Dragostea, nunțile și amanții

Cât am fost tânără, niciodată nu m-am întrebat de ce se iubesc și de ce trebuie neapărat să se căsătorească oamenii. Știam din adâncul meu sau am văzut de când m-am trezit pe lume că așa se întâmplă și n-am avut nicio  îndoială că acesta e mersul vieții. De fapt, de tânără  nu făceam nicio deosebire între dragoste și căsătorie, însoțirea pe viață, vreau să spun. Era de la sine înțeles că tinerii care se iubesc trebuie să se ia cu acte, să meargă la biserică să se cunune, să câștige bani din nunți, să-și cumpere ori să-și construiască o casă ajutați de părinți și neamuri, să se împrumute de la bănci ca s-o mobileze, să-și ia mașină, să facă copii apoi să înceapă să se sfădească. Inevitabil, cei mai mulți încep să se certe:

– Ce ți-a dat mă-ta de zestre? Cu ce m-a umplut? Cât a pus pe masă tat-tu? Da’ sor-ta?

– Frate-tău nici n-a venit la nuntă!

– Cheltui ca sparta, parcă ești fătată în visteria statului!

– Ai tăi ne-au dat mai mult? Un cec de pe care n-am scos banii niciodată pentru că încasează ei dobânda?

– Semeni cu mă-ta, risipitoare și cicălitoare! În curu’ gol te-am luat, de milă!

– Ești bețiv și curvar ca tat-tu (poate și ca mă-sa, depinde de la caz la caz)!

– Tu ești o curvă mai mare decât sor-ta cu mă-ta la un loc!

– Neam de hoți și de avari! Asta sunteți voi!

– Uite la ai tăi, sămânță de calici, le fluieră vântul prin traistă! Au știut să se puiască și să cace copii dar n-au pus ban lângă ban, te-au vândut, că zestre nu ți-au dat!

– Dacă nu erau ai mei săraci, nu mă procopseam eu cu tine și nu te-ar mai fi luat  nimeni de handicapat și de bețiv ce ești, șpanchiul dracului! Numai așa ai ajuns să pui mâna pe mine, o fată cinstită ca o floare, o gospodină și o mamă cum n-a fost nici mă-ta, nici bunic-ta, nici neam de neamul vostru de nespălați și bețivi!

Apoi trec și la copii:

– Ești prost de dai în gropi, cred că te-am făcut cu tat-tu!

– Ești puturoasă ca mă-ta!

– Semeni cu bunic-ta (la soacră se referă, evident, fiecare), despletito!

Și tot așa, își trec în revistă amănunțit cumnații, frații, bunicii, mătușile și unchii până la a șaptea spiță, se mută în camere separate pentru o vreme, iar se împacă, iar se ceartă, și ba se urăsc de moarte și se înțeapă zilnic, ba se bat și se jignesc, ascund bani unul de altul, ba fac dragoste cu pasiune în pod ca să nu-i surprindă copiii deja mari… Unii se reconciliază într-un fel sau altul spre bătrânețe și niciodată nu m-am întrebat de ce nu se despart. Întotdeauna mi s-a părut normal să-ți tragi căsătoria așa cum ți-a fost dată fiindcă o căsătorie nu-i un măr: muști o gură și dacă nu-ți place, îl arunci!

Pe vremuri,  oamenilor nu le trecea prin gând să divorțeze decât foarte rar. Căsătoria era ceva extrem de rezistent și de nedesfăcut, un nod gordian pe care-l tăia cel mai adesea Moartea cu coasa, nimeni altcineva. Vorba cântecului:

Na-ți, părinte, patru boi,

Descunună-mă-napoi!

Poți să-mi dai și vaci cu lapte,

Cununia-i pân’ la moarte

Oricât de serioasă n-ar fi treaba cu dragostea, încurcăturile pe care le produce pot fi deosebit amuzante.  Asta mai ales când sunt implicate niște tinere tolomace cum aș fi fost eu pe la douăzeci și patru de ani, încă destul de crudă la minte și care eram convinsă că dragostea și căsătoria sunt fix unul și același lucru. Și care este locul cel mai potrivit să faci o nefăcută dacă nu la o nuntă, de față cu tot satul, eventual și cu cele dimprejur, și cu toate neamurile?

