Roza III

Nenea și baba

Bucuria pe care le-a adus-o tuturor boțul rozaliu pe nume Nostalgia a durat destul de mult și cuprinsese tot târgul. Petrecerile se țineau lanț în ogradă la Benone. Focul sub ceaunul de la cupteoraș nu se oprea zi lumină și în el piereau fripte cu nemiluita găini, rațe, curcani, cârlani și gâște; vinul curgea în valuri, lăutarii rupeau acordeoanele și viorile pe seară iar când nevestele se retrăgeau, țiganii se dădeau la barbut sub unul dintre cei doi meri de sf. Ilie care umbreau toată ograda. Răzvan a cam uitat de serviciul de la IUPS, umbla cu țiganii din târg la cântări și câștiga bine, devenea tot mai cunoscut și se umfla în pene că el face, că el drege. Floare era mulțumită că în târg nu avea curve și nu-i reproșa absolut nimic atâta vreme cât nu-i făcea scene de gelozie și n-o bătea.

A trecut vara, a trecut toamna și tânăra familie nu se mai întorcea în oraș. Vălean, între timp, scosese bani de la ciorap și își cumpărase mașină. Pocinogul l-a făcut în drum spre cuscri, încărcând-o cu daruri pentru copil peste care a pus și o salbă de cocoșei. În târg au fost primiți cu fală, gâște fripte și muzică dar părinții fetei nu uitau pentru ce veniseră: care-i treaba cu serviciul? Nu se mai întorceau? Cum rămâne cu camera din Centrul Vechi? Uzina o putea redistribui dacă Răzvan nu se arăta măcar din când în când la muncă.

– Dă-o naibii de cameră, se împieptoșa Benone, dacă trebuie, mâine le cumpăr un apartament, nu o garsonieră bleagă! Ce, dacă ți-ai luat mașină, gata, vii și ne spui ce avem de făcut? Tiganii cei bătrâni s-au bătut în vorbe și lăudăroșenii, care mai de care plusând, ca la cărți.  Vălean și-a luat-o pe Trandafira și a plecat dar nu fără a lăsa pe Benone, zis nu degeaba și Craiul, ambiționat din cale-afară să-i cumpere băiatului apartament în oraș.

Nici n-au trecut bine câteva săptămâni că a și apărut la ușa lui Vălean ginerică împreună cu Floare, veniți cu Dacia ruginită a lui taică-său și cu un act de proprietate în mână. Craiul de Benone s-a dat peste cap, a scos bani din pământ-din iarbă verde și le-a cumpărat un apartament de trei camere pe Calea Națională, așa cum se buricase că va face. Asta a fost o lovitură în orgoliu pentru Vălean și o bucurie în același timp. Un lucru nu-l aranja pe responsabilul tată al fetei – Răzvan cu fiică-sa nu erau căsătoriți oficial, numai după legea țigănească.

Floare era din nou gravidă.

Și-au strâns calabalâcul din Centrul Vechi și s-au mutat pe Calea Națională. Vălean s-a simțit dator să le cumpere mobilă, perdele și covoare în primul rând pentru că nu putea să rămână mai prejos decât Craiul târgului iar în al doilea fiindcă Răzvan nu avea un sfanț în buzunar, ca de obicei. Nu se știe ce făcea, cum dregea, deși avea cântări peste cântări chiar și în timpul săptămânii pe la tot felul de tovarăși de la partid, de la întreprinderile din oraș precum și de la altfel de mușterii cu bani, niciodată nu avea pe ce să pună mâna. Întotdeauna cerea de la tată-său și de la socru, motivând familia grea cu copil mic. Toți, însă, știau că „familia grea” a lui Răzvan se numea barbut. Dacă ar fi fost lipsit de această patimă, ar fi avut salteaua bătătorită de bani, precum cuscrii. Aceștia umblau rupți în cur, cheltuiau puțin și puneau deoparte toți banii de la cântări, din meșteșugărit, furtișaguri sau înșelătorii mărunte de la care nu se dădeau în lături când le picau.

