La rând la oi

Tot îmi spun că o să merg într-o zi la o stână să-mi amintesc rânduiala treburilor pe care în copilărie le cunoșteam perfect. Deși mă laud cu o memorie de elefant, am uitat cum se cheamă ba una, ba alta și chiar amănuntele cu datul la strungă, cu măsuratul laptelui, tunsul oilor, alesul cârlanilor… voi merge neapărat în curând!

Luna trecută a plouat de-a rupt câteva zile de aproape ne ajungea apa la prag. Vara îmi place să ies în ușă când toarnă să mă uit la apă cum cade, spală frunzele și intră în pământ îmbogățindu-ne. De fapt apa este elementul meu preferat din natură, iubesc apa, mă identific cu apa… Stând așa în pragul ușii pe ploaia aceea nebună, am văzut o femeie din sat cum traversează și o ia spre câmp, prin grădina unei case de peste drum, cu niște papornițe aruncate peste umăr. „Vai de capul ei!”, m-am gândit, „e la rând la oi!” Plouă, tună sau fulgeră, mulsul oilor nu se amână nici cu cinci minute.

Uitându-mă la ea cum dispare în perdeaua groasă de apă, mi-am amintit de o pățanie de-a mea la stână, pe o ploaie asemănătoare, de când aveam vreo șaisprezece ani. Vara, în iunie, lucram în tabăra de muncă și odihnă ca toți copiii din Moldova de peste Prut. Mama, dacă era la muncă în zilele de mers la stână, mă instruia să mă învoiesc din tabără și trebuia să mă descurc singură. Veneam cinci kilometri pe jos acasă, luam mâncarea pregătită pentru ciobani, cheagul, bacurile de patruzeci de litri și plecam cu moșu-meu Costică, cu motocicleta cu ataș, în baltă, la târlă. Dimineața la patru mergea mama, la amiază veneam eu iar seara se ducea mama din nou.

Era soare în ziua ceea și numai un nas experimentat mirosea că vine furtuna. Dar nu al meu, eu eram cu dragostea-n cap – preferam să trag la sapă cot la cot cu flăcăul, nu să dau la strungă.

Când m-am văzut la stână, am băgat mâncarea și catrafusele în coliba ciobanilor, am sărit corlățile, am mai ales sterpele căci le cunoșteam mai bine decât pe lumea din sat și am început să dau la strungă. Ciobanii se grăbeau – lor le mirosea aerul a ploaie – și mă struneau și pe mine:

– Hai, fetița! Aleargă-le, mânca-le-ar ceaunul, că uite cum simt ele vremea!

– Natașca, repejor, tată, să nu facem brânza cu apă de lână!

Când se îmbibă lâna oilor de la ploaie, mai nimerește să se scurgă și în găleți iar cașul nu iese strălucit. Țin minte că eram îmbrăcată în niște pantaloni scurți și un tricou lunguț cu decolteu în V, cu dungi verticale de un albastru ceriu pe alb. Pe partea stângă, pe piept, avea un buzunărel aplicat cu clapă și năsturel dar cu dungile orizontal poziționate. Țin minte perfect fiindcă era tricoul meu preferat și n-am putut să-l mai îmbrac niciodată.

Eu îmi cunoșteam bine serviciul, jar mâncam de harnică ce eram, mai ales că după ce terminam mă duceam înapoi în tabără. Am dat la strungă repede, fără să țin treaba în loc. Am adunat ultimele oi în spatele strungii când deja începuse să dea cu niște stropi rari dar mari cât nuca, semn că vine o torențială păcătoasă, poate chiar cu grindină. S-a stârnit și un vânt nebun în rafale care a trântit câteva corlăți de-au intrat niște berbecuți în ocolul oilor și le-au prins a alerga pe-acolo, stricându-mi mie socotelile. Pâna când i-am ales, i-am scos și am închis gardul la loc, ploaia mă murase până la piele și-mi curgea apa din haine de parcă le îmbrăcasem nestoarse. Oile rămase, cred că vreo zece, stăteau cuminți la rând și oamenii m-au chemat la dos că nu avea rost să mai stau în ploaie.

