Lizoanca, recenzie carte

LIZOANCA
De Doina Ruști

Să intru direct în subiect.
Nu știu care a fost intenția autoarei dar „ Lizoanca”, în opinia mea, nu este un roman despre drama supraviețuirii, așa cum a spus o prietenă aici de față. Eu îl văd altfel: ca pe o lucrare care, academic spus, ne invită la contemplare, analiză și meditație. Sau, cum aș zice eu, scriitoarea aceasta ne aduce o lume sub nas, foarte bine cunoscută nouă de altfel, o aduce sub formă de dovleac, butoi înfundat, sub formă de seif ori alt obiect ermetic închis, îi dă două baroase în creștet spărgându-l, îl face praf și spune: „Beliți ochii atent aici, chiorilor!” Multora s-ar putea să le pută conținutul, întradevăr.

La începutul secolului XXI, după 2000 de ani de creștinism, după vreo 60 de ani de morală socialistă fără Dumnezeu dar aprig păzită cu legea, în care sexul extraconjugal era considerat infracțiune și se pedepsea cu închisoare iar multe violuri se stingeau legal prin căsătorie, la numai 25 de kilometri de București, capitală europeană modernă, în sectorul agricol Ilfov, avem trei comunități, după cum urmează:

• una a romilor, cu structură tribală arhaică solidă;
• o comunitate țărănească săracă, cu oarece reminiscențe tribale arhaice, împărțită în două: amorală și imorală, conținând și indivizi complet ignoranți în ceea ce privește legea oficială;
• lumea din buricul țării, a show-ului, a imaginii, a bogaților, a presei, a televiziunii, lumea glamouroasă din capitală, lumea din cuibul tuturor instituțiilor de stat care veghează la respectarea legilor, lumea din locul în care își are casa legiuitorul, forurile cele mai înalte ale justiției, societatea civilă, Departamentele de Stat pentru categoriile defavorizate, fără apărare și resurse… Lume cu aceleași manifestări tribale ce nu se diferențiază cu nimic de clanurile țigănești în atitudine și comportament.

Ei, în aceste trei lumi, stimați prieteni și bântuitori pe fb, se întâmplă lucruri asemănătoare: copiii fac sex la vârste fragede, cei puternici, liderii de toate felurile (inclusiv autoritățile) fac abuz de putere, faptele imorale (și/sau penale) se mușamalizează fix prin cei care sunt puși să vegheze la respectarea ordinii, cei slabi sunt întotdeauna de vină pentru tot.

Pe rând.
Trebuie să fac musai un scurt rezumat ca să ne înțelegem mai bine. Romanul începe cu o scenă dramatică în care Lizoanca, fetița de unsprezece ani din comunitatea rurală săracă, este bătută de tatăl ei și nu bătută oricum ci cu patimă, ca la fasole, ca pe un dușman de moarte, în fața casei lor sărăcăcioase care „stătea ca un om beat”.

Imediat după aceea se întâmplă ceva deosebit în satul vechi, la Dudu, unde își aveau clanurile de țigani castelele – vine televiziunea să filmeze la casa Bulibașei despre care se auzise că își dăduse în căsătorie fetița de aceeași vârstă – unsprezece ani. Din acest moment încep să se contureze în roman spații contrastante: sărăcia și mizeria din Satul Nou în opoziție cu opulența și curățenia din Dudu, satul vechi al țiganilor.

În timp ce calicimea din Satul Nou, îmbrăcată în haine ponosite și papuci de plastic chinezești, dădea interviuri moralizatoare pe la porțile țiganilor, interviuri pline de revoltă la adresa comunității rrome care își mărită fetele la unsprezece ani, Bulibașa, îmbrăcat în costum nou și cu „pălărie de juma’ de metru” pe cap, răspundea calm întrebărilor reporterei venită să caute spectaculosul, faptele în sine neinteresând-o deloc. V-am povestit aceste două scene iar acum vă spun că o mare parte dintre moraliștii de la poarta Bulibașei se culcaseră cu Lizoanca contra cost, analizele de sifilis de mai târziu dovedind asta fără putință de tăgadă.

