele pe care le-am văzut în Moldova din România. De fapt, vreau să vă povestesc o întâmplare amuzantă cu capra din noaptea de Anul-Nou, pățanie trăită de sora mea Tania, verișoara mea Aliona și fratele ei, cel pe care reputația îl precede – Niculăieș (sau Colișor, depinde cum și ce comitea) dar nu vreau să sar peste amănunte căci ar fi păcat să nu aflați cu această ocazie cum ne pregăteam și cum făceam capra. Pentru început aveai nevoie de un cap de capră, de obcei cioplit din lemn și fixat pe o prăștină sănătoasă de alun sau brad, lungă de vreun metru. Coarnele erau din fier gros și le împodobeam cu steluțe, girlande, flori roșii confecționate din cârpe și agățam de ele zurgălăi care acompaniau doba în timp ce capra juca sau ar fi trebuit să joace un hostropăț de mare talent, unul mărunțel, pe învârtite, cu accente sudice, ușor orientale chiar. Dar să nu mă abat de la explicația lucrării. De capul de lemn se prindea roată o pânză de sac de cânepă care arăta ca o fustă lungă, până aproape de pământ și se încheia în față, lăsând loc celui din capră să scoată capul afară și să vadă pe unde merge, chiar pe sub capul de lemn al caprei. Trebuie să vă închipuiți un om care stă sub o fustă imensă ținând de o gheoagă capul de lemn al caprei fixat în vârf. Capul caprei însă nu e o simplă bucată de lemn cioplit ci este format din partea fixă de sus cu coarne și cele două părți care alcătuiesc botul, unite cu o balama între ele cam pe unde i-ar fi fundul gâtului. Prin acestea două este trecută o sfoară de care trage cel care poartă capra și o face să „clățănească” din dinți în ritmul hostropățului.

În momentul în care ai acest schelet și „fusta”, poți trece la partea cea mai grea pe care o refăceam în fiecare an. Luam toate caietele expirate din anul școlar trecut, scoteam capsele și le răsfiram iar apoi coloram cu acuarele sau guașe sute și sute de pagini din caietele de matematică, fizică sau geografie în cele mai vii și mai neobișnuite culori și le înșiram la uscat. Desigur, asemenea răzmeriță gospodărească nu prea ne era permisă pe la casele noastre așa că Statul Major era tot la Baba Bătrâna. Înșiram pe sobe, pe dulapuri, pe mese, pe paturi, pe sub paturi, pe scaune și pe jos paginile pline de formule acoperite cu vopsea, totodată ungând în culorile curcubeului o mulțime de blide și pereții din bucătărie. Odată uscate foile, treceam la tăiat. Suprapuneam câte patru-cinci foi ca să economisim timp, îndoiam partea de sus cam de două degete și tăiam paginile în fâșii de vreun centimetru și jumătate în lățime până la îndoitura care avea rol de bată ca să păstrăm foaia întreagă, doar „poala” fiind făcută tăiței. După ce terminam de flendurit câteva sute de pagni colorate, ne apucam de cusut, adică eu mă cam apucam de cusut. Luam „fusta” caprei de la poale și prindeam a însăila foile roată-roată de „bată”, de marginea poalei, partea frănjurită rămânând să atârne liberă. Rânduiam frumos culorile și foile pe orizontală, „bată” lângă „bată”, una după alta, până când încheiam primul rând. Și uite-așa o țineam până sus, la rotund, franjurile suprapunându-se bogat, până la „gâtul” caprei. Țărțămurile de hârtie suprapuse făceau „fusta” caprei înfoiată și săltau frumos pe rimul hostropățului. Dacă puteam, mai șparleam niște beteală dreaptă, din aceea lungă, din bradul de acasă, argintie sau aurie, botezată de noi „ploiță”, și i-o agățam de coarne. Aceasta atârna ca un văl de mireasă strălucitor până în pământ și, când dădeam drumul spectacolului, când pornea doba și acordeonul, capra juca hostropățul tropăind voinicește cu ciubotele de chirz, clănțănea din fălci după muzică, horboțelele de hârtie colorată săltau jucăus amestecându-se cu beteala strălucitoare iar zurgălăii din coarne acompaniau în același ritm desfășurarea întregului număr. „Baba”, cea care însoțea capra pe lângă muzicanți cu un toiag în mână, îi cânta neapărat după muzică, îi dădea ordine și striga urările pentru gazdă cam așa:

Ța,ța,ța, căpriță ța,

Stai ușor, nu te-alinta,

Că rochița nu-i a ta!

Capra noastră-i de la munte,

Cu steluță albă-n frunte

Și are și doi cercei

Iar în coarne zurgălăi!

Ța, ța, ța, capră fudulă,

Joacă de vrei să te culci sătulă,

Sa’i, căpriță, mărunțel,

Să dea gazda-un colăcel

Și să cate prin cotruță

De-o rublă și-o capeicuță!

Capra noastră-o ostenit

De atâta zbânțuit,

C-am umblat din casă-n casă

Și s-o rupt rochia-frumoasă!

La anul când om veni,

Altă nouă i-om croi,

Mai scumpă și mai bogată

Să nu se mai rupă-o dată!

