Joița

Nu știu cum se face că, atunci când cineva îmi povestește o întâmplare scurtă sau o istorie mai lungă, indiferent de subiect și eroi, eu nu mă pot concentra întotdeauna pe ideea pe care omul intenționează s-o transmită, ci mă „împiedic” de femeia sau femeile pe care povestitorul le pomenește, mai mult sau mai puțin circumstanțial, în istorisirea sa. Mi-am dat seama, de asemenea, ca aproape toate povestioarele înșirate de mine cui vrea s-asculte poartă numele unor femei. Am mers mai departe, m-am gândit cu atenție la felul în care percep eu lumea și trebuie să admit că toate evenimentele lumii, mari sau mici, toate întâmplările și poveștile de viață celebre sau anonime, toate istoriile familiilor, toate poveștile de viață a bărbaților mari sau ratați, ale eroilor sau ale criminalilor – toate, din perspectiva mea, sunt povești făcute de femei. Poveștile și destinele tuturor bărbaților sunt scrise, din punctul meu de vedere, cu voie sau fără de voie, din dragoste sau ură, cu grijă sau indiferență, de mamele lor, până la un punct, iar apoi de femeile care le ies în cale toată viața.

Astfel că ieri, cineva, intenționând să-mi povestească despre stră-străbunicul său și comoara lui ascunsă, mi-a povestit, de fapt, așa cum înțeleg eu lucrurile, despre stră-străbunică-sa Joița.

Bâtul (bunicul, regional), despre care omul a început să-mi povestească, purta numele Radu Dobre. După etimologia lor, și Radu, și Dobre sunt nume de origine slavă, care înseamnă bucurie și bun, dar prietenul meu nu știe nimic despre locul nașterii, etnia sau familia acestui Dobre, care i-a fost stră-străbunic.

În jurul anului 1800, pe când războaiele ruso-turce mai luau câte o pauză de câțiva ani, iar comerțul și afacerile de pe Dunăre se desfășurau ca de când lumea, un negustor turc bogat a cumpărat, împreună cu alte mărfuri, din portul Brăilei, un băiețel de vreo șapte-opt ani – pe Radu Dobre. Nu se știe dacă familia copilului era din Brăila sau doar a fost adus acolo ca să fie vândut. Pe atunci, nu era deloc un lucru ieșit din comun ca o familie cu mulți copii să-și vândă un prunc în robie pentru a-i putea hrăni pe ceilalți.

Dobre al nostru s-a dovedit a fi un băiețel isteț. Turcul nu l-a revândut pentru câștig ci l-a ținut pe lângă el toată viața, l-a învățat carte și negoț, făcându-și-l om de mare încredere. După o viață de robie, pe când Radu avea cam patruzeci și opt de ani, a îndrăznit de i-a cerut turcului să-i redea libertatea. Bătrânul negustor i-a aruncat o provocare: dacă Dobre va putea să hrănească toți sclavii din casă și să-i sature cu numai doi bănuți de arama, va fi un om liber și va putea să plece încotro poftește în aceeași zi.

Robul a mers la piață, a cumpărat pâine, o pasăre și mult hrean. A gătit o fiertură lungă din gobaie, apoi a ras tot hreanul și l-a pus în oală. A tăiat pâinea felii, a chemat toți sclavii din casă și le-a turnat fiertura foarte iute în castroane. Se-nțelege, nimeni n-a putut mânca mai mult de câteva linguri, zama rămânând în cratiță și în farfurii Astfel, s-a considerat că robii au fost hrăniți și săturați pe deplin.

Turcul, simțindu-se generos în pragul morții, nu doar că l-a eliberat pe Dobre, ci i-a plătit în galbeni, adică în aur, drept, toți cei patruzeci de ani de muncă. Acesta și-a luat plata, s-a îmbarcat și a urcat pe Dunăre până la Brăila, de unde fusese cumpărat.

