Cimitirul de pe Prut

De pe frontiera de Est vin și eu astăzi, unde fără să vreau și fără să pot evita, mă gândesc la redesenarea fără de sfârșit a frontierelor României. Mai țineți minte grădina mea de pe malul Prutului? Nu-i chiar pe mal, cum ar fi putut să fie acum vreo 60 de ani, căci satul s-a mutat pe un loc mai drept și mai stabil, la vreo doi kilometri de firul apei (nu țipa nimeni că le alunecă în apă casele și mormintele, nu cereau ajutor de la guvern, pur și simplu și-au refăcut satul pe un loc unde aveau ogoarele, renunțând la confortul de lângă apă).

În fiecare an înainte de Paști mergem pe un deal înalt și ascuțit, unde stă să cadă oricând fosta bisericuță a satului. Acolo sunt mormintele celor pe care îi moștenesc. Facem curat și povestim copiilor despre bunicii lor: cum au fost, ce au avut și nu mai au; despre satul din vale ce stătea să alunece în Prut, nu alta, despre granița care nu era.

Cimitirul nu are gard însă îi ține loc o perdea de salcâmi spinoși, răsădiți în două rânduri; printre ei nu pot trece nici oi, nici vaci ca să pască mormintele, pentru că mai abundă o încâlceală de tufe de măceșe și porumbele. Nu că nu trec vacile, cred că nu trece nici musca. În ciuda celor câteva morminte îngrijite, cimitirul este o junglă împânzită cu tot felul de copaci semănați de vânt și de grija urmașilor de acum o sută de ani: mere pădurețe, pere busuioace, soc negru, liliac ce invadează și cărările (știți cum își croiește drum pe sub pământ!), perje drepte, zarzări amari… Iar pe sub toate astea – un fân aspru plin de căpușe, de șerpi și de șopârle.

Conform tradiției, când terminăm cu florile de pe morminte, traversăm cimitirul către buza abruptă a dealului ca să vedem apa. Trecem pe lângă mormântul unui preot al cărui grilaj și cruce au fost furate de hoții de fier vechi, răzbatem eroic prin „gard” – în mijloc e un loc adânc, sărim pârâul dintre spini și urcăm pe margine. De aici vedem Basarabia, chiar la picioarele noastre, peste apă. De obicei așternem o pătură și stăm puțin acolo privind. Uneori pomenim morții, alteori tăcem, fiecare cu gândurile sale. Vântul ne sparge ochii întotdeauna și ne smulge părul din cap așa că decidem să intrăm în șanț. Este rămășița unor tranșee din cel de-al doilea război mondial, săpate pe buza dealului, unde încăpem și în picioare.

Eu n-am văzut satul vechi și încerc să mi-l închipui în fiecare an după cele auzite de pe la moșnegii care mai trăiesc. Mai sunt câteva ruine de beciuri din lespede fărâmicioasă de râu, se mai cunosc unele locuri de casă… În mintea mea îl văd cu huidițe strâmbe în loc de uliți pe unde aleargă plozi desculți și dezbrăcați fugărind vara cârlanii, cu niște căsuțe mici ca niște hribi, cu garduri împletite din nuiele (asta-i precis, că din scândură nu aveau), primăvara cu lalele și narcise în fața prispelor lipite cu lut amestecat cu balegă de cal. Îmi închipui fumul de strujeni care cuprindea valea seară de seară, fix la ora de mămăliguță… Cred că aici, pe dealul acesta, unde te îmbată și azi la vremea ei floarea de salcâm cu parfumul ei dulce, era un loc numai bun pentru întâlniri de taină pentru flăcăi și fete, de aici de sus dădeau drumul vălătucilor de foc în noaptea de Înviere. Cine știe ce loc viu și gălăgios a fost! De peste Prut, spun cei mai bătrâni, veneau neamurile la Paști, cei de aici se duceau dincolo, la surori și frați, cuscri, cumătri și nași. Când se putea, desigur.

Gardul de sârmă i-a despărțit, după război, pentru eternitate . Când spun eternitate, mă refer chiar la ea, pentru că oamenii mi-au povestit fel și fel de povești: nimeni nu s-a mai revăzut cu rudele, nici măcar tați cu fii. M-am mirat când am simțit resemnarea lor… senină! Nu știe fiu despre tată, pe unde-i putrezesc oasele, ori unde le strălucesc ochii urmașilor lor. După ce a scăpat care și pe unde, am aflat cu stupoare că nimeni nu a făcut nici un efort să ajungă la familie ori să încerce să-i aducă încoace; pur și simplu s-au recăsătorit, au făcut alți copii și pe ceilalți i-au șters de pe tabla vieții lor. Oare sunt eu un spirit prea zbuciumat, minte agitată care caută nod în papură?

Cum poți să stai acolo, la doi pași de sârma care te desparte de tot sângele tău, și apoi să te duci liniștit acasă, hrănești vitele, mergi la nunți, faci copii, chefuiești, trăiești parcă exiști?..

De obicei mai stăm un pic și mai rezistăm vântului turbat, cuprinzând cu ochii lanurile de aici și de dincolo. Vedem și bisericuța lor. O vedem, pentru că e tot pe un vârf de deal, simetrică aproape cu a noastră. Numai că a lor e tot în sat și nu e părăsită. Nu-mi vine să plec acasă. Să nu credeți că-mi vine să mă duc dincolo. Simt că nu pot pleca de acolo și atât.

Pe valea accidentată trece mașina de la poliția de frontieră, paznicul frontierei de Est.

O luăm și noi acasă, se face seară.