Balul de absolvire

M-am gândit mult dacă să scriu despre asta – rușinea și umilința greu de imaginat pe care le-am trăit la balul de absolvire sau cum i se spune în România – banchet. Și acum mă mai întreb de ce tocmai eu și de câte ori îmi amintesc, mă doare foarte tare.

Înainte să vă povestesc despre bal, ar trebui să vă explic rânduiala petrecerilor pentru tineri în Basarabia, cum era pe vremea comuniștilor și cred că mai este și azi, deosebită față de obiceiurile din dreapta Prutului. Acele tradiții pot fi sau nu o explicație pentru ce am trăit atunci, nu este chiar atât de important însă ar fi păcat să nu aflați cu această ocazie cum aveau grijă părinții și profesorii noștri să ne cunoaștem mai bine, fetele cu băieții, să ne întâlnim și să ne distrăm, așa cum e firesc pentru toți tinerii și adolescenții. Poate că nu o să înțeleg niciodată de ce mi-a fost dat să trăiesc acea experiență umilitoare și dureroasă. Mă gândesc uneori, pe de altă parte, că altei fete nu i-ar fi păsat…

Să încep cu începutul. Primele petreceri pentru tineri le organiza chiar școala. La noi în comună, două sate și o Brazdă – așa se chema o stradă de zece-douăsprezece case dinafara comunei, erau cam șase-șapte sute de elevi de la clasa întâi până la a zecea. Școala era de zece clase și cu excepția unui singur an, când îmi amintesc că au fost trei clase întâi, pe fiecare an erau două – A și B, având între treizeci și treizeci și cinci de elevi. Știu că era și clasa zero dar ei făceau lecțiile la grădiniță. Mai târziu învățământul general a trecut la unsprezece clase – eu am prins schimbarea în clasa a șaptea, în anul școlar 1986-87 și peste câțiva ani s-a trecut la sistemul cu douăsprezece clase. În realitate, cu materia pe doi ani comasată în clasa a șaptea, eu am umblat la școală zece ani.

Să revin la petrecerile pentru tineri. Pentru cei de clasa a opta, a noua și a zecea în școală se organizau în fiecare sâmbătă serate tematice dansante de trei ore – cu o oră de program artistic pregătit de fiecare clasă, pe rând și două ore de dans după aceea. Temele erau plăcute – teatru, fotografie, muzică, pictură, stiluri de dans – aveam profesori, învățam și făceam demonstrații, nimic legat de școală sau politică, erau activități de cunoaștere suplimentară dar și de socializare, în același timp. Nouă ne plăceau foarte mult și chiar neglijam temele uneori, ocupați cu gândul și cu pregăteala pentru săptămâna viitoare.

Școala noatră era alcătuită din două corpuri mari – unul cu două etaje unde se țineau lecțiile iar la parter, pe lângă clasele pentru cei mici, șase la număr, se afla cabinetul directorului, o cameră a pionerilor sau așa ceva, nu țin minte cum se chema exact, unde stăteam cu mare plăcere datorită profesoarei noastre de arte plastice, Claudia Ivanovna. În fund cred că erau atelierul de artă plastică și cabinetul de muzică – acesta era mereu încuiat dacă nu avea nimeni ore pentru că intra cine vrei și cine nu vrei și se apuca de damblagit pianul ori de zdrăngănit chitara sau să chinuie și să strice oricare alt instrument. Să mă laud puțin și să spun că pianul a fost cumpărat din banii proprii și donat școlii de către mătușa mea Maria, cea care era șefă la livadă și care mă bătea cu bluza ei groasă cu chei în buzunar în cap. Pe fiecare etaj clasele erau poziționate pe o singură parte – înspre sud-vest iar pe partea opusă erau baia și o încăpere pentru femeia de serviciu unde ținea măturlile și ce mai avea ea pe-acolo. În rest, pe holuri era tarla cu mese de tenis. În pauze se certau de la rând, măsurau reprizele la secundă și toată lumea avea paletă în ghiozdan. Eu n-am jucat niciodată, în pauză imi repetam tema sau stăteam cu fetele la bârfă.