Prin toamna lui 1997, prin octombrie, am fost la nunta unei nepoate de-a bărbatului meu. Evenimentul a avut loc la țară, la cortină, dar era nuntă boierească la care au cântat lăutari faimoși, s-au tăiat multe vite, porci și păsări, cozonacii se lăfăiau pe mese alături de prăjiturile fine de casă iar ștergarele țesute de casă și brodate de mână împodobeau pânza de cort de la un capăt la altul. Poate vă mai amintiți, unii dintre voi, că nunta la țară nu începe seara, la restaurant, ci din draga dimineață. Flăcăii și rudele băiatului se duc acasă la mire și-l gătesc, fetele și rudele miresei  merg la mireasă iar nașii au și ei alaiul lor, că doar n-or merge prin sat singuri pe drum, numai cu muzicanții. S-a întâmplat atunci să fim neamuri și cu mireasa dar și cu nașul mare așa că am hotărât să mergem la nași, după principiul „unde este mai puțină lume” ca să fie un echilibru, doar tot de-ai noștri erau, să nu-l aștepte nașul pe mire în prag de unul singur.

Au venit cu alaiul mirelui după noi, a trecut gătitul miresei, cununia la biserică și am plecat la cortină toți, la masa tradițională de cununie, după care ne-am împrăștiat pe la casele noastre. Seara, fiecare dintre cele trei familii – nașii, socrii mari și mici, mai așteaptă încă o dată, conform obiceiului, până la ora opt invitații acasă la ei. Apoi rudele miresei și nașii se pornesc cu alaiurile lor spre casa mirelui unde le cântă orchestra marșul în față și sunt repartizați la mesele lor. Noi ne-am prezentat tot la nași, dacă așa am apucat a merge de dimineață.

Venea lumea, se aduna, stăteam frumos pe canapele, pe scaune, gustam din platouri, beam un păhărel, bârfeam liniștiți despre una, despre alta – nu lucruri grave sau secrete deosebite căci eram la nuntă și era „strămt”…  Dintr-o dată a aparut o pereche, prieteni de-ai nașilor din altă localitate care nu erau neamuri cu noi.

– Bună seara!

–  Bună seara!

– Ăsta-i Ghiță, asta-i Gherghina și ajung cu prezentările la noi. Zice gazda:
– Voi vă cunoașteți, cel puțin cu Ghița. Iar asta e Gherghina, mi-o prezintă nașa mare pe doamna domnului respectiv.
– Aoleu, sar eu și mă bag în seamă entuziasmată, dar ne cunoaștem de anul trecut! Am fost impreună la Slănic, în stațiune, numai că tu erai blondă!
– Nu! a zis bruneta.
– Cum nu? Aveți cutare mașină, modelul cutare?
– Da, a zis, avem, dar nu eram eu că n-am fost cu voi la Slănic!
– Femeie, m-am incâlcit eu o țâră, ai mașina cutare, modelul cutare, culoarea cutare, numărul cutare din județul cu pricina?
– Da! Dar eu n-am fost blondă niciodată!
– Păi nu chiar blondă propriu-zis, erai platinată și cu părul lung!
– Vai, dar lăsați, s-a băgat gazda între noi, vă lămuriți voi cu altă ocazie!
Lumea s-a facut atentă  la noi căci eu ridicasem glasul. La bărbatul meu care mă pisca de fund nici nu mă uitam, doar il impingeam și-l înțepam cu tocul pe pantof să mă lase în pace.
– Stai fată, o dau la o parte pe nașă că se proțăpise hotărâtă intre noi, ia dă-te oleacă la o parte să inteleg! Catre Gherghina, cea tunsă scurt si extrem de brunetă, maslinie bine chiar:
– Și zi așa, ai mașina cutare, culoarea, numarul, modelul și anul?
– Da!
– Acesta e barbatul tău?
– Da!
– Ești din județul cutare?
– Da!
– Dar n-ai avut părul blond niciodată?!
– Nici lung!
– Păi cine dracu’ a fost cu noi la Slănic, doar nu-s nebună?!?!

Nu vă dau detalii despre cinstita adunare careia ii curgeau balele din gură ascultând ancheta declanșată de mine, de Ghiță care dispăruse și barbatul meu de doi metri care nu se mai vedea din spatele meu…

Eu am o mare problemă cu reținutul figurilor. Îmi amintesc teorema lui Pitagora cu tot cu demonstrație și aria cercului de acum treizeci și cinci de ani, țin minte toate zilele de naștere, Luceafărul pe de rost, toate numerele mașinilor parcate pe drumul până la piață dar nu-mi recunosc colegele pe stradă dacă nu le-am mai văzut de un an. De cunoștințele ocazionale nici n-are sens să mai amintesc.