Cu multă diplomație și tact, vărsând bani cu nemiluita în „familia grea” a lui Răzvan, Trandafira cu Vălean l-au convins pe ginere să se însoare cu acte. N-a fost foarte greu, mai ales că acesta se găsea mereu într-o criză financiară nesfârșită. După cununia civilă, șuvoiul de bani din partea socrilor s-a cam subțiat iar Benone a început să-i atragă atenția că venise vremea să înceapă să se poarte și el ca un cap de familie, doar n-or trăi veșnic, el cu Salonica, să-i tot dea? Până când?

Răsfățat o viață întreagă, băiatului lui Benone Craiu, celui care era „Cineva” în târg și începuse să fie apreciat pentru talentul său și în oraș,  nu-i picau bine criticile și constrângerile de niciun fel. Se frământa ca un leu în cușcă pentru că după fiecare petrecere căuta cu lumânarea un cuibușor de jucători înrăiți și venea acasă nu doar fără bani ci și cu datorii care se înmulțeau ca iepurii.

O vreme Floare nu și-a dat seama pe ce lume se află fiindcă atâta vreme cât primiseră bani și de la unul, și de la altul, Răzvan o lăsase în pace. Nu mai făcea crize de gelozie, n-o bătea și nu-i făcea scandaluri pe la o bucată de noapte, n-o punea să jure că-l iubește pe el și nu pe Darius, că nu are nimic ba cu un vecin, ba cu un trecător nevinovat care i se năzărea lui. Dar de când aduna datorii și nu reușea să le acopere, începuse din nou să-i sară țandără din nimic și s-o facă pe gelosul, deși el personal avea deja un copil cu o țigancă din târg și o alta stătea să-i nască alt copil în oraș. Degeaba avea cântări și câștiga mult dacă primul gând, atunci când punea mâna pe bani, era să meargă să joace visând la un câștig uriaș care să-l scoată din toate necazurile și să-l lase și bogat putred!

Însă norocul amâna să dea peste el, grămada de datorii creștea iar Vălean și Benone parcă erau înțeleși, nu-i mai dădeau nicio para chioară. Răzvan era cu nervii zdruncinați din cale-afară și singura la îndemână era Floare, cea care mai avea puțin până să nască din nou. O trezea cu noaptea în cap când ajungea acasă țapăn de bat, lefter și  îi cerea mâncare.

– E sărată! arunca farfuria de pereți.

– E acru!

– E arsă! Mi-o faci în ciudă? Cu gândul la țiganul tău blond cu ochi albaștri?! Și îi scăpa la început câte o palmă-două. Apoi, tot mai îndrăzneț, făcea palma pumn și o trosnea ca pe-un dușman în față și în cap, simțind o mare ușurare de la fiecare lovitură.

Floare nu se plângea la mă-sa acasă, nu se plângea la socri și se retrăgea în lumea ei, cu gândurile ei, simțindu-se oarecum vinovată fiindcă într-adevăr începuse să ardă mâncarea, s-o săreze și s-o strâmbe în fel și chip pentru că nu-i stătea gândul la nimic. Nu se omora nici cu grija pentru Roza – nu-i păsa că nu prea mânca și nu creștea – îi dădea lapte și atât. Dacă îi convenea mâncarea – bine, dacă nu – tot atâta îi era. Fetița umbla cățel, în patru labe, toată casa și învăța singură să meargă în picioare. De schimbat o schimba numai când era opărită dar n-o lăsa niciodată în fundul gol pentru că singura ei bucurie rămăsese curățenia. Nu putea s-o lase să-i facă mizerie iar când îi lăsa urme de mânuțe peste tot, o pedepsea lovind-o la pălmuțe. Freca mobila, freca geamurile și covoarele, freca rufele, canapeaua și parchetul până la epuizare.  Altceva n-o interesa.