Aveam o profesoară de matematică și desen tehnic, Nina Constantinovna, cred că era de prin 1947 născută, ea îi bătea la ping-pong pe toți crunt și fără discriminare! Avea paleta în geantă iar când o uita, alegea mult până împrumuta una de la un copil. Își sălta poalele puțin și, pe tocuri cum era, avea un joc de glezne de sportiv adevărat. Era o mare onoare să te nimerești să joci și să-ți iei cu grație bătaie de la Nina Constantinovna. Uneori nu mai ajungea în cancelarie, în capătul etajului unu să schimbe catalogul și când suna, alerga mai tare decât orice elev pe scări și pe holuri. Mai avea o chestie profesoara noastră de matematică – nu avea inhibiții de niciun fel, nici rețineri, nici false pudori. Dacă îi pleca un fir de la ciorapul de mătase, scotea din geantă un ac cu ață, punea piciorul cu tot cu pantoful cu toc pe scaun și-l cosea în fața clasei, la catedră, de parcă era la dânsa acasă și ne spunea:

– Capul jos! Lucrați!

Dacă se găsea veun curios, Nina Constantinovna, cu ochiul ei de soacră, îl vedea numaidecât, lăsa acul în cusătură și-l împungea prin aer cu degetul:

-Tu ai să-mi arăți primul desenul!

Toți și-ar fi dorit-o dirigintă, cred că era printre cele mai iubite profesoare din școală. În schimb cu notele era cam greu – verifica toooaaate temele și trecea tot în catalog! Nu exista filă mai încărcată decât la matematică dar mai ales la desen tehnic. Vedea milimetric din avion, nu ierta pe nimeni și nu avea preferați sau antipatii.

Să revin la clădirile noastre. Corpul principal era legat printr-o galerie de sticlă de vreo douăzeci și cinci de metri de un altul, fără etaj dar foarte mare. La mijlocul galeriei era intrarea cea de toate zilele unde stătea elevul deserviciu și verifica riguros încălțămintea tuturor – să fie curată și uniforma. În fața școlii era un canalaș de vreo cincisprezece metri lungime acoperit cu un grătar de fier iar pe deasupra lui, din capăt până în capăt, trecea o țeavă lungă cu găuri din loc în loc prin care curgea apă fără jet. Acolo ne spălam încălțămintea cu mânuța înainte să intrăm în școală. Pe grătar găseai mereu cârpe, bureți și altele… O observație interesantă – în Basarabia nu erau intrări sau scari speciale separate pentru profesori și elevi. Am fost foarte surprinsă când am ajuns în România și nu m-a lăsat portarul să intru în școală pe la o anumită intrare:

-Aici e intrarea profesorilor, studenții prin spate, domnișoară!

În corpul al doilea era cantina care servea și de sală festivă, cabinetul medical, sala de sport unde se mai jucau periodic meciuri de baschet din competițiile locale, vestiarele și dușurile pe care noi nu le foloseam niciodată întrucât nici nu era timp. Doar la antrenamente și la competiții le descuiau. Tot pe acolo se cobora la subsol dar eu n-am fost niciodată, mergeau doar băieții când schimbau aparatele din sală sau mai știu eu ce țineau ei acolo. Mai existau corpurile cu ateliere din curte, patru la număr dar acestea nu sunt importante acum.

