Vreau să vă spun că eu sunt o femeie cu o groază de admiratori vajnici, niciunul mai tânăr de șaizeci și șapte de ani sau mai bătrân de nouăzeci și cinci. Am ceva care-i atrage ca pe muște la miere. Și toți au probleme, se-nțelege, că la anii lor ce mai poți să ai? Unii oameni adună de pe drumuri și de oriunde aiurea căței și pisici, eu adun oameni și problemele lor. V-am spus: sunt o femeie extrem de întrebată și de căutată! Vă rog să nu râdeți, ca bărbatul meu.
Am trăit niște peripeții cu un moșneag care m-a agățat anul trecut în târg. Am cumpărat de la el mure și zmeură. Erau fructe mari și cărnoase, puțin acrișoare – era vremea ploioasă și nu trag dulceață destulă. S-a îndrăgostit pe loc de mine și de atunci, când mă vede prin târg, se ține din urma mea ca scaiul de oaie și mă invită pe la el ca să văd cum și unde stă, să-mi fac o impresie corectă despre ‘mnealui… Bărbatul meu moare de râs, mă ia peste picior cu admiratorii mei. Hop! Zice: „Veniți împreună, facem un grătar, o să vedeți că o să vă placă! Apropo, voi pe cât pământ stați? Aveți destul?”
Bun. Duminică mă trezesc cu el pe capul meu: „Hai la mine și hai la mine că n-o să vă pară rău! Vreau să vă faceți o impresie corectă despre mine, vă rog!” L-am convins pe bărbatu-meu, nu era departe – cam douăzeci de kilometri de casa noastră. Dar ce te faci cu moșeneguții ăștia?! Să-l mai aștept puțin, că intră până undeva să rezolve ceva foarte din scurt! Ne lasă niște bagaje și nu mai vine, domnule! Al meu făcea ca trenul: „Cu moșnegii tăi și toți ai tăi, stau ca prostul în soare cu catrafusele lui în mașină… Du-te și-l caută că înnebunesc aici! Uite, dacă eu îs nebun și mă iau după tine, să umblu pe coclauri pe la Murguța!” Uite-l!!! Vine! „Hai, tataie”, zic, „Am crezut că te-ai pierdut!” Vă atrag atenția că-l știam din vedere de un an dar nu știam cum îl cheamă și nici el pe noi.
O luăm pe drum de țară, căptușit cu balastru – normal, de unde boala atâta asfalt? – și ajungem la Murguța. Ne dirijează prin sat – surpriză plăcută – căsuțe îngrijite, iarba tunsă la drum, flori în toate ogrăzile, fără balegă peste tot (eu am o treabă cu vacile în sat unde am casa, pentru că circulă pe drumul național dezlegate și-mi pasc florile din fața gardului, motiv pentru care sunt certată mereu cu cineva din cauza asta). Zic: „N-aveți vaci în satul ăsta?” „Ba, dar cum fiecare mai are o poartă prin fundul grădinii, le poartă pe-acolo, ca să nu cufere trotuarele și trandafirii”. Uite, cuferitul trotuarelor nu reprezintă o problemă pe la noi. Florile – da! Când florile mele stau în calea vacilor – iese huid, când vede omul o turtă caldă de rahat – nicio problemă! E animal, domnule, ce vrei???
Scuze, o mai iau pe arătură câteodată.
Deci, am traversat satul (o singură stradă, ce vă închipuiți?) și de aici tataia ne-a îndrumat pe un drum de pămând, cu urme adânci de căruță și ne pornim către Dumnezeu știe unde, prin colbul de pe lume! Mă uitam pe lanuri, aproape că nu-l auzeam cum laudă satul, și mă strângea în spate: floarea soarelui și păpușoaiele erau așa de rare, parcă puse de un om beat cu sapa – la doi-trei metri câte un fir de porumb; pe alocuri era o singură floare pe douăzeci de metri pătrați – secetă mare! Nenorocire mare pe capul lor… Desigur, în țările normale, unde agricultura este la locul ei și subvenționată prin grija statului, se irigă mult și va fi și ceapă cu optzeci de bani (din Polonia și Ungaria), va fi porumb și grâu, vor fi legume ieftine, cu al căror preț producătorii români nu se pot bate cu mâinile goale… na, da’ măcar avem panseluțe, terenuri de sport în pantă și alte căcaturi pe care ăilalți nu dau nici mucii.