Înainte să trec la cele mai importante, pe scurt despre limbaj. Așa cum rar se întâmplă printre femeile care scriu, această scriitoare nu se ferește absolut de niciun cuvânt, nu cosmetizează niciun discurs, nu înlocuiește înjurăturile și expresiile vulgare din gurile personajelor cu unele mai puțin stridente pentru a menaja urechile gingașe de cititor moral și pudibond. Nici nu are cum să facă asta fiindcă ar ciunti veridicitatea faptelor și a personajelor iar fiecare cuvânt neaoș, din punct de vedere literar, este exact acolo unde trebuie să fie în economia textului. Altfel ar fi ieșit o tentativă schimonosită de roman, lipsit de autenticitate. Cuvintele pe care, în pudibonderia noastră prețios de meschină, le considerăm vulgare, aici sună întocmai și la locul lor în context: nici prea mult, nici prea puțin.

Fără prea multe figuri de stil, fără înflorituri inutile, fără gratuități verbale, fără dulcegării siropoase, limbajul întregului roman este cel care trebuie și cum trebuie să fie pentru a nu deveni eroul principal. Cartea nu conține scene sexy, lacrimogene, de violență gratuită fizică ori de limbaj, de dragoste, de descrieri inutile și înflorite ale naturii. Acest roman spune ce are de spus și îți dă brânci în puțul gândirii, dacă ai așa ceva.

Fără a-și strecura opinia sau atitudinea față de faptele descrise în carte, Doina Ruști doar asta face – ne aduce în față fapte și nimic mai mult. Gândurile și sentimentele personajelor sunt tot fapte pe care nu le interpretează în niciun fel, asta rămânând la latitudinea cititorului, lăsându-l, sinceră să fiu, destul de nedumerit și pierdut. Cu cât mai îndoctrinat este acesta, mai moral și mai pudibond, cu atât mai încurcat și mai descumpănit va rămâne în fața acestor realități de viață.

Povestea principală, foarte pe scurt, este următoarea: în Satul Nou, despărțit de Dudu, locuiesc românii, foști membri CeAPe și șantieriști, acum zăpăciți de sărăcie și de vremurile schimbătoare. Fetița de unsprezece ani, fiica unui șantierist pe nume Cristel, fuge de acasă din cauza bătăilor cumplite pe care i le aplică cu excesivă generozitate tatăl și se înhaită cu alți câțiva adolescenți fugiți de acasă, de prin alte localități și oploșiți la ei în sat, pe malul Neajlovului. Una dintre fete, Goarna pe porecla ei, încă virgină la acea oră, în vârstă de 16 ani, o racolează pe Lizoanca pentru a i-o plasa unui „baștan” dintr-o localitate vecină care voia o fetiță de zece ani și oferea 500 000 vechi pentru „serviciu”. Așa începe cariera Lizoancei, inițiată chiar acolo, în boscheți, de alt adolescent, poreclit Titoașcă. Fetița nu avea închipuire ce este sexul, nu auzise de așa ceva niciodată și nu avea nicio atitudine față de acesta, întrucât era ceva complet nou pentru ea.

Despre ceilalți copii vagabonzi voi vorbi mai puțin, voi spune doar că Lizoanca, în felul ei primitiv și nevinovat, a găsit că această activitate aducătoare de bani nu este dureroasă și traumatizantă cum erau bătăile crunte primite de la tatăl său. În felul acesta se trezește prestând servicii sexuale multor bărbați din sat, taman acelora care se îngrămădeau indignați la poarta Bulibașei că își mărită fata la unsprezece ani. Fetița îi umple pe toți de sifilis și probabil și de păduchi.