Iar în vara ce-o să vie

S-aveți rod și bogăție,

Când om poposi la anul,

Să săriți darnici cu banul!

Rămâi gazdă sănătoasă,

Noi plecăm la altă casă!

Abia acum ajung la întâmplarea pe care-am vrut s-o povestesc de la bun început.

Verișorul meu, zis Niculăieș de taică-său dar mai mult Colișor printre noi, cocea mereu ceva, punea la cale tot felul de lucruri care nouă nu ne-ar fi trecut niciodată prin cap și avea tot felul de combinații cu tovarășii lui, combinații care nu ne priveau si nici nu ne interesau, de altfel. El nu mergea cu uratul cu fetele căci era și mai mare cu patru-cinci ani decât ele dar în anul acela (avea cam șaisprezece ani) a venit cu o propunere surprinzătoare la soră-mea Tania și soră-sa Aliona:

– Hai să facem capră împreună!

– Noi trei?! Veșnic bănuitoare, soră-mea nu se entuziasma tare la propunerile lui căci știa că nu iese în câștig cu el. Asta în cel mai bun caz pentru că de obicei intrau în încurcături.

– Da, noi trei! Facem rost de un cap și capra ne-o facem singuri, la Baba.

– De ce nu te mai duci, mă rog, cu băieții? l-a întrebat soră-sa care auzice ceva de niște planuri.

– De asta nu mai poți tu? Vreți sau nu vreți? Că eu îmi pot găsi pe altcineva!

– Cale bătută! i-a urat Tania, mulțumită că puteau scăpa ușor de el. Hai, Aliona, să ne învățăm urăturile că noi cu el nu facem bani cu uratul Să-și facă el capră cu cine vrea!

Astea două erau mai mici dar mintea le mergea ceas și își cunoșteau bine interesele. Pe mine nu avea niciun sens să mă invite în trupă, știa că nu vin iar sora mea mijlocie, Maria, de-o vârstă cu el, avea ceata ei de fete, unde era un fel de șef de trib. Ea niciodată nu ar fi mers la război dacă nu comanda personal toate luptele, ceea ce cu Niculăieș era exclus.

Nu știu cum le-a prostit pe astea două mai mici de le-a convins, a găsit un cap de capră, i-au cusut „rochița” și s-au pus pe vopsit și tăiat caiete, de data asta nu la Baba ci la ei acasă. Apoi au migălit cu cusutul câteva seri, după ce veneau de la școală. Cum a fost gata capra, Colișor s-a îmbrăcat primul, să vadă „cum îi stă”. Într-o cameră mare, unde exista un dulap cu oglindă, a jucat el câteva minute, s-a oglindit iar fetele au admirat fericicte minunata și măiastra lor lucrare. După ce a ieșit din capră, i-a propus surorii sale să probeze și ea costumul, să facă o tură, să vadă „cum îi șade”. Colișor al nostru făcea foarte des chestii din motive pe care muritorii de rând nu le-au înțeles niciodată. Spre exemplu, nu știa nimeni de ce atunci când primea o bicicletă nouă, primul lucru pe care-l făcea era s-o desfacă până la ultima șaibă și să-i insereze la remontare chestii care nu erau de bicicletă, n-o faceau mai faină sau mai rapidă ci numai ciudată. Nimeni nu știa de ce umbla des cu o șosetă de-o culoare și alta de altă culoare sau cu călcâiul deasupra, de ce atunci când mă-sa îi dădea o grămadă de sarcini pe la grajduri sau prin grădină, el se apuca de făcut clătite, de spălat motorul motocicletei cu ataș ori să joace popa-prostu’ cu astea mici, deși știa sigur cum se va termina totul – cu o bătaie de-i suna apa în cap! Tot așa, acum a îndemnat-o pe sor-sa să intre în capră.

Nevinovată, asta s-a îmbrăcat, a dat să facă doi pași în ritmul strigăturilor iar frate-său, împins de forțele lui interioare misterioase, a întins piciorul și i-a pus o piedică de-a intrat biata de ea în dulap prin oglindă! Aliona era o fată cumincioară, în principiu, dar la chestii din astea reacționa rău de tot și mie îmi era milă întotdeauna de cel care-i punea răbdarea la încercare. În momentul acela, prăvălită în dulap cu capra trasă peste ochi, s-a înfuriat îngrozitor și a început să se zbată, încercând să se ridice și să iasă din costum, zdrențuind în mare parte lucrarea de hârtie. Tania s-a dat la o parte din calea ei căci se învârtea ca o curcă chioară prin cameră, izbind toate cele în cale iar Colea râdea de se prăpădea și i-a mai pus încă o piedică! De data asta, săraca vară-mea s-a izbit de ușa camerei deschizând-o, căci nu vedea nimic cu fustoiul înzorzonat sucit pe ea și s-a lungit peste prag, jumătate în cameră, jumătate în calidor și s-a pus pe-un bocet nervos nevoie-mare, cu capul pe brațe, în interiorul caprei. Tania încerca s-o ajute să se ridice dar ea o respingea, enervându-se din cale-afară, în timp ce frate-său se sufoca și se tăvălea pe podea de râs. Asta a înfuriat-o și mai rău, s-a ridicat rupând și ferfenițând capra de tot și a strigat războinică, ștergându-și mucii:

– Tania! Ține-l să-l bat!!!