Târându-se de azi pe mâine, înecată în tristețea ei fără margini, nu mai simțea nici ocara, nici bătaia. Floare a ajuns la termen, a născut și pentru o vreme s-a reinstaurat liniștea în casă datorită celor bătrâni care și-au călcat pe inimă și au venit cu bani. Sânge care nu se dezminte, cei doi țigani se întreceau din nou: cine dă mai mult, care face cadouri mai mari și mai în fală, mai ales că de data asta Floare făcuse un băiețel. Copilul era cu pielea deschisă la culoare, un motiv numai bun pentru mai târziu să ia din nou bătaie și să suporte scene de gelozie. Cam în aceeași perioadă a născut și cealaltă, tot un băiat. Știa dar nu-i păsa.

Cu chiu-cu vai, cuscrii au astupat datoria făcută de Răzvan, l-au adus în fața bătrânilor din târg și au încercat să-i bage mințile în cap. Nu-i trecea lui prin minte să-i contrazică dar nici să se potolească nu avea de gând. Cum a ieșit de la prima cântare, s-a dus direct la barbut. Casa lui s-a „îngreunat” din nou însă nu din cauză că avea patru copii de la trei femei ci pentru că jocurile înghițeau mai mult decât ele toate cu puradeii la un loc. Benone știa cum stăteau lucrurile și îi trimitea bani, găini, curcani și tot de ce mai putea face rost ieftin sau de furat de mâncare. Salonica umbla cu ghicitul, cu ursitul și cerșitul prin satele și comunele din județ și aduna, harnică, de toate. De unde primea o găină, mai fura una scăpată pe drum; de unde nu-i mergea cu ghicitul, o făcea pe sinistrata:

– Să-ți dea Dumnezeu sănătate, frumoasa mea, să ai bucurii de la bărbați cu sula mare… dă-mi o gâscă sau o rață, colea, că nouă ne-a intrat apa în casă pe șes, nu ne-a mai rămas nimic, toate s-au înecat, n-avem ce le da puradeilor să bage-n maț!

Pe unde-i mergea, cobora sfinții și umplea de laude gospodarul de i se făcea lehamite omului de mulțumirile ei  iar pe unde nu – blestema din urmă și ridica toți dracii din străfundul iadului, amenințându-i cu farmece și alte vrăjitorii pe care nimeni n-o surprinsese vreodată să le și facă.

 Seara venea cu căruța plină dar praf se făcea cu vin sau rachiu iar din cauza asta își lua  papara de la Craiul vieții sale.

Benone dădea la foale toată ziua, fierar de mare renume fiind și cânta peste tot pe unde era chemat. Nu lăsa să-i scape niciun ban. În felul acesta l-a ținut în spinare pe Răzvan, dându-i bani cu țârâita, mâncare și certându-l în secret.

Viața Floarei se netezise într-un fel în timp. Nu mai pica din pace în război, nu avea suișuri și coborâșuri ci era suduită, acuzată de ochi alunecoși, bătută și pusă să se jure în mod regulat. Câteva zile avea pace și liniște, apoi o luau de la început cu scandalurile, până se răcorea bărbatul ei, după cum îi era norocul la cărți și la barbut. Ajunsese cu anii o rutină suportabilă căci, vorba ceea, omul se învață cu toate și nu dă Doamne câte poate duce! Când Răzvan se găsea în bani și în toane bune, o scotea la film la Modarom împreună cu copiii, la plimbare în parcul Eminescu, o dădea cu barca pe lac iar vara își încărcau valizele în Dacia hodorogită a Craiului și pleca pe litoral, ca orice familist respectabil de condiție bună.