De aici se declanșează o nebunie generală din inițiativa asistentei medicale din sat, zise Sanitara, care află din analizele fetei (solicitate chiar de Lizoanca, îmbiată de Goarna dintr-un motiv ascuns) că are o boală lumească. Asisenta medicală, o femeie plină de frustrări, întocmește o listă falsă a celor infectați cu sifilis, pe care ar fi dictat-o, chipurile, Lizoanca și o înștiințează pe aceeași reporteriță care fusese la poarta Bulibașei despre faptul că o prostituată de unsprezece ani a umplut satul de sifilis. Bineînțeles, subiectul ajunge pe agențiile de știri iar în final pe posturile naționale de televiziune. În scurt timp se dezvăluie și numele celor de pe lista întocmită de Sanitară, listă care, întâmplător bătea cu realitatea, cu o singură excepție.

În seara în care îi prestează serviciul sexual lui moș Petrache, moșul de 78 de ani care, întâmplător era și bunicul Lizoancei (lucru știut doar de mama lui Cristel, Tori, fosta prostituată a satului), în acea seară Lizoanca a văzut la televizor o fetiță cam de aceeași vârstă cu ea, Trestiana, care cânta împreună cu tatăl sau pe scenă. Mica prostituată a fost vrăjită de ținuta și de pantofiorii argintii ai fetiței de la televizor, botezându-i „pantofii de tinichea”. La vederea acestei mici vedete, Lizoanca se simte inspirată și hotărăște să-și spele părul plin de păduchi atunci, în acea noapte.

În vârtejul acestor evenimente, autoarea nu se grăbește spre deznodământ pentru că sensul întregului roman nu este în a afla cine erau pedofilii, cum au fost (dacă au fost) pedepsiți și cum a fost salvată Lizoanca ci faptele și mecanismele care au dus la aceste evenimente și explozia ulterioară.

Cum procedează Doina Ruști? Metodic, ia pe rând personajele care au de-a face cu Lizoanca, servindu-i cititorului profilurile psihologice ale acestora, dar nu mură-n gură, direct, ci ilustrat printr-o întâmplare petrecută la unsprezece ani ai fiecărui personaj. Din nou, autoarea nu explică nimic, nu face conexiuni directe, nu sugerează în mod evident care au fost urmările fiecărei traume suferite de agresorii Lizoancei, doar aduce în fața noastră fapte. E treaba cititorului să gândească, să facă presupuneri și să deducă singur care sunt motivele care l-au determinat pe un personaj sau altul să ajungă ceea ce a ajuns în viață și să procedeze așa cum procedează ulterior.

Voi remarca doar faptul că unele dintre personaje sunt pur și simplu amorale, comportându-se ca niște animale în sensul lipsei oricărui reper moral ori social. Cristel, spre exemplu, află stupefiat că nu are voie să-și bată fata, nu ezită să ceară bani pentru aparițiile tv ori să-l șantajeze pe polițist. Își bate nevasta iar fiecare bătaie o asortează cu un viol pentru că altfel nu are niciun farmec și nici prin cap nu-i trece că n-ar avea dreptul să facă așa ceva.

În timp ce ne introduce în istoria intimă a numeroaselor personaje implicate în scandal, tabloul social ni se întregește în fața ochilor. Reportera vine în repetate rânduri să vorbească cu autoritățile, profesorii și cu Lizoanca, ținând pe jar întreaga comunitate cu burtierele de la televiziunile de știri: „A umplut tot satul de sifilis!”, „Prostituată de 11 ani umple satul de sifilis!” etc. În emisiuni se discută despre cazul fetei pe larg cu psihologi, diverși specialiști, Secretari de Stat, funcționari de la Protecția copilului dar Lizoanca este tot în sat, luând bătaie de la Cristel, îndurând înjurăturile gospodinelor virtuoase care o acuză că le-a umplut soții de sifilis, prestând și polițistului, dăruindu-i și lui floarea prețioasă cu care i-a fericit pe toți bărbații iar aceștia, la rândul lor, pe nevestele proprii.