– Dacă-i ordin, cu plăcere!

Au sărit amândouă călare pe el trântindu-l înapoi la pământ, victima s-a pus pe cărat pumni în mutra lui Colișor iar Tania, pe cât putea, îl ținea de mâini, ceea ce nu era foarte greu pentru că el râdea în hohote, încântat de farsă. La sfârșitul luptei, capra era fulgi și pene, împrăștiată prin dulap, pe țoalele din cameră, prin calidor, pe scaune și pe pat, fetele erau plânse și zburlite iar Niculăieș sfârșit de atâta râs.

Nu mă taie capul și rămâne un mister și pentru ele cum le-a prostit să mai facă altă capră, mai ales că rămăseseră numai câteva zile până la seara de Anul Nou. Eu n-am participat nici la prima, nici la a doua, eram doar ținută la curent și sincer, nu-mi păsa de problema lor.

Mai greu a fost în seara crucială, cu împărțitul rolurilor. Colea știa mai bine hostropățul și avea putere să țină timp de mai multe ore costumul care avea niște kilograme bune, așa că nu era altă variantă. Aliona s-a costumat în babă, s-a îmbrobodit cu o șalincă înflorată cu țărțămuri, și-a tras pe ea o fustă până în pământ și s-a vopsit corespunzător cu roșu în obraji iar soră-mea ar fi trebuit să bată doba, deghizată în țigan. N-aveau dobă. De acordeon ce pot să mai spun?

– Hai să luăm buhaiul, a propus Colea.

– Buhaiul? Da’ unde-ai mai văzut tu capră cu buhai la un loc? Ai spus că ești șeful, că faci rost de o tărăboanță ceva, să bat doba!

Soru-mea, care a bodogănit de la bun început manifestându-și neîncrederea în combinația asta, s-a întors către „baba” descumpănită:

– Vezi? Ți-am zis că ne descurcam mai bine fără el!

– Stați, fă, aveți răbdare! Ce importanță are dacă-i dobă sau buhai? Lasă că bat eu ritmul cu botul caprei… ța, ța, ța! Haide, bre, că trebuie doar să astupăm liniștea! Tu spui strigătura, eu bat din capră și joc, iar Tania umple liniștea cu buhaiul!

Probabil din cauză că era prea târziu să mai dea înapoi, fetele și-au luat care toiagul, care buhaiul, au pus în traista „babei” sticla cu borș și au luat-o prin întunericul negru ca smoala, frământând glodul iar pe deasupra, ca să le strice cheful de tot, se stârnise și un vânt nebun din nord.

Trebuie să vă spun că pe la noi, prin sudul Basarabiei, iernile sunt destul de blânde. Atât de blânde și sărace în zăpadă, încât deseori, făcând haz de necaz, în loc de „Iarna-i grea, omătul mare…” urătorii spun „Iarna-i grea și glodu-i mare!” De vântoase, în schimb, nu ducem lipsă, cum nu duce nici Bărăganul. Astfel echipați, pe întuneric și prin glod, pe un vânt nebun, au plecat aceștia trei cu capra.

În mod normal, „baba” sau „țiganul” ține banii dar Colișor al nostru trebuia să fie comandantul suprem și a hotărât că el va strânge paralele iar ele vor căra colacii și sticla cu borș. Soră-mea fierbea. Intrând în toate gospodăriile de rând, i-a apucat miezul nopții și oboseala frământatului glodului a început să-i doboare. Când erau pe cale să termine, pe la ultimele case, și își făcuseră numărul într-o gospodărie, stăpâna casei le-a dat colacul și i-a întins „babei” câteva ruble, așa cum știa că este tradiția.

– Nu, nu! A sărit Niculăieș din capră, eu țin banii!

Și-a tras poalele în sus, cum a făcut toată seara, a scos cu greu mâna de sub franjurile de hârtie, să ia banii și, dintr-o dată, la lumina becului din fața casei, toată lumea a văzut cum de sub fusta caprei s-a înălțat, învârtit de vânt, un fuior de bani piezându-se în întunericul cerului, iar o mână de copeici s-au scufundat cu un sunet trist în glod: „fleoșc”… Tania (mi-o închipui cât de atacată era) a luat cele trei ruble din mâna gazdei, Aliona a cules copeicile, s-au luat de mână și au plecat spre casă lăsându-l pe văru-meu năucit de pagubă în ograda oamenilor…

Nu cred că au mai mers vreodată cu el cu uratul sau cu capra, dar știu că până au apucat să crească le-a mai băgat în afaceri păguboase și chiar își luau și papară ocazional din cauza lui. În seara aceea au intrat, în drum spre casă, pe la o babă din acelea care le iubeau foarte tare, au urat-o gratis, au stat cu ea la masă și au venit mulțumite acasă, hotărâte să nu mai meargă niciodată cu capra, nu cu Niculăieș, în orice caz…

Publicitate