Nu avem voie să scriem poezii

Când eram mică râdeam 
Ca un clopoțel
Din orice.
La o înmormântare 
Un adult mi-a spus 
Că nu mai am voie să râd. 
Pentru că, uite, mortul s-a dus 
Și nu se mai 
Întoarce. 
De râs îmi arde?
Poezia înseamnă pentru oamenii mari
Ceea ce bucuria
Fără griji de niciun fel
E pentru copiii 
Cu râs clopoțel.
Mai târziu am înțeles
Că nu am voie să fac poezii. 
Pentru că trebuie
Să fiu responsabilă 
Și să am grijă de cele mici.
Trebuie să muncesc
În vacanță
Pentru că viața e grea. 
Nu avem voie să facem poezii
Pentru că asta ar însemna
Să discriminăm 
Frunza în fața florii 
Și furtuna
În fața ploii,
Urâtul 
În fața frumosului;
Ar însemna sa fim
Politiccaly incorrect.
Nu putem râde (în consecință, nici să scriem poezii)
Pentru că e război în Siria
Sau în Iran,
Sau în Irac,
Sau în Afganistan
Și mor oameni.
Trebuie să le dăm invadatorilor
Casele noastre, banii noștri,
Liniștea 
Și Dumnezeul nostru,
Fiindcă cineva poartă războaie care nu-s
Ale noastre. 
Nu avem voie să facem poezii 
Pentru că avem
Rate la bănci,
Pentru că vor să ne numere
Și ouăle, și curcile, și gâștele,
Pentru că avem
Cancer de mici și stăm
Cu mâna întinsă pentru un ban,
Ca să ne cumpărăm sănătate 
Ca niște cerșetori.
De poezie ne arde nouă?
Nu se cuvine să râdem
În asemenea împrejurări triste.

Arta, my friend, trece prin stomac,
Nu înainte de political correctness. 
Iată de ce
Nu avem voie
Și nici nu-i frumos
Să scriem poezii.
Mi se pare normal că n-o să mai pupaţi
Așa ceva
De la mine
Veci.