„Ieșirea din indiviziune” a lui Horia Vicențiu Pătrașcu

Mi-am dat seama că e mai ușor să scrii un roman, sau despre un roman, decât proză scurtă, sau despre proză scurtă. Într-o povestire, autorul trebuie să comprime un întreg univers în câteva pagini, abținându-se de la logoree, să reușească să-și exprime ideea în acest spațiu comprimat, accentuând în tușe esențialul și debarasându-se de balast, într-o formă estetică, lăsând cititorul îngândurat. Pe mine m-a impresionat, de-am visat, în prima seară, povestirile amestecate.

Avem în față un volumaș de povestiri filosofico-fantastice, care sunt aproape fantastice doar prin dezvoltarea narativă a unor situații reale până în pânzele albe. Autorul preia din cotidian o problemă tipică și dezvoltă o ipoteză narativă, pe care o putem numi fantastică numai prin absurdul absolut creat.

Trebuie să spun neapărat, din start, că preocuparea autorului este pentru individ ca parte a socialului și pentru social ca un construct al indivizilor separați, cu psihic și probleme individuale, raportate la social, în mod firesc. În traducere, HVP are o perspectivă amplă și complexă asupra lumii, asupra căreia meditează și ne împinge și pe noi, cititorii, s-o facem.

Trebuie să dezvălui (foarte )puțin din conținut, ca să nu vorbesc despre carte din neant, cum fac alții, mai filosofi, din prezentările cărora nu se întelege decât că sunt foarte plini de sine și că știu multe vorbe din dicționar.

Spre exemplu, povestirea „Ieșirea din indiviziune” e despre hachița unei femei de cincizeci de ani care este revoltată de propriile decizii din trecut, considerând că și-a autosabotat viața în mod inconștient, trezindu-se în prezent divorțată, cu casa preluată de bancă și datorii de plătit aceleiași bănci (sună cunoscut?). Această femeie găsește un avocat bun, cu formație filosofică puternică, și depune o petiție la tribunalul din Uzurpeni (hahahahahaaa!), prin care cere ca persoana ei din trecut, cea care a sabotat-o pe cea matură din prezent, să fie anulată (declarată moartă, dispărută) prin decizie judecătorească, să i se elibereze un certificat nou de naștere, cu cnp nou, cu ani mai puțini, ca să i se poată șterge datoriile și să poată beneficia de diverse facilități fiscale și legislative destinate tinerilor.

Pledoaria avocatului, măsurile judecătorului și finalul sunt niște ferestre Overton savuroase, care m-au făcut să mă prăpădesc de râs, deși nu au nici urmă de discurs comic. Povestirea este o meditație filosofică, o analiză psihologică și o satiră nu foarte subtilă la adresa filosofilor de carton, neconectați la Viață, a pseudopsihologiei postmoderne, care invită la dezvoltare personală, făcând abstracție de social și la înțelepciunea populară care a postulat, fără aportul științei, că atunci când un nebun aruncă o piatră în râu, o mie de înțelepți n-o pot scoate.

Profesorii care se prefac că predau, în fața unui auditoriu gol (cum a anticipat Pătrașcu școala online!), studenții care se prefac că studiază – e despre cum putem fura toți, oferindu-ne confort psihic prin compensare frauduloasă, dacă nu suntem prinși.

Ce ați alege să faceți dacă o entitate v-ar oferi posibilitatea să primiți înapoi din morți o persoană iubită în schimbul tuturor bunurilor materiale pe care le aveți, iar dacă nu aveți bunuri, în schimbul organelor voastre, oferite altora pentru transplant? Ce ați face, dacă jumătate din cunoștințele voastre ar proceda la acest sacrificiu și ar spune despre voi că sunteți egoiști și cinici (incorecți politic haha!), de nu vreți să faceți acest gest? Putem, sau nu putem accepta că moartea e un fenomen natural, ireversibil?

Cum vă imaginați lumea în momentul în care omul și-ar fi atins țelurile sale idealiste din toate timpurile: dacă ar posti de bună voie, cu plăcere chiar, adică ar fi cumpătat și complet rațional din punctul de vedere al consumului de alimente, dacă ar fi abstinent sută la sută, trăind în curăție absolută, fără păcat, ca în grădina primordială, spre care tinde neîncetat, dacă ar șterge diferențele de rasă, mediu social și gen, astfel eliminând posibilitățile abuzului, discriminării etc., așa cum visează civilizația postmodernă, dacă ar gândi în termeni de egalitate absolută, dacă nu ar trebui să muncească niciodată, având totul, dacă toate angoasele, emoțiile, bolile și grijile ar fi eliminate definitiv din viața lui? Dacă nu ar trebui să-și asume nici măcar o decizie, în locul lui gândind o administrație inteligentă, compiuterizată, care nu greșește niciodată?

Povestirile lui Horia Vicențiu Pătrașcu fac ceea ce trebuie să facă, din punctul meu de vedere, o operă literară: îl fac pe cititor să se lepede de toate convingerile sale și să se gândească. Foarte important, pe parcursul narațiunii, pe unde pare totul mai dramatic și mai apocaliptic, autorul strecoară niște poante care m-au făcut să râd de să mă prăpădesc! Asta înseamnă să ai inteligență și umor!

Mie mi se reproșează des că îmi las povestirile în coadă de pește, fără să le rotunjesc sfârșitul. Mă tem că așa le voi și lăsa, mă tem că și Pătrașcu face la fel: povestirile lui încă „se scriu”. Nu au deznodămând și morală, pentru că Viața și Istoria nu au oferit deocamdată niciun deznodământ și nicio morală. Încă se joacă.

Am vrut să scriu foarte pe scurt dar n-am putut, sufăr de limbariță. Promit să fiu mai concisă pe viitor.