Neavând habar despre familia sa, n-a stat s-o caute, ci s-a orientat spre un sat din câmpia Bărăganului, unde a cumpărat pământ cât a văzut cu ochii. Stră-străbunicul prietenului meu nu voia doar să se chivernisească ci să-și întemeieze o familie – să facă copii și să le lase moștenire tot. Însă, trecut prin multe cu stăpânul său negustor, cunoscând viața târgurilor mari și a porturilor, Dobre s-a gândit că o nevastă din zonă nu era potrivită și s-a orientat spre Moldova, căci voia o fată tânără, frumoasă, harnică și umilă, care să nu-i iasă din cuvânt și să-i facă mulți copii. A ajuns pe valea Trotușului, într-un sat retras, și a întrebat din om în om pe la ce casă ar putea găsi o mireasă potrivită.

Îndrumat, a ajuns și a bătut la ușa unui țăran sărac, cu o gloată de fete, a pus punga cu galbeni pe masă, a arătat cu degetul una dintre fete, pe care o chema Joița, și a spus:

– O vreau!
Nu era nicio deosebire între a cumpăra un copil sau o mireasă, decât de vârstă. Tatăl fetei însă a vorbit cu ea și i-a cerut cu blândețe să se sacrifice, ca să-i scoată pe toți ai lor din sărăcie. Desigur, n-ar fi contat dacă Joița ar fi fost de acord să plece sau nu iar ea știa asta.

Pe la cincisprezece ani ai ei, fata avea un drăguț, un flăcău din sat, de care era foarte îndrăgostită. Nu se știe dacă și flăcăul o iubea, dacă ar fi luat-o de nevastă, dar ea îi dăruise deja inima. Părintelui său i-a dat răspunsul așteptat, în schimb a cerut un răgaz de două zile, înainte de plecare.

În ziua următoare, viitoarea mireasă s-a dus în țintirim, a săpat o groapă și, pe seară, s-a culcat pe fundul ei cu mâinile pe piept, întocmai ca o moartă în sicriu. A stat întinsă, cu ochii închiși, toată noaptea, hotărâtă să-și desprindă trupul de inimă și să-și lase sufletul acolo, în pământ. Dimineață a tras țărna înapoi, în groapa din marginea țintirimului, îngropându-l, și a plecat cu Dobre pentru totdeauna în Bărăgan.

Joița i-a făcut lui Radu un singur băiat, care era la fel de isteț ca tatăl său. Dobre era hotărât să facă din fiul său un om cu carte, priceput la negoț, așa cum făcuse turcul, la rândul său, cu el. A căutat o școală în apropiere, a plătit taxa și i-a hotărât nevestei să trimită copilul zilnic, să fie instruit.

Fostul rob avea moșiile arendate, iar singur făcea ceea ce învățase și făcuse toată viața: negoț. Afacerile îi mergeau bine; era mai tot timpul plecat de acasă, venind și plecând fără să ostenească, zi și noapte. Copilul, ca orice copil însă, nu prea avea drag de carte și stătea numai cu gândul la halcă. Nu ajungea sau fugea des de la școală, bătea țurca, lua la pas tarlalele și pierdea zilele, în timp ce părintele său era bun-încredințat că roade cărțile.

Joița era o nevastă la locul ei, își făcea treburile și asculta de bărbat fără să cârtească, fără să-i ceară nimic pentru sine ori pentru copil. Nu era cochetă, nu era fericită, nu era tristă, nu părea niciodată obosită nici entuziastă, nu se bucura de avere dar nu părea deloc revoltată nici de starea ei de roabă la casa omului. Joița era nevasta lui Radu Dobre cu trupul dar sufletul îi rămăsese îngropat într-un țintirim, pe valea Trotușului. Totul îi era indiferent. Cu o mică abatere.

Femeia știa de năzbâtiile feciorului și, dintr-o pornire protectoare de mamă, îl acoperea și îl apăra de mânia tatălui, care nu admitea să-i iasă cineva din cuvânt – că erau slugi, arendași, nevastă sau copil, în mintea lui, toți îi erau robi, cum fusese el rob la negustorul turc, fiindcă îi plătea sau îi întreținea pe banii lui. Într-o zi, ca din pământ-din iarbă verde, Radu a apărut acasă pe la amiază, cum nu obișnuia, după o zi de târguială reușită. L-a găsit pe băiat, abia deșteptat, jucându-se în ogradă, în loc să se afle la școală. Mâniindu-se peste măsură, a luat pușca din casă, a ieșit afară, a îndreptat-o spre copil și a spus că îl preferă mai degrabă mort, decât necărturar. Dobre n-a ezitat să tragă, însă Joița s-a aruncat asupra lui, împingând țeava pușcoiului în sus, astfel salvându-i viața fiului său. Tatăl n-a mai tras a doua oară, în schimb le-a spus:

– Rămâneți niște proști fără carte, dacă așa vreți!