În timpul acestor evenimente, cititorul va fi surprins să observe că niciun personaj implicat în poveste, de la profesori, Sanitară, viceprimar, polițist, părinții și bunica fetei, săteni implicați direct și neimplicați, tineri sau bătrâni, bărbați sau femei, angajații de la Protecția Copilului, unde ajunge copila într-un final, pedofilii italieni veniți cu cortul pe malul Neajlovului în scopul turismului sexual, absolut nimeni, dar nimeni, nici măcar o dată, nu-l pomenește pe Dumnezeu, nimeni nu are nicio urmă de milă pentru nimeni și nimeni nu iubește pe nimeni iar personajul Preot lipsește!

Printre puținele semne de normalitate în comportament și atitudine în roman le observăm la Lizoanca, care are sentimente de loialitate față de Goarna, proxeneta adolescentă care îi făcea rost de „munci” și un sentiment de solidaritate cu ceilalți prigoniți ca și ea. În grupul prietenilor vagabonzi totul se împărțea egal și se legase un soi de frăție însă ceilalți nu aveau rețineri în a o folosi pe Lizoanca. Ea NU făcea așa ceva.

O singură dată, o babă pe care nu a băgat-o în seamă decât cameramanul Clapă, a întrebat: „Dar orișicât, să se culce cu un copil e ceva bun?” Alte semne de umanitate nesimulată nu arată niciun personaj, înafara medicului Marin. Dar și acesta are păcatul lui în aceeași poveste, legat de sex. Restul lumii stă cu moralitatea în gură fluturându-și propria virtute ca pe-un steag, nepunând niciodată problema că ar putea fi ceva în neregulă cu faptul că aproape toți bărbații din sat profitaseră de mica prostituată sau că tacă-său o distrugea în bătaie.

Autoritățile locale (care și ele au beneficiat de serviciile sexuale ale unei minore) mușamalizează tot ce se poate mușamaliza, aducând o prostituată majoră care își asumă în scris că a umplut toți bărbații din sat de sifilis iar Lizoanca este invitată să dea o declarație în prezența tatălui cum că nu s-ar fi culcat niciodată cu niciun adult. Sursa sifilisului său rămâne, practic, o enigmă pe care nu se chinuie s-o dezlege nimeni, aruncându-se o suspiciune asupra Titoașcă, adolescentul care se prostitua, la rândul său, cu turiștii italieni și dispărut fără urmă. Probabil ucis, ca și cealaltă adolescentă din grup, găsită moartă lângă râu.

De fapt, la o analiză atentă a personajelor, am observat că singura cu potențial uman dintre toți este, culmea, Lizoanca! După ce ajunge la spital se îndrăgostește de duș și de șampon, de curățenie, mirându-se că oamenii din sat, mai ales Greblă, un adult pe care îl avea „pus deoparte” în inima ei, are bani dar nu și-a făcut o baie. Apropo de acest personaj inedit – este pedofilul cu față umană, care nu-i trezește aceleași sentimente de indignare cititorului, asa cum se întâmplă în cazul celorlalți.

Un alt episod cu o șopârlă rănită scoate la iveală din copilă un suflet.

Bomboana de pe colivă, însă, vine pe la sfârșit. Reporterița aflase de pasiunea pe care Lizoanca o făcuse pentru fetița cântăreață și s-a gândit s-o aducă în sat. Abia atunci ni se desfășoară în fața ochilor spectacolul ipocriziei supreme care o depășește cu mult pe cea a sătenilor săraci cu duhul și a autorităților locale care manifestă nu doar ipocrizie ci și un cinism brut, ce pare luat direct din natură, din junglă, unde legile supraviețuirii sunt crude, pe viață și pe moarte.

Tatăl Trestianei, al micuței interprete-vedetă iubită de public, se gândește să facă din această întâlnire sugerată de reporterița Lena un eveniment de promovre. Așa ca a adus echipe de filmare, au spălat-o și au machiat-o pe Lizoanca, au construit o scenă pe care au urcat cu alai, surle și trâmbițe ca să vadă toată țara cum îi dăruiește Trestiana Lizoancei, într-un gest de nobilă generozitate, o rochiță identică cu a sa și o pereche de „pantofi de tinichea”.

