Povestea pirului

15 iunie 2015

Povestea pirului, care poate fi povestea noastra, a tuturor

Noi grădina, cam pârloagă, am moștenit-o. Am săpat vreo trei ani adevărate cratere ca să scoatem o „plantație” de salcâmi scăpătată din cauza căreia nu mai creștea nici iarba rea; am trecut la fructiferii sălbăticiți definitiv, adevărate fabrici de omizi și focare de boli de toate felurile care fructe nu făceau nici o dată la trei ani! Am lichidat garduri lăbărțate, șuri aproape risipite pe sub care am descoperit catacombele șobolanilor, adăposturi de dihori, cuiburi de păianjeni veninoși, mușuroaie de furnici, șerpi și șopârle în beci. Când ne-am apropiat de gardurile din fundul grădinii, ia-le de unde nu-s! Lăstari de hamei, verde peste uscat, încolăciți de zeci de ani, strangulau parii putrezi. Niște pruni prăpădiți semănați de vânt, un nucușor ce n-a făcut nuci în veci, niște merișori plini de bube suflau și ei abia printre curpenii nesătui! Am pus mâna pe scule și am transformat locul în strat negru de cernoziom, de se cruceau vecinii c-au înnebunit orășenii.

Unde vreau să ajung? La casa veche. La urmă ne-am apucat s-o demolăm. Era făcută din furci cu lut, nu vă mai explic metoda, vă spun că am desfăcut-o cu mânuța ca pe o mătură strâns legată, pentru că refuza să cadă! Sub casă, alta: pământ negru atât de bătătorit, încât am pus niște stropitori să ude trei zile ca să putem ara locul. Degrabă nu pica singură… Am aflat de la niște vecini de o sută de ani că pe vremuri, după ce se turna o temelie precară cu puțin ciment, aceasta se umplea cu pământ negru din pădure. Tinerii însurăței îl udau cu gălețile toată ziua și seara plăteau niște țigani scripcari din târg ca să le cânte și chemau toți vecinii la joc – atenție – ca să taseze bine nisipitura! Distracția se repeta trei seri la rând, ca să fie treaba temeinică. Uite-așa am demolat noi căsuța făcută cu mâinile goale de neamuri și vecini la clăci, din furci de salcâm și alun de pădure umplut cu lut adus de căruțe, toate cu muzică lăutărească, vin rece din beci și voie bună…

Ne-am apucat de plantat: meri, pruni, peri, caiși, piersici, viță de vie, trandafiri, iasomie, mânuța-maicii-domnului, luleaua turcului, hortensii, bujori, lalele, crini, narcise, brândușe, stânjenei (îmi cer scuze, sper ca nu va plictisesc)…
Păi după 14 ani de frământări, vă pot spune că nu pot scăpa de niște pir sub nici o formă! M-am luptat cu salcâmii care nu pier cu una-cu două, am scăpat de curcubețică (zisă și omag-veninos, mărul-lupului și nu vă spun cum îi zice pe la olteni), am ținut în frâu toate buruienile și toți dăunătorii, nu mă dovedește decât pirul acela de sub liliac. PIRUL TOT MOȘTENIT. Poate că e vina noastră: refuzăm să folosim erbicide, vrem o grădină curată. Ne temem să nu omorâm toporașii de umbră, lăcrămioarele… Oricât de insistent săpăm noi, el vine înapoi pe sub gard din drum. Pot despirui tot satul???

E drept că ce-i frumos e gingaș și are viață scurtă, florile care ne bucură toată vara sunt cel mai greu de îngrijit; piersicii care stârnesc pasiunea gustului se supără din orice și mor repede, altora le moare altoiul pe geruri crâncene, unii pomi au rodit mere pădurețe și perișoare acre din prima, un alun de pădure nu vrea să înflorească nici în ziua de azi, nu știu de ce nu-l tai și la ce mai sper. Poate că a venit momentul să iau niște măsuri mai drastice, pentru că am consumat prea mult timp, puteri și nădejde în zadar.

Mă gândesc să încerc și kiwi, am auzit că se adaptează.

Aceasta este o poveste reală despre grădina mea moștenită de la țară, dar domniile voastre puteți să înțelegeți ce poftiți, după cum vă este cheful azi.