Mă scuzați, iar bat câmpii.
So, cutreierând noi așa prin pustietate, am făcut dreapta pe lângă un dâmb înalt și ne-a apărut în față un gard lung, de sârmă ghimpată. Avea și loc de poartă, dar fără poartă, pe unde pătrundem pe o grădină imensă – trei hectare! Prin locul prin care am intrat era un platou drept, de vreo treizeci de ari cu drumul pe mijloc. Mai departe, pe stânga – un iaz mic, cu tot cu digușor – aici terenul a început să urce. De fapt, proprietatea este dreptunghiulară, cu partea îngustă în partea de răsrit, pe acolo pe unde am intrat. Pe dreapta, un pic mai sus, era casa. Ne-am oprit lângă iaz și i-am dat jos plasele iar el nu lungește vorba deloc și ne ia ca din oală: „Una-i una și două sunt două! Să vă spun ce caut eu și de ce v-am adus aici! Vreau să găsesc o familie de tineri, așa ca voi, cărora să le trec casa asta și cele trei hectare pe care stă! Vreau, în schimb, să stea aici cu mine și să facă locul acesta un Paradis, să facă un proiect european (auzi la el! Ce știe dânsul despre proiecte?), iar eu să mă uit la ei, să-i ajut să crească copiii și să muncesc pentru ei până mor!
Așadar, ajungem, cum v-am spus, lângă iaz și primim… cum să-i zic eu?… nu propunere, căci nu a fost o propunere directă, ci un fel de anunț, care putea să ne vizeze sau nu. Pe moment, nu m-am simțit vizată deloc fiindcă nu am reușit să-l procesez pe „așa ca voi”. Bărbatul meu, probabil nici atâta – el a dat fuga la apă ca un copil la bomboane – n-are timp de pescuit. „Vino să vezi, are și călugăr la balta asta!” Călugărul este un șanț cu stăvilar cu ajutorul căruia controlezi nivelul apei, dar nu e cazul pe seceta asta. Balta era săpată cu un utilaj, nu naturală. Bătrânul nostru știa că apa este în față și a avut această idee foarte bună. Numai că iazul nu este consolidat cum trebuie, nu avea pereți impermeabili mai sus de izvoare, în consecință, cred că atunci când crește apa se infiltrează, erodează malurile și mâlește – adică reduce adâncimea și astupă izvoarele. Pentru asta e nevoie de bani, dar mai ales de putere, mașină ca să umbli și să-ți rezolvi treburile.
Bănuți are tataia ceva, după cum ne-am dat seama. A fost electrician într-o unitate industrială prin județul Suceava, a locuit mulți ani într-un oraș-stațiune și este divorțat de vreo optsprezece ani. A acceptat ca soția să-i plătească partea lui de apartament și a venit la moștenirea părintească, care datează din 1920. Nu a avut frați și surori. Am înțeles că nici mătuși sau unchi nu prea a avut și care au fost au murit. Singur-cuc. Drept că are o fiică și un nepot de douăzeci și șase de ani. Dânsa are viața ei și, din motive pe care nu a dorit să le aducă în discuție, nu ține nicio legătură cu taică-su. Asta nu prea mi-a plăcut. Trebuie să fie un clenci la mijloc – știm că un copil iartă cam orice unui părinte. Soții – asta-i altă mâncare de pește.
Tataia, al cărui nume nu-l știam încă în acel moment, este un bărbat înalt, peste un metru optzeci și cicnci – știu căci este cât soțul meu, cu o constituție atletică, sănătoasă, pe care ar invidia-o mulți cocalari cu BMV și cu trei burți revărsate; vorbește tare și are un discrurs sistematizat, nu sare de la una la alta și nu-ți permite să-l abați de la planul povestirii pe care-l are în cap. În acest fel, practic ne-a târât după el prin gospodărie și ne-a explicat destul de amănunțit ce are, cum le-a făcut, ce intenționează pe viitor. Aș putea să vă reproduc vorbele lui, dar cred că mai bine vă fac o descriere care să vă ajute să vedeți cu ochii minții cam ce era acolo. Totuși, înainte să înceapă „excursia” prin grădină, a propus să facem cunoștință: Alexandru Păun. (Nu vă dau numele real al satului sau al persoanei.)