Roza creștea și se dovedea o frumusețe de țigăncușă, nemaipomenit de isteață și de dulce, în comparație cu frățiorul ei obraznic și nesuferit care învățase foarte devreme a sudui și a stuchi printre dinți. Floare îi lăsa des pe amândoi la Trandafira care își cumpărase un apartament în apropiere, tot pe Calea Națională, lucru ce o făcea nespus de fericită pe Roza. Bunica iubitoare și grijulie care o certa pe fiică-sa oricând avea ocazia din cauză că nu prea avea  grijă de copii, a insistat să-i înscrie la grădiniță. Nimic mai potrivit pentru Floare – abia nu trebuia să-și bată capul cu ei. Trandafira îi cumpăra Rozei hăinuțe fistichii, îi lega fundițe și scotea ambii copii în oraș la plimbare și la cofetărie, îi ducea și îi aducea de la grădiniță… Mai mult nu știa ce ar fi putut să facă pentru fiică-sa pentru că nu-i înțelegea deloc tristețea și nici răceala față de copii.

Din cauză că în casă nu auzea decât sfadă și nu vedea altceva înafară de bătaie, Rozei îi plăcea să stea la bunici – la oricare dintre ei, nu avea importanță, și o adora pe educatoarea de la grădiniță. Când Răzvan și nevastă-sa urlau unul la altul, plini de ură, ea își punea mânuțele la urechi și își imagina că are o altă familie iar mamă îi era educatoarea. Fratele ei în schimb, Rândunel, se tăvălea pe jos când îl lăsau dimineața la cămin.  Floare trăia singură în lumea ei lustruind mobile, covoare și oale.

De la o vreme, Răzvan a început să vină acasă cu un alt copil de mânuță. Era fiul pe care i-l făcuse o țigancă din târg, femeie dată la spate în scurt timp căci èl era un bărbat tânăr și arătos care se plictisea repede și avea o poftă sănătoasă de carne fragedă. A obligat-o pe nevastă-sa să-l țină periodic la ei, să se joace cu fratele și sora sa. Pentru Floare nu era ceva neobișnuit – Vălean procedase la fel. În casa lor veneau și dormeau periodic în pat cu ea două fete făcute cu alte femei. Numai că, spre deosebire de Trandafira, ea nu se omora cu puradelul lui Răzvan cum nu se ostenea foarte tare nici cu propriii copii. Acesta era un nou motiv de ceartă și bătaie dar care pretext nu era bun pentru bărbatul ei?

Între timp s-a întâmplat Decembrie 1989 și în veselia democratizării Răzvan câștiga și mai mulți bani, avea și mai multe cântări, intrase în tot felul de combinații suspecte cu oamenii cărora le datora bani și juca și mai al dracului. Roza și Rândunel erau școlari de-acuma când, prin 92, Floare a primit o veste pe care nu știa cum s-o ia de la bărbatul ei – jucase apartamentul la barbut. Încheiase și actele înainte s-o anunțe:

– Strânge tot, ne mutăm în târg.

Pentru prima dată în viață Trandafira a urlat, s-a jeluit și s-a despletit ca o vădană. Nu se mai putea face nimic! Apartamentul fusese cumpărat de Benone înainte să insiste ea cu Vălean să ia copiii cununia civilă. N-a fost nevoie de semnătura fiică-sii pentru a da casa. Surprinzător, Floare a lăsat-o pe mă-sa cu gura căscată:

– Abia aștept să plec!

– Ești nebună! Te-ai stricat la cap de la atâta bătaie, dispera Trandafira, unde naiba duci tu copiii în borta ceea? În târgul ăla răpănos de la mama dracului? Floare! Ascultă la mama! Mutați-vă la noi! Vom cumpăra alt apartament, eu cu taică-tău, pe numele tău! Pe-al nostru, numai nu pleca!

– Nu! Acolo n-are atâtea curve și n-o să îndrăznească să-i aducă mâne-sa plozii altor femei! Acolo e cel mai bine.

– Lasă-mi copiii! Îi port eu la școală, cum te-am purtat și pe tine!

– Nu mă va primi Craiu fără copii, ce-i cu tine?  Ș-apoi, mamă, n-ai destui? Ți-este greu și fără ai mei…

– Nu-mi este greu, îți ur! Lasă-mi mie copiii!