Pe noi ne interesează cantina-sala festivă unde se țineau seratele, serbările celor mici și petrecerile de Anul Nou, Balul Toamnei și careul festiv de început și de sfârșit de an, dacă ploua afară – era mai mare decât sala de sport. Pe partea dreaptă erau geamuri mari cât peretele iar pe stânga erau doar două geamuri mici pe unde dădeau farfuriile cu mâncare din bucătărie și în fund, tot pe stânga, mai erau câteva încăperi. Mesele erau verzi, dintr-un plastic foarte greu și gros, cu un singur picior de fier, îmi amintesc bine, de patru persoane iar scaunele erau de lemn. În fund era scena cu cortina mereu trasă pentru că era plin de catrafuse de-ale teatrului acolo. De pe scenă, tot pe partea cu cantina, era o ușă care dădea într-o încăpere înaltă, aceea era un fel de cabină a actorilor, avea și oglindă, ce-i drept dar era ticsită de costume și alte bazaconii până în tavan, spânzurate pe umerașe, pe niște bare suprapuse și niciodată nu încăpeau mai mult de cinci persoane în picioare acolo.

Lângă așa-zisa cabină a actorilor erau două trepte pe care coborai de pe scenă și imediat dădeai de o altă ușă – acolo erau cu sonorizarea – aveau magnetofoane, stație de amplificare, boxe și alte lucruri despre care nu știu și nu înțeleg nimic nici în ziua de azi. Nu aveam acces acolo, doar câțiva băieți mai pricepuți într-ale tehnicii acesteia, supravegheați de profesorul de fizică, Ceașcă, pe porecla lui, fie-i țărâna ușoară! Următoarea ușă era a laboratorului foto unde mulți ani a gospodărit un văr de-al meu, bolnav de fotografie și pe care-l ajutam des să developeze filme – țin minte că erau mai multe substanțe în tot felul de tăvițe emailate prin care treceam filmul, prioectam și apoi scăldam hârtia tot așa, pe rând, în toate tăvile. N-a reușit să mă pasioneze fotografia. După laborator era bucătăria imensă dar intrarea era prin spate și în sală erau numai cele două ferestruici – una prin care dădeau farfuriile pline și prin cealaltă le primeau pe cele golite. Până în clasa a opta stăteam la școală până la ora șase seara – la meditații. Ne făceam temele cu un profesor sau un educator supraveghetor. Cei mari doar mâncau și plecau acasă.

Sper din suflet să nu vă plictisesc cu aceste detalii din viața noastră de copii de peste Prut dar cred că este un prilej potrivit să ne cunoaștem, noi ca frați, mai bine. Sâmbăta, clasa organizatoare de serată venea de pe la patru sau unii copii nici nu mai plecau acasă după lecții și clădeau toate mesele pe scenă, unele peste altele, precum și o parte dintre scaune și trăgeau cortina să nu se vadă – restul le înșirau pe lângă pereți, pregăteau decorul pentru programul lor artistic, își puneau la cale parcursul muzical, mă rog, ce aveau ei pregătit acolo. Noi, ceilalți, veneam la șase fix și ne mai fuduleam cu câte o hăinuță civilă pentru că nu exista să vii la școală îmbrăcat altfel decât în uniformă. Ne supravegheau de obicei trei-patru profesori. După programul tematic începea dansul și nu era o chestiune simplă deloc! Să nu vă imaginați că se stingea lumina sau măcar o făceau mai mică, nici într-un caz! Cei din clasa a opta aveau cam paisprezece-cincisprezece ani și erau timizi iar cei mari aveau alte rețineri. Ne supravegheau atent profesorii, o femeie de serviciu stătea mereu în sală, paznicul și Ceașcă pentru că el răspundea de aparatură și ne era jenă să dansăm fete cu băieți, așa că puneau mai mult muzică disco și se bâțâia fiecare de unul singur . Bineînțeles că știa tot satul cine cu cine a dansat, dacă existau preferințe între fete și băieți, totul era absolut transparent și la vedere, motiv pentru care aproape niciodată nimeni nu manifesta un interes fățiș pentru o fată sau o fată pentru un băiat. Eram sub lupă.