Situația începe să se schimbe, în sfârșit, după ce Cristel decide să-l șantajeze pe polițistul care era obișnuit să ia mită sub orice formă, cum respiră. Acesta decide să-și facă datoria și face un raport amănunțit, cu simț de răspundere către instituția Protecției Copilului.

În ziua în care urma să vină Protecția să ridice fata, tatăl a bătut-o pe Lizoanca o oră încheiată. Când au ajuns cei de la București și au găsit-o mai mult moartă decât vie iar Păduchioasa, o profesoară, le-a comunicat că a fost bătută o oră pe ceas, aceștia au întrebat-o cum de a stat să cronometreze. Răspunsul profesoarei a fost edificator: „Ce voiai să fac? Să mă duc la poliție? Păi, ce – poliția nu vedea? Că doar nu e chioară! Eram toți aici! E cineva care să nu fi văzut?”

Mai departe urmează niște episoade asemănătoare, în principiu, în centrul de plasament, după externarea Lizoancei de la chirurgie. Copiii mari îi abuzează pe cei mici, inclusiv sexual, personalul este de-un cinism exemplar și de o nepăsare fabuloasă.

Lena, reporterița cinică de la Valahia News, o surprinde pe Lizoanca pe stradă împreună cu grupul de copii conduși spre școală de o supraveghetoare. Slabă, desculță pe asfaltul ud de octombrie și jerpelită (nu i-au dat haine și nu au dorit să asculte când a anunțat că i-au fost aruncați papucii de tinichea, așa a ajuns desculță la o școală din București), rasă în cap ca un condamnat, cu cicatricile cusăturilor ieșite în evidență pe creștet, pleoștită, apariție jalnică în fața porții de fier a centrului de plasament, a fost dată în imagini alb-negru la știri, cu informația adiacentă: „Fetița care a îmbolnăvit un sat întreg de sifilis este acum la un centru de copii din București, unde se pare că n-o duce cu mult mai bine decât acasă.”

În aceste circumstanțe a ieșit la iveală aceeași mașinărie funcționărească de mușamalizare a centrului de plasament, identică cu cea din comună. În final, pe Lizoanca au pus-o să-și asume vina plimbării desculțe prin București în fața Lenei.

Una peste alta, Lena, reportera cinică în căutare de spectaculos, reprezentata presei, a câinelui de pază, își face treaba. În fond, ideea de bază a acestei instituții este să aducă la cunoștința publicului fapte. Indiferent de interpretarea pe care le-o dă, publicul are de ales ce să facă cu informația. Mult mai grav ar fi dacă și presa s-ar apuca de mușamalizări în loc de dezvăluiri.

Iar finalul apoteotic care rotunjește la perfecțiune romanul și lasă cititorul ca pe-un vițel la poartă nouă, abia acum urmează.

Peste o bucată de timp, nu prea lungă, în același centru pentru copii abuzați a apărut Trestiana cu burta la gură, gata să nască!!! Tatăl copilului nenăscut fiind chiar tatăl mamei de unsprezece ani! Fetele poartă o discuție în care Lizoanca era preocupată de eventualele bătăi pe care i le-ar fi putut aplica tatăl cântăreței. Vă redau răspunsul Trestianei și scurtul fragment care ne pune într-o dilemă etică, filosofică, existențială, botezați-o cum vreți:
„- Ce mi-a făcut el mie este mai rău decât dacă m-ar fi bătut.
Lizoanca se gândi la bătăile pe care le luase de la Cristel, mai ales la ultima, și-și imagină cum ar fi fost dacă, în loc s-o bată, i-ar fi făcut un copil. Scârbos. S-ar fi târât ca Trestiana, cu o burtă de un metru, dar pe urmă era liberă. Privind-o încă o dată, îi trecu prin minte că mâța asta nu fusese niciodată bătută și tocmai de aceea nu putea să măsoare umilința și durerea unei bătăi.”