Din ziua aceea, se spune că Dobre nu le-a mai adresat nici măcar un singur cuvânt nevestei sale și băiatului, până la moarte. Viața lor a continuat la fel: bărbatul umbla cu negoțul, aducea toate cele de trebuință în casă și pământul era lucrat de arendaș; Joița își făcea treburile ca întotdeauna, îngrijindu-l pe el și pe băiat. Doar că în casa lor a pogorât tăcerea absolută, care nu era mult deosebită de tăcerea de dinaintea întâmplării, însoțită de aceleași absențe sufletești, din partea amândurora, și aceeași indiferență.

Au trecut anii. Dobre își ținea banii ascunși, îngropați într-un cufăr, în beci. Pe nevastă-sa n-o interesau averile și galbenii lui, fiindcă nu avea ambiții și nu-și dorea nimic, nici măcar moartea – era moartă demult – și nu știa despre ascunzătoare.

Când băiatul a împlinit optsprezece ani, Radu Dobre a căzut la pat, grav bolnav. Fără să schimbe o vorbă cu bărbatul ei în continuare, Joița îl îngrijea și își făcea treburile la fel, absentă. Totuși, îndemnată de o slugă de pe lângă casă, s-a dus la o vrăjitoare să afle cât o să mai trăiască soțul ei. Țiganca i-a spus că sfârșitul e foarte aproape, doar că, între timp, într-una din zilele următoare, bolnavul se va scula ca unul sănătos, va înhăma caii și va pleca de acasă, iar ea, Joița, ar face bine să-l urmărească. Apoi, peste câteva zile, Radu va muri.

Vorbele vrăjitoarei s-au împlinit întocmai. Bătrânul Dobre s-a ridicat într-o dimineață din pat, de parcă n-a fost bolnav nici o zi, și-a dezgropat cufărul cu galbeni din beci, l-a pus în căruța, a pus hamurile pe cai și a plecat. Nevastă-sa a încercat să se țină de el dar nu a reușit, se-nțelege.

Seara, bărbatul ei s-a întors acasă fără cufăr, s-a întins în pat și a murit în aceeași noapte.

După o vreme, moștenind pământurile, dughenele și casele tatălui său, fiul Joiței s-a însurat din dragoste și a făcut o mulțime de copii. A luat-o pe maică-sa în gospodărie la el iar aceasta și-a crescut nepoții, și a muncit neobosită pentru ei, ca dintr-o inerție inexplicabilă.

Nici după moartea lui Dobre, nici crescându-și nepoții, în ochii ei n-a reapărut viața. Privirea i-a rămas goală, dorințele moarte, durerea și bucuria inexistente iar oboseala n-a încercat-o nici până în ultima zi.

Joița a trăit atât de mult, încât nimeni nu-și mai amintea de când era pe lume și se zicea că moartea n-a venit să-i ia trupul fiindcă ii luase demult ce era mai important: sufletul. Când nepoții ei au crescut mari, s-au însurat și i-au făcut strănepoți, se spune că dăduse în mintea copiilor, că au reînceput să-i crească dinți de lapte iar oamenii și-o aminteau jucându-se cu cei mici în colbul drumului, ca un prunc.

Nimeni nu poate spune cum a murit Joița cea fără de suflet fiindcă pur și simplu a dispărut, fără urmă. A apucat să le povestească nepoților și strănepoților însă despre moartea bâtului Dobre și despre cufărul cu aur, dus de acesta de acasă. O vreme, toți au săpat gropi pe malurile Dunării și ale Siretului, pe unde aveau moșiile, trăgând nădejde să descopere comoara. Dar nu a fost de găsit. Cel mai probabil, bătrânul a aruncat-o în Dunăre, ca să fie sigur că urmașii nu vor avea parte de ea.

P. S. Aceasta e doar o schiță, la care urmează să mă gândesc mai bine.

Publicitate