Floare a strâns tot, au încărcat mobila într-o dubă și un camion și a plecat din oraș  fără niciun regret. Era deja 1992.

La țară toate erau pe vechi, poate chiar un pic mai frumoase. Benone și-a mărit fierăria și lucra toată ziua. Făcea inimi pentru căruțe, pluguri, repara hârburi demult uitate prin gospodăriile oamenilor care  acum își primiseră pământul înapoi. Făcea sape din discuri de tractor, furci, seceri, tarpane și coase. Cu greu se împărțea între muncă și vândut. Când se aduna destulă marfă, se urca în căruță, o lua pe Salonica care și ghicea, mai făcea ce mai dregea ea, nefiind obișnuită să iasă cu mâna goală dintr-o ogradă, și pleca prin târguri și prin sate. Înapoi veneau plini de bani pe care îi ascundeau în inima căruței, în coșul cu pari aduceau purcei, orătănii, saci cu grăunțe și grâu, făină, tărâțe, brânză de oaie și te miri în ce mai transformau ei marfa dacă n-avea lumea bani. Sâmbăta și duminica Benone nu lipsea de la cântări, unde-l lua și pe Răzvan, cu care făcea parte dreaptă.

Că și mulți ani în urmă, Floare a regăsit pacea în casa socrilor. Ba chiar a început să plece prin sate și târguri cu Salonica și Benone, prilej pentru socrul ei să observe cât era de isteață. Nu degeaba Craiul era cel mai înstărit țigan din împrejurimi – el mirosea oportunitățile peste tot și nu scăpa nimic.

– Fata tatei, am o afacere numai bună pentru tine! Tu nu ești făcută să vinzi seceri și coase! Tu trebuie să fii și vei fi prima doamnă din familia noastră!

În perioada aceea statul începuse să creeze clase la școală și grupe în universități în care erau admiși cu proritate țiganii, acum redenumiți oficial rromi. În primării se înființau posturi pentru minoritățile naționale, mai ales pentru cele defavorizate cum era a lor. Ce a dres, ce a învârtit, cu cine o fi vorbit Craiul nu știm dar Floarei i-a venit propunerea de angajare de la primărie pe postul de mediator sanitar pentru rromi.  Bacalaureatul ei a fost o chestiune formală, rezolvată fără complicații ori bătăi de cap și după un curs foarte scurt, desfășurat cu niște oameni de la județ, nevasta lui Răzvan a devenit o doamnă. Dacă ar fi fost după capul lui, ar fi ținut-o acasă, în lanțuri, căci era turbat de gelozie. Peste tot i se năzăreau țigani blonzi cu ochi albaștri care stăteau cu ochii pe femeia lui. Dar nu avea niciun cuvânt de spus câtă vreme stătea cu tot cu plozi pe capul lui Benone și jucase la barbut apartamentul cumpărat de acesta în oraș.

Roza era mult mai fericită la țară. Casa bunicilor era de fapt o jumătate de casă jidănească, revendicată de foștii proprietari și vândută locatarilor care o primiseră pe bucăți drept locuințe sociale în vremea vechiului regim. Partea lor era alcătuită din trei încăperi asemănătoare caselor bătrânești românești cu sală pe mijloc, care dădeau dintr-una-n alta. În prima de la drum, cel mai probabil,  jidanii ținuseră prăvălie fiindcă se mai cunoștea urma ușii zidite care fusese înlocuită cu o fereastră mare.

– Nenea (adică bunicule), întreba Roza curioasă, de ce e strâmb peretele sub geam?

– Am astupat ușa de la drum ca să nu te fure țiganii când o să crești mare și frumoasă, glumea cobind săracul Benone. Tu ai să mergi la toate școlile înalte din lume, nenea va avea grijă de asta!