De câte ori termin de citit un roman, cred că am mai spus asta, las să treacă o vreme, să uit impresiile și emoțiile primei lecturi, le dau timp să se împrăștie ca niște valuri de spumă și mă uit să văd care sunt pietrele ce mi-au rămas, adică ideile esențiale pe care le conține cartea. „Lizoanca” mi-a lăsat o problemă, o dilemă, o întrebare cât un ditamai bolovanul, un pietroi de moară pe care, sincer, încă nu văd cum aș putea să-l urnesc.

Detaliez.
Ce avem noi aici? Avem trei fetițe din trei comunități diferite care fac sex la vârsta de unsprezece ani. Comunitățile sunt diferite în detaliu dar în esență sunt de factură creștină toate trei. Niciuna dintre fetițe nu a făcut sex din proprie inițiativă pentru că, așa cum remarcă bine moș Petrache, cel care profită de Lizoanca la venerabila vârstă de 78 de ani, încă nu le venise vremea.
Fetița Bulibașei a trebuit să se mărite obligată dar nu a crescut, atenție, cu ideea că sexul de la vârste fragede este un tabu, o nenorocire, o catastrofă. Dimpotrivă, i se spune că este ceva normal. Suntem atenți la perspectiva din care copilul percepe această activitate, da?. Părinții și liderii spirituali îi oferă protecție, bunăstare iar comunitatea nu blamează, nu-și face procese de conștiință pe motiv ca se face sex la unsprezece ani. De fapt, nu face caz deloc. Clanul țigănesc își asumă deschis un mod de viață și susține în fața presei că în viață „trebuie să știm o regulă”.

Lizoanca este al doilea copil care face sex, dar de data asta vorbim despre o activitate condamnabilă din punctul de vedere al moralei oficiale comunitare. Oficial, la nivel de aparențe, în mediul Lizoancei sexul cu și între copii este un tabu. Ca orice interdicție, aceasta se impune prin rușine și vinovăție. Însă oamenii din jurul ei funcționează într-o morală paralelă, un fel de cod ciudat în care se împletește lipsa totală de morală și ignoranța cu o imoralitate profundă. În acestă comunitate sexul are un statut la limita dintre viol și prostituție, întrucât bărbații le forțează pe toate să facă sex dar simt nevoia de a le recompensa pentru serviciu. Printr-un mecanism care mie s-ar putea să-mi scape, femeile acceptă condiția lor de pângărite, vinovate și intră în rolul pe care societatea li-l atribuie.

În opinia mea, în această comunitate, pedofilia stă pe același nivel de degradare morală cu indiferența cadrelor didactice, cu cruzimea părintelui, cu corupția autorităților, cu blamul public al gospodinelor virtuoase și cinismul brut al cadrelor de la centrul de plasament. Nu găsesc nici cea mai mică diferență între gravitatea sau lipsa de gravitate a acestor fapte.

Pe de o parte, Lizoanca nu a apucat să afle despre o etică, o morală a sexului, nimic despre tabu-uri și nu înțelege că faptele ei sunt deosebit de degradante în paradigma morală oficială în care trăiește pentru că și adulții, în interiorul acestui trib închis, se comportă duplicitar. Pe ea o depășește nivelul la care funcționarii mușamalizează totul și nu înțelege cele două lumi paralele.

Pe de altă parte, copilul percepe lucrurile ca un animăluț mic, lipsit de orice reper social: ea știe că bătaia e rea fiindcă doare foarte tare și te umilește groaznic, știe că e rău să-ți fie foame, să-ți fie frig, să fii bolnav și prigonit. Sexul, dintre toate, nu-i provoacă o suferință fizică, ba îi aduce o bucată de pâine, un tricou, o pereche de papuci, un croasant. Iar despre o suferință spirituală legată de sex nu se pune problema pentru că încă nu aflase semnificațiile acestuia în varianta oficială a moralei.