Serata se termina la nouă însă mama îmi cerea să fiu deja acasă la ora aceea. Nu puteam să mă înțeleg cu ea în niciun fel – la nouă să fiu acasă ori nu mai aveam voie. Din ușa școlii până la mine la poartă erau fix cinci kilometri și eu, ca să lungesc seara dansantă, ieșeam la fără un sfert, mă schimbam de papuci și alergam efectiv până acasă. Dacă întârziam un sfert de oră sau douăzeci de minute mai era cum era însă o oră era inadmisibilă și nu mă mai lăsa. Am avut un admirator într-un an care m-a condus de câteva ori până acasă. Plecam la opt și mergeam liniștiți o oră însă m-a părăsit degrabă căci nu îi pria plimbarea de zece kilometri dus-întors (era din comună) pentru un sărut pe care-l amânam de pe-o sâmbătă pe alta. Ceilalți copii stăteau tot programul, nu erau restricționați ca mine. Stau și mă gândesc acum, aș fi fost mai în siguranță dacă aș fi venit cu grupul un pic mai târziu decât singură, iarna pe întuneric, cu o oră mai devreme. Dar ordinul era ordin.

Baluri în sat, așa cum erau în România, nu existau în Basarabia însă existau hore la Paști, la Anul Nou, după 1985, de la perestroika lui Gorbaciov, și la Crăciun dar pe vechi. La horă tineretul era la fel de supravegheați, ba chiar mai abitir! Abia prin 1988-89 au început să facă discoteci pe la casele de cultură dar noi nu aveam acces acolo. Treaba cu horele se desfășura în felul următor: mai întâi câțiva flăcăi vrednici din sat împăcau niște muzicanți, nu cine știe ce orchestră, nu vă închipuiți mare lucru – unul cu doba, un acordeon, una sau două viori și o trompetă, cel mult două. După aceea stabileau ziua de valaret, adică umblau prin sat cu muzica din casă în casă ca să strângă banii. Pentru hora de sfântul Vasile veneau în seara de Anul Nou, când veneau și urătorii dar mai pe la urmă. Ceata de băieți avea un staroste, un fel de șef, la care se adunau banii dar evidența o țineau toți. Intrau în fiecare ogradă, de rând, și întrebau tare: „Primiți cu valaretul”? De obicei primeau toți, chiar și moșnegii care nu mai aveau pe nimeni, nemaivorbind de fete de măritat sau flăcăi de însurat. Muzica le cânta în prag gospodarilor și băieții încingeau o horă scurtă, jucau fata omului o mărunțică iar acesta scotea banii și plătea. Cel mai mult dădeau tații de fete, așa era regula – dacă vrei să le scoți în lume să le vadă flăcăii, plătești! Dacă aveai două sau trei, puneai în palma starostelui de două-trei ori suma tradițională, nu era o taxă fixă și țiganii cu doba cântau de banii care se adunau, nu făceau mofturi prea multe. Moșnegii dădeau câte o rublă-două acolo pentru că veneau cu scăunelul de-acasă să se uite cum joacă tineretul și era un fel de solidaritate, ca să zic așa, cu părinții.

Când veneau la noi acasă, mă căutau până în fundul subpatului ca să mă joace o mărunțică un flăcău, așa era obiceiul, să joci fata obligatoriu când vii cu valaretul. Mie îmi era o rușine de intram în pământ din cauză că toți se uitau la tine într-un fel anume și te măsurau ca la iarmaroc: e bună sau nu e bună de luat? Face banii? De aceea nu m-au prins niciodată și se sacrifica mama în locul meu două minute, dacă tot plătea. Totuși, la horă am fost o singură dată și degeaba strica banii. Aveam surorile mai mici dar încă nu erau fete mari și copiii nu intrau în socoteli. În ziua de horă muzica prindea a cânta pe la unsprezece-douăsprezece, înainte de prânz, după cum era înțelegerea, afară, pe o platformă rotundă, asfaltată întocmai pentru această treabă în fața clubului – așa se numea pe la țară pe la noi căminul cultural. După aceea au construit case de cultură mari cam peste tot.