Casa avea și o bucătărie lipită de ultima cameră, dotată cu aragaz și frigider – o altă ambiție și mândrie de-a Craiului. O verandă închisă, lungă cât toată construcția, în față, era plină de scaune de fier și măsuțe, pregătite în caz că i-ar fi prins ploaia în timpul vreunei petreceri vara, afară. Cealaltă parte de casă în care locuiau alți rromi era simetrică și identică cu a lui Benone; aveau fiecare porțile lor, prin fața verandelor. Între cele două jumătăți încă se mai păstra ușa încuiată a foștilor proprietari.

În ogradă aveau doi meri bătrâni care se coceau de sf. Ilie. Cel dinspre poartă avea un scrânciob legat de-o cracă  de către Benone pentru copii iar sub celălalt era pompa de apă și o masă lungă, bătută pe niște pari de salcâm înfipți în pământ și două bănci lungi, fixe, concepute la fel. În jur mai erau o mulțime de scaune lucrate din fier striat, doar cu tabla de șezut din lemn. Acolo se mânca și se petrecea cât era cald afară  sau nu ploua. În spatele casei era un cupteoraș de lut la care frigea vara cărnăraie, mâncarea preferată a țiganilor. Cupteorașul nu este un cuptor, cum s-ar putea crede ci o plită improvizată pe câțiva chirpici, neacoperită, în crița soarelui și în bătaia ploii, nelipsită din gospodăria oricărui țăran român sau țigan.

Nici Roza, nici Floare nu simțeau că se mutaseră de la o casă cu baie la una cu veceu în curte, că nu existau cofetării, parc sau cinematograf. Lor nu le lipseau niciunul dintre aceste lucruri.

Bucuria cea mai mare a fetei era să-l ajute pe nenea la foale, în fierărie. La școală devenise preferata învățătoarei fiindcă era un copil foarte curat îmbrăcat, spre deosebire de ceilalți, fie ei țigani sau români, citea cel mai bine din clasă, scria frumos și învăța cu plăcere totul. Asculta atentă, hărnicuță ca o albinuță și veselă că o vrăbiuță. 

Acasă era inima babei (bunică pe țigănește) care parcă uitase de numele ei care nu-i convenise de la bun început – Nostalgia, și o ținea pe palme.

– Ce vrei, Roza, să mănânci?

– Plăcinte cu brânză de oaie și chișleac!

Toată lumea mânca plăcinte sărate cu chișleac.

Sau:

– Răcituri!

– Papanași!

– Turte cu brânză!

 Se făcea numai voia nepoatei prin hotărârea Salonicăi.

Vrăjitoarea târgului avea un lucru în comun cu noră-sa – pe cât era de ruptă și nespălată la boarfele de pe ea (așa îi impunea meseria de ghicitoare-cerșetoare), pe atât era de curată în casă și în oale, lucru nemaiîntâlnit în sat până la ea printre țigănci și nu numai. De când le stârpise orânduirea socialistă neamul de corturari, familia Salonicăi se stabilise acolo și se măritase cu un vătraș fierar – cu Benone Craiu. De voie dar mai mult de nevoie, Salonica ținea curci, găini, gâște și câte doi porci pe an. În schimb nu prea se omora cu grădina fiindcă erau mai profitabile ghicitul și alte îndeletniciri dubioase de-ale ei. Abia după 1989 începuse să umble cu țiganul ei prin piețe și prin sate să vândă marfa pe care acesta o făcea în fierărie. Altfel, bântuia singură teleleu cu ghicitul, cu înșelatul, cu cerutul și ciorditul de mărunțișuri dacă i se ivea ocazia. Nu se dădea în lături de la nimic! Seara ajungea beată criță și, înainte să ajungă de pe drumuri Benone, se apuca de hrănea orătăniile și făcea mâncare pentru că noră-sa nu avea această pasiune și, oricum, nimeni nu mânca de pe mâna ei.

– Roza, ce mâncăm? o întrerupea ea, de obicei, pe fetiță de la teme.