M-au scos afară și mi-au zis de amantă.
La nuntă, deosebit de prost inspirată, nașa ne-a hotărât locul la masă chiar lângă Giță și nevastă-sa. Am stat ce-am stat față în față cu victima, timp în care m-am uitat numai în farfurie și dintr-o dată au dispărut amândoi.  În locul lor gazda a adus o altă pereche pe care eu n-o cunoșteam, un domn Georgică cu simpatica lui soție, doamna Jeni. Domnul Georgică era puțin chefliu deja și m-a luat în primire de cum s-a așezat:

– Lasă, fata moșului, că nu-i un capăt de țară, nu sta amărâtă că este loc de și mai rău!

– Mai rău de atât? Nu cred!

– Hai noroc și să uităm! a spus bărbatul meu ridicând paharul. El avea mare parte din vină pentru gafa pe care o comisesem fiindcă nu mă avertizase și mi-o recomandase cu un an în urmă pe blondă drept soția lui Gheorghe, motiv pentru care era așa de împăciuitor. Altfel mi-ar fi tras un perdaf de nu mă vedeam. Cu el aveam să-mi  descurc socotelile mai târziu.

– Am pățit și eu ca Bulă, a spus domnul Georgică, să vă spun? Să nu vă spun? S-o scot? Să n-o scot? Cred că am s-o scot, până la urmă!

Bărbatul meu s-a uitat îngrijorat la comeseanul nostru, om serios după toate aparențele.

– Hai să vă spun că tot nu ieșiți la dans de rușine că se uită lumea la voi. Neîntâmplata este din 1993. Fiind  inginer, prin natura meseriei mele, am ajuns cu o trupă de lăutari la o nuntă din Caracadâlca, pe-aici prin apropiere (nu căutați pe hartă, căci nu există) unde am auzit pățania cu pricina, după cum urmează.

Din draga dimineață, conform tradiției la români, muzicanții se instalează la mire acasă, cântă o bucată acolo, se duc după naș, merg să ia mireasa, însoțesc alaiul până la biserica și, știți și voi – seara cântă la cortină, la mire acasă, la petrecerea mare. Și cum se instalau muzicanții așa, porniți pe cântare, de la bucătărie răzbătea „hihihi!”… „hahaha!”… „hihihihihihihih!”… „hahahahahahahaha!”. Eu  nu mai puteam de curiozitate și m-am dus să întreb ce-i veselia aia, parcă prea mare și pentru o nuntă, la învârtit sarmale.
Muierile rușinoase:
– Zi tu, Ileană!
– Ba spune tu, Ghergină, se hlizeau în pumn femeile și din nou:
– Hihihihihi! Hahahahahaha!
– Ziceți, femeilor, să râdem și noi! le-am îndemnat curios.
– Zi, mata, țață Valerie, că ești mai în vârstă!
Țața Valeria, bucătăreasă șefă, după aparențe, mult onorată de rugăminte, a început:
– Îi vezi pe cei doi ajunși la nuntă mai devreme, o pereche din satul vecin, neamuri cu mirele?
– Îi văd…
– Poi aceștia sunt Maria și Ion care au fost la nunta fratelui mirelui anul trecut.
– Așa…
Bucătăresele iar:
– Hihihihihihi… Hahahahahhaha!
– Mai tăceți cațelor, că nu pot lămuri omul! Cum spuneam, Ion și Maria au venit din timp la nunta respectivă ca să ajute la treabă și au dormit vreo două nopți aici, în casa asta, că doar n-aveau cum să plece în fiecare seară – prea mare oboseala și prea mult timpul pierdut pe drum. Gazdele le-au arătat o cameră unde pot să doarmă iar după nuntă, Maria a plecat, frântă, prima la culcare în încăperea repartizată.