Cum începeau țiganii dobăiala, primi apăreau moșnegii cu scăunele aduse de acasă și se așezau roată-roată. Dacă ploua, tot marafetul se muta în club. După moșnegi apăreau flăcăii de obicei iar fetele cu părinții pe la sfârșit căci nu era frumos să vii acolo, ca fată mare, printre primii. La început se încălzeau băieții cu câteva sârbe și hore feciorești, fără fete și foarte repede venea tot satul, absolut tot satul. Care stăteau pe scăunele, care în picioare la spatele celor bătrâni iar copii alergau bucuroși pe iarba din ograda clubului sau, dacă era iarnă și era zăpadă, se bulgăreau. Mai jucau și gospodarii ca să aibă tineretul de la cine învăța dar, în mod special, aceste hore erau mai mult pentru flăcăi și fete și pentru părinții lor care veneau să observe potriveli, să-și facă închipuire despre fetele de măritat și flăcăii de însurat. Erau atenți la haine, la încălțări și numaidecât, în mod special, la purtări.

Se întâmpla uneori să se mai îmbete câte un tânăr ori să fie surprins fumând și pe loc i se ducea vestea și zvonul că e rău. Despre fete, știți cum este – se uitau după cele frumoase, bine făcute dar trase prin inel, curățele, grațioase și dacă unui băiat i se mai ierta stângăcia la joc, unei fete nu prea… Acolo tot satul își făcea o idee cam cine cu cine se găsește în vorbă și-și făceau o impresie despre cupluri – se potrivesc sau nu cine știe ce? Avere, avere nu avea nimeni, cum era pe vremea comuniștilor dar nimeni n-o ducea rău, numai putorile ordinare și nu erau prea multe. În schimb acolo erau evaluați cu lupa tinerii ca persoane.

Am fost la o singură horă în viața mea și era la un Paște, în 1990, în ultimul an de școală și aveam șaptesprezece ani. Nici nu aveam de gând să merg, cum nu mă dusesem nici la cincisprezece, nici la șaisprezece, nici măcar să casc gura și nu știam să joc nimic din folclor. Îmi era rușine să mă duc să mă zghihui in fața întregului sat. Și ce-o să spună lumea dacă joci cu cutare sau cutare? Mă rog, mama insista să merg, măcar să învăț pașii, să mă vadă lumea că nu-s beteagă și să se fudulească și ea puțin. Fetele noastre se duceau de dimineață, de când dădea țiganu-n dobă prima dată iar eu mă ascundeam pe unde puteam cu o carte. În anul acela a venit chiar și bunica, mătușă-mea Maria – Comandantul Suprem, și au început să mă toace, cum că mama dă bani degeaba acolo la toate sărbătorile iar eu de ce nu mă duc, doar n-o să-mi curgă sânge și nici n-am să mor!

– Să nu mai dea! Am rugat-o eu să plătească țiganii? Nu! Să se ducă ea să joace acolo! Cu mine n-o scoteau la capăt.

– Cum să nu deie bani, țicnito? Ce-o să zică lumea? Că are trei fete și nu plătește valaretul? Ori vrei să creadă că nu ești sănătoasă?! Mătușă-mea Maria nu avea opreliști în exprimare când o scoteai din sărite.

– Da’ de ce, mă rog, să creadă că nu-s sănătoasă? Nu mă vede lumea pe drum, la magazin sau la școală?

– Te ridici chiar acuma și mergi la horă că te plesnesc, cum mă vezi și cum te văd! Și m-a plesnit, așa cum m-a amenințat, în lipsa altor argumente.

M-am gătit, ca o gherghină zburlită din grădină cum eram și m-am pornit înspre club cu toate babele de pe uliță, simțindu-mă ca mânată la mezat. Nu știu ce simțeau alte fete și băieți dar eu mă simțeam ca la o evaluare și am oroare de așa ceva și în ziua de azi. Surprinzător, m-am trezit invitată la joc pe loc de un băiat din clasa paralelă care din câteva mișcări m-a făcut să zbor pe o mărunțică iute ca la Manta unde-s cei mai cei dansatori și mi-a plăcut foarte mult! Una, două, trei la rând… Dintr-o dată am văzut-o pe mama că-mi face semn să mă apropii de ea.