Proprietatea de trei hectare este dreptunghiulară, fără clini și fără întreruperi. Se află în câmp, la vreun kilometru de sat și nu are vecini, dar are gard de sârmă ghimpată întinsă pe tărași de salcâm roată-roată, pe care i-a îngropat chiar el. „Ca să nu intre animalele oamenilor”, ne-a explicat. Moș Păun a ales să lase loc de poartă prin partea de răsărit și bine a făcut. Dreptunghiul de pământ este în cea mai mare parte înclinat, dar de la intrare are un platou de vreo treizeci de ari, urcă un pic și urmează un altul, pe care stă casa și o mulțime de acareturi vechi, de nu te taie capul ce-or fi. După vreun hectar locul este înclinat și orientat spre răsărit – un loc minunat pentru orice grădină! Să vă explic de ce: când se lasă bruma dimineața pe la șapte, tot atunci răsare soarele și lovește panta înclinată spre el, încălzind-o mult mai repede decât dacă ar fi un loc drept, nemaivorbind de pante cu fața spre apus – acolo soarele vine peste câteva ore. Deci, dacă ai o livadă în floare pe panta asta, dacă ai o vie, dacă ai solarii sau orice alte culturi, ai cele mai mari șanse ca acestea să se salveze de la brumă, fie primăvara, fie toamna. Poate mulți nu știți, dar o brumă sănătoasă primăvara târziu îți poate compromite veniturile pe tot anul. Este un lucru deosebit de valoros atunci când evaluezi un teren pentru grădină.
Pe al doilea platou este construită casa – în dreapta porții, pe partea din stânga are iazul iar mai sus de iaz cam jumătate de hectar de pădurice de salcâm, pe care și-a plantat-o singur. În marginea de la vale a crângului, dinspre baltă, are o baracă improvizată unde am înțeles că se instalează toamna la fiert rachiul, luând lemne direct de la sursă. Între pădurice și casă, care stau față în față, are un ocol cu gard de stuf unde ține vreo zece stupi – cine să care mierea din salcâm, nu? Chiar de lângă casă, la deal, începe via. Înafară de cele paisprezece soiuri pe care le-a adus de pe unde nu gândești și le cultivă, altceva m-a impresionat: muncește prea mult la ea! În loc să strunească niște sârmă pe tărași de salcâm – are, har domnului, și s-o lege, el avea mai mult de un sfert de hectar de vie pe haragi. În fiecare toamnă să strângi amar de haragi și să-i îngropi la loc primăvara, să te duci în pădure să-ți tai alții – este o muncă de Sisif! cealaltă jumătate de vie era pe sârmă. Dar la ridicătura pe harag nu am mai văzut asemenea legătură: nu în trepied cum se practică, ci în panou. Să vă uitați la fotografii. Mai are pe vreo doi ari o cultură de zmeură și mure, mi-a spus de unde le-a adus dar am uitat, are căpșuni, o livăduță tânără de nuci, una de castani de mâncare, pruni, meri…
Proprietatea are patru fântâni – unele făcute de părinți, altele de el, dispuse de sus în jos și de unde captează apă în butoaie și recipiente de te crucești când le vezi. Toată grădina e plină de furtunăraie, țevăraie, cuplări și dispozitive improvizate și inventate de proprietar în scopul irigării culturilor. Hectarul care se află în partea cea mai de sus e ținut de un prieten care îi dă semințe de floarea soarelui ca să-și facă ulei și ce se mai înțeleg ei acolo.
Păun al meu are motocultor de șapte cai-putere, cu plug, freză și rariță însă nu mai poate să-l stăpânească – vă dați seama că ai nevoie de forța tinereții, nu glumă, pentru asta! Deci, prășește via la sapă. Are un cocoș american (pitic) și o găină, pe care îi ține închiși într-o cușcă mai largă. Nu m-am dumirit la început, dar m-a luminat: vin dihori, câini, vulpi, jderi – suntem în câmp și n-au cum să scape nemâncate! Are cuști de câini gârlă pe proprietate, dar nu am văzut niciun câine.
