Știri de la țară

(Cu rețetă de colivă inclusă, 08.03.2017)

Știri de la țară:

1. Bune – una – nici o țeavă spartă!
2. Altele.

S-au produs modificări în rețeta de colivă. Dacă înainte puneam la un kil de arpacaș de grâu patru de apă, unul de zahăr, altul de unt, un kil de ciocolată fiartă în ceva smântână, o jumătate de biscuiți populari măcinați și o jumătate de miez de nucă tocat, ceva stafide și o sută de mililitri de esență de rom, apoi amu se pun tot alea, dar suta de esență a fost înlocuită cu o jumătate obișnuită de rom. Se ornează cu bomboane colorate. Mda, nu știu dacă-i bună, căci am făcut zeci dar n-am putut gusta niciodată.

Joi – înmormântare, sâmbătă – înmormântare, duminică – înmormântare. V-am spus că stau aproape de cimitirul nou (celui vechi, de la Prut, i-au dat foc pârliții de la ajutorului social cu intenția de a face „curat” și l-au pârjolit definitiv; au scăpat niște cruci din fier și câteva pietre iar copacii, iasomia, liliacul, perjele drepte, alunii de pădure și măceșul au ars aproape în întregime – nu s-a făcut nici o anchetă şi niciun vinovat n-a fost pedepsit), așa că orice mort are drum prin fața porții mele. Însă eu nu știam că mai este încă o înmormântare duminică.

Însetată de grădină cum venisem din oraș, mă frământa hărnicia și duminică. Mi-am zis că aș putea să curăț măcar bolta de trandafiri din față, așa că mi-am adus o scară, mi-am luat sculele și am urcat printre corzile pline de spini. „Doamne-ajută și noroc!”, strigă moș Mitruță Bondoagă la mine, trecând pe trotuar. „Nu rabzi treaba nici duminica, fată!”, mă ia puțin în căruță și-și vede de drum, fără să mai spună nimic.

Eu, cocoțată ca mâța în corcoduș, fluturam din foarfecele telescopice încercând să agăț niște corzi care întrecuseră ulucul. Așa, ca prin vis, parcă mi s-a părut că aud „Doaaaamneee miluieeeește!” Aoleu! Din vârful scării, cam la doi metri de gardul de la drum, m-am uitat să văd care-i treaba și am avut un déja-vu năucitor: vedeam convoiul de oameni cu Steagurile, îl vedeam pe cel care strânge în brațe taburetul cu farfuria de colivă, vedeam popa, dascălul, mortul în căruță și aceeași oameni (care alții?) pe care i-am văzut și ieri la înmormântare! Să fac infarct, nu altceva!

În mod normal, dacă nu ești neam, vecin, cuscru sau prieten cu mortul, sau dacă ești prea bătrân și nu te țin picioarele să-l conduci chiar de acasă până la țintirim, ieși cuviincios la poartă, îți exprimi regretul față de neamurile lui (nu dai „bună ziua” nici într-un caz!), dacă trebuie îți faci cruce, petreci mortul cu ochii o bucată de drum ca să nu fii nevoit să-i întorci spatele și pleci la tine în ogradă, la treaba ta de păcătos.

Acuma, harnica de mine, lucram duminica (!!!) zgăibărată la streașina casei în văzul întregului sat, n-am ieșit la poartă și mă uitam de sus direct în gura întredeschisă a mortului și la oglinda din chelia popii. Nici nu-mi dau seama câte reguli am încălcat! Părintele, fără să se întrerupă ori să-și schimbe tonalitatea cântării, mi-a făcut semn din cap – un fel de bună ziua dar nu ca să mă salute ci ca să-mi arate că m-a văzut și că m-a prins! Lumea și-a uitat lacrimile pe obraz și se uita la mine ca la maimuța de la circ cocoțată pe coarda echilibriștilor, iar eu… eu, echipată cu vesta mea de grădină, cu un batic roșu legat de-a moada și cu o pălărie de pai deasupra, cu mănuși verzi, cu două perechi de foarfece – telescopice și simple – în brațe și cu o „coadă de vulpe” atârnată de cureaua blugilor, stăteam paralizată în capul scării ca o sperietoare în par, ca o lumânare singuratică pe tort, sau, mai bine zis, în situația de față, mă simțeam ca bomboana cu pielea goală de pe colivă!!!

Și ca să fie nu doar un moment jenant, Dumnezeu și-a propus să-l facă grotesc de-a dreptul. Am grădina la colț de stradă, cu fântână și pod – un loc unde convoiul se oprește conform tradiției și se dau de pomană căni cu apă, se aruncă în mulțime bănuți și bomboane. Așa că toți s-au oprit, popa cânta, dascălul îl îngâna, femeile suspinau și în același timp toți se holbau la mine, care stăteam ca scroafa în copac, înarmată cu toate alea. Aveam impresia că și mortul a crăpat un pic un ochi să vadă o nesimțitoare ca mine.

În plus, nu că-s cine știe ce habotnică, dar când te trezești între lume la un mort sau un praznic, vine momentul să-ți faci cruce, poate nu din cine știe ce evlavie, dar așa, semn că ești și tu de-al lor, în rândul lumii.

Dar eu, nenorocita de mine, ce puteam să fac? Strângeam la piept sculele păcătoase (asta ar mai fi lipsit, să le scap hodorogind pe scara de aluminiu!) și încercam să îndur cu ultimul strop de umilință minutele nesfârșite, cu puțina demnitate de care mai eram în stare și așteptam să-i văd plecând cu sicriul de la gardul meu odată și-odată! Nu puteam să strig de pe scară „Condoleanțe” ori „Dumnezeu să-l ierte!”, ori ceva de genul „mă scuzați că lucrez duminica și mă holbez de pe casă direct în gură la mortul vostru!” Nu puteam să fac nicio mișcare sub ochii lor care mă iscodeau – să mă dau jos? ori să mă întorc la treaba mea??? (Când îl văd pe moș Mitruță, îl fac cu ou și cu oțet! Să nu-mi spună el că vine mortul în cinci minute?!)

Părintele nu mai termina ce avea de spus, convoiul nu se mișca, eu găuream trotuarul cu ochii iar ochii lumii mă găureau pe mine! În capul și în pieptul meu era un uragan iar eu îmi doream cu ardoare un singur lucru: să cedeze vreun șurub de la scară și să mă răstorn la boala, să-mi sparg capul de ciment, să-mi rup vreun picior sau vreo mână, să mi se întâmple ceva grav ori să mă trăsnească, în orice caz, numai să mă ierte toți pentru nesimțirea mea fără seamăn!

Eeeh, ce face satul mic din animal: om.

În rest, la țară a fost frumos.