– Tu nu vezi că băiatul ista-i băut? Și pute și a tutun! Chiar nu-ți miroase?!

M-am pierdut… Am simțit damful de vin dar știam că băieții mai aduceau câte-o căldare de vin și-o beau pe după club, să nu-i vadă bătrânetul dar n-am luat-o în tragic. Colegul meu iar m-a luat la joc și știu că nu a mai avut nimeni loc de el iar eu uitasem de evaluare, atât de mult mi-a plăcut să dansez pe muzică populară! La serate băieții ne puneau tot felul de piese moderne iar când mai scăpau câte o moldovenească, nu mă băgam pentru că nu știam.

Pe la ora opt-nouă se oprea muzica dar hora întotdeauna ținea trei zile, cât ține orice sărbătoare mare. În drum spre casă, mama cu sor-sa, cu bunica și alte neamuri m-au luat la roată:

– Da’ cum îți trece ție prin cap, nerușinato, să joci numai cu bețivul acela? Ai văzut cum îi străluceau ochii în cap lui tas-su? Ce-ar mai pune ei mâna pe-o fată ca tine! Să se lingă pe bot! Nu-l mai lași să te atingă, m-ai auzit? Mătușă-mea era mai șefă peste noi decât mama și chiar avea liber de la ea să ne bată.

În gândul meu am hotărât că nu mă mai duc și așa am făcut, cu tot scandalul și huidul care a ieșit a doua zi. Stăteam încăpățânată pe o canapea, lângă geam, cu cartea mea și nu răspundeam.

– Măi, tu te ridici sau tre’ să te pocnesc?

– Dă-mi un pumn în gură să-mi sară dinții și să mă bușască sângele, ia-mă de păr și târâie-mă la club prin colbu’ drumului! Așa vrei să mă duci acolo? Cotonogită?! Poftim! Chiar te rog!

Nu aveau ce să-mi facă. Am pus capăt evaluării.

Fiind ultimul an de școală, nici nu am avut ocazia să mai merg deși am venit în vacanță de Anul Nou dar atunci nu m-a lăsat mama să merg cu colegii cu uratul și am pedepsit-o nemergând la horă. La Paștele din 1991 nu m-am dus pentru că n-am vrut, cine știe ce războaie purtam tot cu ea și ce orgolii mă chinuiau.

Când terminam, la sfârșitul clase a zecea, în școală se organiza balul absolvenților pe același sistem – cu supraveghere îndeaproape. Părinții puneau bani și cumpărau ceva sucuri, gustări și dulciuri – biscuiți și bomboane de ciocolată, nu mare lucru și uneori împăcau muzică dar mai rar. În sala festivă se elibera scena căci de acolo mai cuvântau directorul și unii profesori despre rezultatele examenelor de maturitate. Trebuie să spun că la noi balul se ținea după sfârșitul tuturor examenelor, nu înainte iar elevii care nu luau nu erau primiți la petrecere dar probabil că nici n-ar fi venit de rușine. Acum stau și mă gândesc că era nedrept față de ei însă așa era regula.

Mesele de patru persoane din cantină erau puse cap la cap pe lângă pereți și gustările, dulciurile și sucurile erau pregătite iar la mese nu stăteau elevii ci toți profesorii din școală și toți părinții noștri. Noi, copiii, mai sprijineam pereții sau dacă oboseam, mergeam pe galerie și stăteam jos pe pervazul foarte lat care se întindea pe toată lungimea ei, deasupra caloriferelor.