Casa și acareturile – într-o paragină de nedescris!!! Spre deosebire de grădină, unde se vede mână de gospodar priceput și harnic, acestea sunt de la începutul secolului trecut, aproape niciodată reparate. Are bucăți de garduri din prăștini de salcâm între casă și beci care nu folosesc absolut la nimic – le are pentru că așa le-a moștenit și or fi având ele rațiunile lor o sută de ani în urmă. Însă el le neglijează așa cum face și cu beciul din 1920, zidit din piatră și cărămizi la interior, cu boltă construită prin presarea cărămizilor, fără fier și betoane și încă nu a cedat și nu pare să cedeze degrabă – să vă uitați la fotografii. Paravanele, magaziile de scule, de lemne și alte poieți, grajduri și ce-or mai fi alea – sunt delasate toate, iar cea mai neglijată este casa. Înaltă, cu verandă închisă și cu o parabolică agățată de ștablatul din față, casa arată jalnic pe-afară, cu lemnul înnegrit de ploi, cu geamurile atât de prăfuite de nu se vede nimic înauntru, fără perdele… pe dinăuntru tre’ să fie dezastru! La intrarea de lângă paravan i-a ieșit un agud lângă prag, sub cerdac și el nu s-a obosit să-l taie; mai are puțin și se proptește în acoperiș. Singurul loc îngrijit este crama. „Barul”, glumește el. Văruit, curat, plin de butoaie și damigene, canistre de plastic, nu prea indicate pentru păstrarea vinului, cu fierbătoarele spălate bec, agățate din tavan.
Plin de scule străvechi peste tot, mormane de sârmă, șuriburi, te miri ce ustensile, vechituri conservate… În fața verandei mai are o boltă de vie iar în fața paravanului și-a instalat o masă din plastic și patru scaune verzi, pe care nu le ocupă nimeni niciodată. Dintr-un butoi de ulei industrial și-a făcut duș. L-a cocoțat pe un suport din lemn și i-a construit o cușcă din sticlă în jur ca să se înfierbânte apa mai tare și mai repede, dar care are și rol izolator. Ușă la duș nu-i trebuie. La mișto, a agățat de o șibcă un ceas deșteptător care a fost al părinților săi. Ruginit și stricat, dar este un accesoriu haios. Tot în zonă are „maternități” concepute de el pentru pui, însă a renunțat să mai hrănească sălbăticiunile cu găini de casă. Acolo, unde pe vremuri părea să fi fost poarta casei, mai are o bucată de gard care nu desparte nimic de nimic și are un rând de trandafiri alături. Tot acolo este fântâna din care bea apă, a spus că are nouăzeci și opt de ani. A căptușit-o cu tablă zincată și, fiindcă are numai trei metri adâncime, i-a construit pe interior un tub din scânduri de trei metri ca să nu se adune impurități de pe pereții vechi. Am fotografie, o să vedeți.
Ce am remarcat, era faptul că nu avea niciun câine, nicio pisică. Mâța noastră ne așteptă la poartă când venim din oraș, merge cu noi la hrănit iepurii, la închis găinile, păzește ca o mamă puii și iarna doarme în pat cu noi. Dar pe el nu l-a întâmpinat niciun animăluț. E drept, a convins la un moment dat o doamnă să vină să locuiască împreună cu el, după aceea pe alta, însă niciuna nu a rezistat mai mult de două săptămâni în pustietate. În opinia lui. Asta mă face să mă întreb niște lucruri. Tataia vorbea numai despre planuri, despre inginerii și invenții care l-ar putea ajuta să muncească mai ușor și eu am înțeles pasiunea lui nebună pentru grădină, dorința lui arzătoare de a construi oaza aceea, paradisul autonom (apropo, niște panouri fotovoltaice l-ar scuti forever de cheltuieli, dată fiind poziția IDEALĂ și vremea secetoasă: e soare anul împrejur!!!), ce n-am înțeles eu este altceva. Curent are, semnal 4G full pe Vodafone, parabolică Telecom…
N-am înțeles dacă vrea o familie de tineri care să-l ajute să-și împlinească visul și s-o răsplătească lăsându-i tot după ce moare, sau vrea să facă toate astea și nu are cui să le dăruiască??? Faptul că nu are niciun câine, nicio mâță, că fata lui l-a uitat definitiv, astea m-au pus pe gânduri…
După excursia de duminică la Murguța, am plecat luni dimineaţă în oraş cu copilul la şcoaţă şi mă sună barbatul să vadă dacă am ajuns cu bine. „Da, dragă”, zic, „Am ajuns”. Și mă întreabă: „Ia ghici cu cine m-am trezit la poartă după ce ai plecat?”