M-am dat sub șoprul unde mulgeau și așteptam să termine ca să încheg. Un copil de-al lor mi-a adus o rufă uscată din colibă să mă șterg pe cap și am rămas cu ochii la ploaia cruntă. Dintr-o dată, poc!!! Iar trântește vântul corlățile dinspre ocolul berbecilor și afurisiții scapă printre cele câteva oi rămase și mi le împrăștie din nou!

Moșnegii mi-au dat o pelerină din foaie de cort cu glugă și am ieșit înapoi în vijelie să adun mioarele. Apa prefăcuse pământul de pe târlă într-un lac verde de balegă răzmuiată, groasă ca smântâna, care-mi ajungea până la oușoare. Părul meu lung era desfăcut pentru că abia mă ștersesem pe cap și vântul mi-l flutura ca pe un steag in toate părțile, mai ales acopetindu-mi fața de nu vedeam nimic în fața ochilor. M-am dus alergând prin țârfuiala puturoasă să sar gardul – la stână nu deschizi poarta ca să intri în ocol.

Gardul e din corlăți, adică panouri de vreun metru și jumătate înălțime care se pot muta oricând, în orice loc pentru reorganizarea ocoalelor, făcute din scânduri bătute rar, orizontal. Am pus piciorul drept pe scândura din mijloc ca pe scară, ținându-mă de cea de sus, apoi am călcat cu stângul sus pe gard ca să-mi fac vânt să sar. Însă n-am observat că îmi călcasem cu el pe colțul foii de cort care mă ferea de ploaie și când am dat să sar, pelerina mi-a ținut piciorul în loc, n-am putut să-mi restabilesc echilibrul și trupușorul meu murat de ploaie a zburat totuși peste gard dar s-a tuflit pe burtă în cufureala verde și adâncă de-o palmă! Oile s-au speriat de talazul de zoaie pe care l-am ridicat aterizând ca parul din gard și au întins-o în ocolul berbecilor.

Balega mi-a intrat în ochi, în gură, în urechi și în haine până în chiloți iar părul meu de aproape un metru era ca o rogojină de papură îmbibată cu rahat! Am înghețat de draci la orizontală și am ridicat doar capul ca să respir, să nu mă înec. Ciobanii se prăvăleau de râs sub șopru și-mi strigau:

– Hai, sus! Fugi la treabă să terminăm!!! Sus!
Eu, turbată de draci cum eram, m-am ridicat și m-am dus să-mi aleg oile dintre berbeci. Dacă altă dată îmi era frică de ei și îmi luam vreun ciomag ca să-i alung, atunci eram în stare sa-i iau de coarne cu mâinile goale și să-i azvârl peste gard!!!

Cred că îmbăligată cum mă aflam, ca o matahală cu foaia de cort uriașa pe mine și cu părul vâlvoi plin de zamă de bumburezi de oaie, arătam ca muma pădurii și bietele animale au înteles că nu-i de glumit cu mine în acel moment. Mi-am terminat repede treaba în hohotul de râs al ciobanilor și m-am dat la dușul lor improvizat dintr-un butoi suit pe patru pari și-o podeală de scânduri. Le-am consumat toată apa, chinuindu-mă să mă descurc cât de cât pe haine și pe păr. Am dat cheag și am stat în ploaie, sperând să-mi mai dispară duhoarea și gustul de balegă din gură, până s-a oprit și a venit moș Costică după mine cu motocicleta…

– Lasă, fata moșului, mă consola un cioban, noi la noapte dormim cu apa până la genunchi în colibă și cu serpii in pat! Nu mai plânge! De ce-ai să râzi tu când ai să-ți amintești de rându’ ista la oi? Altfel n-ar mai avea viața niciun haz…

Tricoul meu preferat a rămas verde-căcăniu și nu l-am mai putut face haină. Cu mare jale l-am făcut cordele pentru țoale.

Voi merge neapărat la stână in curând să reintru în atmosferă și să rescriu pățania asta, să-mi amintesc altele…

(Fotografii de pe net dar fac eu personal unele în curând!)