Am fost cu mama în oraș să-mi cumpăr material ca să-mi cos o rochiță. Ea a ales în locul meu un material trainic, doar n-o să-mi facă rochia și după aceea o arunc, gata, n-o mai port! La croitoreasă ne-am sucit, ne-am învârtit și tot cum a vrut ea s-a hotărât modelul – să fie bun și de purtat, nu doar de bal. Culoarea am avut privilegiul s-o aleg eu – ceriu – e culoarea albastru foarte deschis căreia în România i se spune bleu iar în Basarabia e numită după culoarea cerului senin. Nu mă lungesc să vă explic pe larg modelul – era croită drept, ca de babă, cu cordon la mijloc, exact cum ar fi la un capot, cu mâneci lungi, închisă pe gât și puțin mai lungă de genunchi. Pantofi noi, de asemenea, mi-am luat pentru că oricum aveam nevoie – urma să plec la școală, la Chișinău dar de ei am fost mulțumită. Mi-a dat voie să mi-i aleg singură și a acceptat să fie cu un tocușor de trei centimetri.

În ziua balului m-am îmbrăcat în silă pentru că eram convinsă că voi avea cea mai urâtă rochie iar o prietenă de-a mea primise toaleta de bal de la o mătușă din Germania și nu ne-a spus cum este, urma să ne facă o surpiză. Restul fetelor se lăudau cu materiale și modele care mă făceau să mă oftic fără să le fi văzut. Mama a avut rochie verde-marin, croită oleacă mai băbesc decât a mea, nu cu mult, oricum, din câte îmi amintesc. Aranjatul părului nu-mi ridica nicio problemă pe vremea aceea și până nu am trecut de treizeci de ani nu mi-am bătut capul niciodată cum stă sau cum nu stă. Machiajul ieșea din discuție, chiar și rujul; despre unghii nu vă mai spun, cred că este de la sine înțeles.

În seara balului, de la școală au avut grijă să trimită autobusul după noi, să nu ajungem prăfuiți și obosiți acolo după cinci kilometri de drum.

Când am intrat în sală, prima și prima dată am verificat cu ochii ca fulgerul rochiile celorlalte fete și… Surpriză! Majoritatea erau cam la fel de băbești ca a mea, din același material trăinicuț, doar de mai multe culori. Asta mi-a dres oarecum cheful dar tot uram rochia de pe mine. Prietena mea cu ținuta primită din Germania a venit la urmă, cred că anume, ca să facă impresie. Când a intrat în sală cu o rochie de prințesă de un albastru-gri și cu tiară argintie pe cap, cu pantofiori asortați cu toc, am rămas muți toți! Pur și simplu nu mai aveam grai! Așa ceva văzusem numai la televizor, în filmele de epocă.

Rochița avea corsetul brodat cu fir argintiu, bretelele erau tot argintii iar poalele de voal, lungi până la jumătatea gambei, erau săltate frumos de zeci de metri de tul gri și negru, suprapus rând după rând. La mână avea o brățară de argint iar pe cap o tiară. Noi, cu rochițele noastre de gospodine, am înlemnit. Părinții ei pocneau de mândrie iar diriginta a sărit să-i întâmpine și i-a invitat să se așeze… M-am dus direct pe hol și m-am așezat pe pervaz suferindă din cauză că nu aveam și eu o mătușă în Germania care să-mi fi trimis o rochiță și o tiară la fel de frumoase. După mine au venit mai multe fete dar nimeni n-a spus nimic de ținuta de prințesă. Mai târziu cred că a venit mama unei colege să ne caute și ne-a băgat în sală cu de-a sila.

Chiar dacă băieții se călcau pe bătături să danseze doar cu frumoasa balului, încet-încet au prins a invita și restul fetelor. Sub ochii vigilenți ai părinților și profesorilor schimbau toți mai des partenerele ca să nu bată la ochi – era o boală a tuturor – să nu se afle cine pe cine place. Și cum se schimbau perechile între ele ca țiganii în cai, eu stăteam smirna lângă un stâlp de beton și mă uitam la ei pentru că nimeni nu mă invita și pe mine. Nu eram cea mai urâtă din clasă, nici șchioapă, nici proastă și nici nu eram certată cu nimeni, totuși, niciun băiat nu avea plăcere să danseze cu mine!