Minunați-vă, oameni buni: cu moșul nostru agitat! S-a prezentat cu niște căpșuni din grădina lui, ambalate în caserole nou-nouțe, mure, la fel și cu borcănelul cu miere de la propriile albinuțe. Alăturea cu borcanul avea sigilate și lingurițe de unică folosință – igienic, perfect igienic! Asta avea într-o sacoșă, atenție, NOUĂ! În altă sacoșă nouă avea o pungă mai veche, în care avea ciubotele cu care a mers pe drumul de pământ până la șosea și s-a schimbat în încălțări curate. A vizitat el grădina noastră, casa și gospodăria, solariile, s-a minunat în fel și chip însă propunerea, pe care bărbatul meu se temea că va trebui s-o refuze, n-a mai venit. A înțeles că nu pe noi ne caută el.
Așadar, cu dezamăgirea în suflet a plecat omul în stația de autobus și dus a fost. Ăsta al meu a rămas intrigat de povestea incredibilă a lui moș Păun – adică să oferi tu cu acte casă cu trei hectare de pământ, cu gospodărie pornită bine, după puterile unui moșneag, și să nu se prindă nimeni? A convins două văduve să se mute cu el și niciuna să nu reziste mai mult de o săptămână? Să n-ai tu câine și mâță? Ce fel de om ești? Ceva nu se lega. Duminica următoare merge în târg și-mi vine cu informații, de fapt m-a sunat să-mi spună căci pocnea de nerăbdare: a aflat de la niște oameni de prin Murguța că tataia ar fi înecat-o pe maică-sa în iazul din ogradă. Martori nu au existat, doar zvonuri. Baba de nouăzeci și ceva de ani a fost găsită în iaz cu vânătăi, cu urme de degete pe gât și fără apă în plămâni. Așa spun gurile rele – că fără apă în plămâni, dar nimeni nu poate jura că a văzut procesul vrebal al autopsiei și cauza decesului. Cică încingeau niște certuri monstruoase din nimic: de ce semeni acolo cutare, de ce nu repari gardul, de ce dai în arendă un hectar, la ce ne trebuie nouă castani…
M-am gândit de câteva ori că ar fi interesant să-l iscodesc, măcar să-mi dea posibilitatea să ghicesc, să intuiesc adevărul dar este foarte șmecher. Nu permitea să-i pui întrebări personale și, dacă insistam, dădea din mână parcă se apăra de muște. La un moment dat, întâlnindu-mă cu cineva de la el din sat și deschizând subiectul despre moș Păun, omul s-a uitat în jur de parcă se temea să nu fie surprins de cineva, pe urmă mi-a spus: „NU discut și nu vă sfătuiesc nici pe voi să faceți asta! Doamne ferește, să nu cumva să mergeți pe la el pe acasă că vă umple capul cu prostii!” Mai mult de atât n-a vrut să sufle o vorbă.
La vară, când plec la țară, dacă vreau neapărat, pot să aflu mai multe că doar n-o avea gura cusută chiar tot satul lor! Nu dau eu peste o babă nevorbită? Sau chiar peste vreuna care a fost convinsă să se mute la el? Am uitat de el din iunie și până acum dar dacă tot a ieșit ca uleiul deasupra, poate că tre să scot misterul din întâmplarea asta la lumină! La vară.
Acum îmi dau seama: de unde a ştiut el unde să ne găsească?
Întâmplări obișnuite 