În cameră era un pat dublu și două paturi simple în care deja zăceau două persoane – bărbați, femei, nu știm asta – care dormeau rupte după petrecere. Maria noastră s-a băgat în patul matrimonial și a adormit direct. La un moment dat, simte femeia că este pipăită pe la „cele sfinte”…
– Șezi cumincior, Ioane, e lume aici!
Ion nimic.
– Măi, n-auzi, stai ghinișor, șoșotea Maria, de-acu’ rămasă fără chiloți pe ea.
Ion nu se cumințea nicideloc. Și știi și mata cum e, când omul e bat, femeia se lasă, de voie, de nevoie, chiar dacă e obosită și nici n-o umple bucuria, mai ales că dacă ar mai fi protestat, s-ar fi trezit ceilalți din cameră. Faptul a fost consumat repede și în liniște iar Maria a adormit la loc.
– Păi și ce-i așa de râs aici?
– Ai răbdare, stai să vezi! Dimineață femeia s-a trezit singură în pat și în cameră, s-a îmbrăcat și a ieșit afară să-l caute pe Ion. L-a găsit cu niște neamuri scurgând sticlele și mâncând ce se mai găsea pe mese. L-a tras deoparte și i-a reproșat nepotriveala de îngrămădeală de as’ noapte, cum că puteau să-i audă și să-i vadă ceilalți din încăpere… „Ești nebună, Marie!” a zis Ion, „eu nici n-am ajuns la culcare! Uite-aici am stat, cu Vasile și Toadere că nu ne-am văzut de zece ani de zile. Am băut și am mâncat, nu m-am mișcat de la masa asta!”

Eu, curios, am întrebat:
– Păi, cine-a fost?
– Hihihihi…. hahahaha!
– Haideți, femeilor!
– Ne întrebăm și noi, a răspun serioasă din cale-afară țața Valeria, – Gheorgiță a lui Vlase, cam la fel de zdravăn ca Ion, nu putea fi că nu-i bun de nimica, e prea bețiv; Costică a Livioarei e prea de neam prost – o fărma pe Maria și și-ar fi dat seama că nu e Ion, la o adică…

Cu „hihihi” și „hahaha”, așa și n-am mai aflat cine a bucurat-o pe Maria la ceas de oboseală… La acea nuntă din ’93 erau împreună, după un an de la neîntâmplată, și-a încheiat povestea domnul domnul Georgică.

Când am auzit trăsnaia, am râs și eu dar m-am gândit așa: ori Maria era și ea beată, ori era proastă, ori nu a fost de bună credință! Pentru că eu știu cum miroase bărbatul meu și bat, și treaz, și spălat, și transpirat și cum vrei; am măsura lui (of, nu vă gândiți numai la ce știu că vă gândiți!) – știu cât are de mari lopețile alea de mâini, cât de aspre, cât de fine, cât de păros pe craci ori în cap… Nu trebuia să ajungă la măsura păcătoasă la care v-ați gândit din prima ca să-și dea seama că nu e omul ei.

– Ia stai oleacă, s-a băgat bărbatul meu în vorbă, păi bucătăresele de unde știau? S-a plâns Ion sau Maria? Ce interes aveau ei să-i afle tot satul?

– Cică Maria nu-l credea și Ion s-a apucat să mai sune și alți martori, deja plecați de la nuntă, care-l văzuseră că n-a plecat nicăieri de la masă până la ziuă. Probabil că aceia l-or fi dat în gât la toate comunele dimprejur!

– Și dacă a fost Ion și i-a făcut o farsă ca s-o țină sub papuc? și-a dat cu părerea un văr de-al nostru care căsca și el gura la povestea lui Georgică de alături. Poate și-a găsit martorii din timp, mai știi?

– Dar poate Maria era înțeleasă cu cineva să-l traducă pe Ion iar Vasile și Toadere i-au fost complici, ținându-l de vorbă? și-a dat cu părerea și nevasta lui Georgică, doamna Jeni.

– Păi și de ce l-ar mai fi tras de mânecă dimineață să-i ceră socoteală, ca să-și facă rău singură, deșteapto? a încercat s-o facă de rușine bărbată-său.

– Nu te duce mintea deloc, cap sec, a spus soața lui. Maria trebuia să-și ia o măsură de siguranță pentru că avuseseră martori! Uiți de cei doi care dormeau în paturile mici??? Nu putea ști dacă au auzit sau nu ceva. Poate dormea sau poate nu. Altă șansă nu avea decât să-i ceară socoteală lui Ion, făcând-o pe nevinovata. Și de aici – Dumnezeu cu mila, ce va fi va fi. Mai mare era riscul să vorbească cele două persoane, cine știe, poate au ieșit de dimineață și l-au găsit pe Ion beat cu Vasile și Toadere la masă! Și-ar fi pus niște întrebări, nu?

Noi toți de la masa noastră am fost deosebit de impresionați de inteligența doamnei Jeni și de gândirea ei demnă de Agatha Christie însăși. Numai domnul Georgică s-a făcut galben la față, s-a ridicat de la masă și a plecat îngândurat undeva în întuneric, spre grădină…

–

Publicitate