– Pui cu ceapă, mămăligă și învârtită!

Nu conta cât era de obosită, de beată sau cât de târziu, Salonica jumulea un pui, îl prăjea cu ceapă și frământa iute un aluat fără drojdie pentru învârtită.

Benone cu Salonica trăiau respectând toate obiceiurile țigănești privitoare la familie – nu vorbeau românește între ei sau cu copiii,  femeia mergea pe uliță doi pași în urma bărbatului iar la judecățile tribului – Stabor, nu participa. Mai mult, când vorbeau bărbații între ei, în special cei bătrâni, nu avea voie să deschidă gura. Acasă, totuși, vrăjitoarea își permitea să se ia în cloanță cu bărbatul ei și aproape de fiecare dată sfârșea luând bătaie.

Floare, spre deosebire de soacră-sa, nu gătea deloc și n-o interesa pe unde umblau copiii ei toată ziua, dacă erau spălați, sătui ori în siguranță. Pe când a făcut Roza vreo zece ani, a chemat-o deoparte și a purtat cu ea o discuție tradițională, obligatorie:

– Ai crescut mare, nu mai ești un copil. De acum încolo nu mai ai voie să vorbești cu băieții, mai ales cu românii!

– De ce??? se minuna copila, dar ce-am făcut???

Numai câțiva ani în urmă o întreba și ea pe baba ei același lucru…

– Nimic. Dar să nu te împingă păcatul să faci! Te omor cu mâna mea înainte să mă omoare taică-tău sau baba Salonica!

– Dacă vorbesc cu românii?

– Și pentru asta! Nu vorbești, cel mai bine, cu niciun băiat!

– Și cum să fac la școală?

– Uite-așa bine, îi arăta Floare la gură, de parcă ar fi încuiat-o. Dacă te întreabă vreun băiat ceva, taci și gata. Nu ai voie să vorbești, tu mă înțelegi? Spune-mi că înțelegi!

Copilul clătina din cap aprobator ca s-o mulțumească pe mumă-sa.

„Ce discuție prostească”, se gândea țiganca. „Dacă vreau să nu vorbească cu nimeni, ar trebui s-o țin acasă, nu s-o trimit la școală… Și toți vor s-o poarte prin facultate… cât sunt de proști! Ori una, ori alta, cale de mijloc nu se află”. Așa gândea Floare, timp în care-i recita fetei poezia pe care i-o recitase ei și mă-sa, și bunică-sa. Poezie din care Roza nu pricepea o boabă și nu înțelegea, oricât de mult nu-și încorda creierașul, de ce se putea face vinovată atât de grav încât să merite moartea. Din fericire, copiii mici, fie de români sau de țigani, a doua zi nu-și mai amintesc astfel discuții lipsite de sens. Se purta fix ca înainte, vorbind și jucându-se cu toți copiii la școală sau pe uliți. Oricum, nimeni n-o urmărea pe unde umblă și cu cine vorbește. Deocamdată.

Roza nu făcea mofturi și nu pretindea nimic în plus față de ce i se oferea. Într-un fel misterios, fără să se vorbească țiganii între ei, copila a devenit o prioritate pentru toți. Iar ea îi răsplătea crescând frumoasă și cuminte, aducând note mari de la școală și era mândria bunicilor când trecea pe stradă de mânuță cu doamna mediator sanitar pentru rromi, amândouă curate și îmbrăcate ca două flori. Craiului îi pocnea inima de mândrie! Pentru petreceri aveau cele mai frumoase fuste crețe și cele mai bogate salbe iar nenea le ducea cu Dacia lui obosită la  școală sau la muncă atunci când ploua, ca să nu-și îngloade fetele lui pantofiorii.