În ceea ce o privește pe Lizoanca, trauma ei cea mai mare, căreia nu știu cum îi va putea supraviețui, abia acum urmează să se producă, în urma educației morale pe care o va primi. Când își va schimba perspectiva în una asemănătoare cu a Trestianei, șocul va fi de proporții iar unui caracter atât de puternic îi va produce daune majore.

Trestiana, în schimb, este o fetiță din lumea glamour, a spoielii, a imaginii, a unei moralități și umanități proclamate și asumate ca mod exclusiv de viață. Oficial. Micuța cântăreață știe totul despre morală și despre tabu-uri, despre ce e bine și ce e rău, despre milostenie (vezi faza cu Lizoanca și cadoul), despre ce nu se face și ce anume condamnă societatea. Dar e lipsită de reperele pragmatice pe care Lizoanca le stăpânește la perfecție: nu are griji legate de un acoperiș și un pat curat, nu a luat bătaie, nu știe ce este foamea și nu a trebuit să locuiască prin păpușoaie și să se hrănească cu știuleți copți ori cu fructe furate de foame de prin copacii oamenilor, nu a luat bătăi sângeroase. Așa cum spune cu gura ei, ceea ce i-a făcut tatăl ei este „mai rau decât dacă m-ar fi bătut”, faptă cu mult mai gravă din perspectiva parametrilor morali ai lumii sale. Ea are conștiința pângăririi, a rușinii sexului.

Noi toți știm în adâncurile sufletelor noastre că aceste lucruri se întâmplă peste tot între oameni. Diferența constă în faptul că acei ce au conștiința moralei sociale se ascund mai bine. Cu cât sunt mai școliți și mai citiți, cu cât mai sus se află în structura socială, cu atât mai bine reușesc oamenii să-și ascundă aceste „păcate”.

Această carte poate pune pe gânduri pe fiecare în fel și chip. Pe mine m-a făcut să mă gândesc din nou la ceva ce mă frământă mai demult: cum a apărut violul, această formă de umilință între oameni? Am observa că, cu cât morala oficială este mai restrictivă, cu atât mai ușor se creează un culoar pentru a se produce victime. Îndrăznesc să afirm că aruncarea eternului păcat în responsabilitatea femeii este condiția care a dus la apariția ideii de viol.

În natură nu există violul ca perversiune sau cu specific pefofil. Există orgii sexuale dar nu viol. Masculul încearcă, și oricât de feroce n-ar fi, dacă femela nu este în călduri, adică nu este pregătită, nu i-a venit vremea, acesta renunță, se retrage. Între oameni, în schimb, în momentul în care sexul este strict reglementat iar femeia poartă vina în special, în mod tradițional (ispită, păcat originar) și este educată să se simtă murdară și vinovată, se creează cadrul potrivit unor traume de tip nou. Dacă sexul înafara reglementărilor este un păcat, o murdărire și o rușine, apare și reversul medaliei. Ne întrebăm cum poate fi umilită și dominată prin excelență o ființă umană (inclusiv bărbatul) dacă nu prin această pângărire, inducerea sentimentului de murdărire, rușine, umilință totală și vinovăție?

În mod indirect, autoarea ar putea să atragă atenția cui dorește să vadă asupra unor fapte de viață pe care societatea noastră le mușamalizează constant pe toate palierele sale, bătând câmpii cu grație despre umanism și superioritate/evoluție spirituală. Nu ne oferă vreun răspuns, nu sugerează vreo soluție, doar ne pune fără perdea în fața unor fapte. Rămâne la latitudinea cititorului dacă să se revolte ca lupul moralist, să-și manifeste indignarea umanistă prin excelență, să-și scoată în evidență virtuțile personale și ale familiei sale ori să se scuture de prejudecăți, să-și recunoască propriile porniri și se se scufunde în meditație.