Cel de care eram îndrăgostită nu se uita la mine nici cu coada ochiului și nu pentru că nu m-ar fi plăcut, de asta eram sigură, ci poate din același motiv stupid – să nu-și dea seama nimeni că noi ne placem sau cine știe de ce… A dansat cu toate fetele și din clasa A, și din B dar pe mine nu m-a invitat. Îmi era un necaz de moarte și mă bătea gândul să ies înapoi pe galerie să casc gura la stele dar îmi era frică – dacă vrea să mă invite și nu mă găsește?! Acuma, că el nu mă băga în seamă mă necăjea foarte tare însă niciun alt coleg nu a binevoit să danseze cu mine. Am stat acolo țeapănă, lângă stâlpul de beton, cu cine știe ce față și m-am uitat la ei până dimineață, nici la baie n-am fost. Nu cred că vreo colegă de-a mea a observat căci erau toate transpirate și roșii în obraji de atâta dănțuială, fericite, eliberate de grija examenelor iar eu, cu rochia mea de babă din material ceriu și trainic, cu mijlocul tras prin inel și cu cea mai mare medie, păzeam stâlpul din capul sălii. La un moment dat, băiatul pe care îl iubeam cu disperare în secret a trecut pe lângă mine și m-a întrebat:

– Ce stai aici singură, ca un cuc?

Știa exact de ce, pur și simplu așa era el – răutăcios; nu știu de ce l-am iubit atât de mult, atâția ani…

Nu-mi amintesc în ce fel s-a terminat, cum a fost și nu-mi dau seama dacă cineva a observat rușinea mea, țin minte numai drumul spre casă. Ne-am pornit toți, cu părinți și copii, grămadă, veseli, entuziaști. Toți, înafară de mine, se înțelege… Vorbeau despre cât de frumos a fost, despre planuri pentru facultate, care și unde merge. Subiectul dragostei mele era cu noi în grup dar nu mi-a aruncat nicio privire și nu mi-a adresat niciun cuvânt. Mama discuta veselă cu alte mame despre accelași lucru iar eu m-am lăsat să rămân în urma tuturor și mă întrebam: „Oare dacă aș muri, ar observa cineva? Oare dacă m-aș duce și m-aș îneca în iaz la livadă în drum spre casă, ar simți cineva că lipsesc?” Și alte asemenea gânduri minunate îmi treceau prin cap. La o răscruce, paicenii noștri și-au luat rămas bun de la zârneșteni, eu rămânând la fel de invizibilă pentru el și pentru restul clasei și am plecat pe jos acasă…

Pe drum am analizat problema din alt punct de vedere: deși eram necăjită și amărâtă pentru că absolut nimeni nu m-a băgat în seamă, era bine că nu observaseră umilința mea sau mie, cel puțin, așa mi-au dat impresia. Nu cred că se prefăceau – erau atât de entuziaști și ocupați cu planurile de viitor, încât chiar ajunsesem să mă bănuiesc de invizibilitate. Gândurile mele sinucigașe s-au topit iar a doua zi am și uitat de ele pentru că mă angajasem provizoriu la fabrica de conserve din comună ca să-mi fac bani de plecat la facultate.

Luni dimineață m-am trezit cu gândul cel bun și m-am dus la lucru unde se angajase toată clasa aproape și totul a redevenit ca înainte. Veniseră și studenții tătari din Cazan, de la Institutul de Aviație, printre care și unii de anul trecut. Prietena mea, Zilea, o tătăroaică cu nanism, pitică, adică, extrem de inteligentă și înțeleaptă, a fost singura ființă căreia i-am spus despre umilința suferită. Nu am plâns niciodată, pur și simplu i-am povestit și am suferit cu demnitate și vă dau cuvântul meu de onoare că nu i-am purtat pică niciunui coleg, niciodată, nci măcar lui. Zilea a fost persoana care m-a ajutat să-mi revin și să uit pentru o vreme. Îmi spunea:

– Tu nu înțelegi încă ce fel de fată ești! Așteaptă să mergi la facultate și ai să vezi!

La sfârșitul facultății n-am fost la banchet.