Floare era aranjată într-un serviciu de doamnă cu osteneala lui Benone, Roza era bucuria și mângâierea tuturor, lui fiu-său îi confisca  toți banii din cântări lăsându-i numai bacșișul pentru cheltuielile familiei, bacșiș care, drept s-o spunem, câteodată era mai mare decât partea lui din învoială. Benone îi lua banii sub pretextul că are de plătit curentul, butelia, apa și lemnele pentru toți. În realitate, Craiul punea banii la saltea. El cu vrăjitoarea lui umblau rupți în cur și nimeni n-ar fi bănuit cât adunau în umbletul lor fără hodină. Tot el trebuia să vadă ce era de făcut și cu Rândunel. Răzvan era neputincios iar pe Floare n-o putea acuza că nu-l crește cum trebuie –  asta era treabă de bărbat. Dar mai întâi de toate  avea de rezolvat altă problemă. La foarte puțină vreme după ce-și aranjase nora în primărie, țiganul a scos sacul cu galbeni și a cumpărat și cealaltă parte de casă jidănească, să încapă liniștiți cu tot cu copii. Dar nu pe numele lui Răzvan ci pe al său. Au descuiat ușa dintre cele două jumătăți și au umplut odăile cu locatari.

Rândunel din obrăznicuț și neascultător se făcea rău și greu de stăpânit pentru că umbla dezlegat prin târg, după obiceiul locului. Învățase țigara, barbutul și ciorditul dar Benone nu le socotea pe acestea meserii. Din când în când se mai lua de Răzvan:

– Unde-i Rândunelul? Pe unde stârnește colbul? La vremea lui ar trebui să cânte barem la acordeon! Ori la scripcă!

– Păi ce pot eu să-i fac, dacă nu vrea?  se scuza jalnic fiu-său care stătea numai cu gândul la băute, barbut și femei.

– Tu în fața mea să nu vorbești!

Și Răzvan tăcea pentru că așa era legea. Încă mai ținea cont de ea.

– Ia vin’ la nenea, l-a luat într-o sâmbătă din pat pe băiatul de vreo zece ani Benone. Mergem la cântare împreună!

Vrei-nu vrei, bea Grigore aghiasmă! Țiganul punea copilul pe genunchi apoi lua acordeonul în brațe, peste puradel.

– Pui degetele tale peste degetele mele și ascuțești urechea! îl  învăța nenea pe nepot.

Așa îl ținea toată noaptea sau până când pica lat. O sâmbătă, o duminică, o nuntă, un botez, încet-încet, lui Rândunel a început să-i placă și învățase toate vorbele cântecelor pe de rost. A uitat de barbutul căruia începuse să-i prindă gustul și a încercat să cânte din gură.

– Craiule, băiatul tău o să ajungă mare! îl lăudau tovarășii lăutari.  Mâine-poimâine îi facem parte dreaptă din învoială!

– Ai văzut, nenea? O să-mi dați și mie bani!

– O să-ți dăm pentru că la școală oricum nu te duci…

Și lui Benone iar îi creștea inima ca o pâine! Treburile lui mergeau ca pe roate, ar mai fi fost oleacă de lucru cu Răzvan dar era timp destul, că nu intraseră zilele în sac. Așa credea Benone.

Viața Floarei era foarte bună în târg. Înafară de faptul că lumea i se adresa cu „doamnă”, socrii au prins drag de ea și se mândreau cu nora mai ceva dacă ar fi fost din carnea lor. Traiul ei era unul făra de griji și nu ducea lipsă de nimic, Salonica se ocupa de orătănii și de casă, făcea  mâncare pentru toți iar Nostalgia era lumina ochilor babei! Astfel că puținele scandaluri pe care le făcea Răzvan la beție sau câte o palmă scăpată la mânie peste față erau fleac! Iar în târg nu-i mai aducea copii făcuți cu alta. În casa pe care le-o cumpărase Benone nu îndrăznea. În  fiecare săptămână mergeau cu Dacia Craiului la Botoșani să-și viziteze părinții și neamurile din oraș sau veneau Vălean cu Trandafira să-i vadă la țară.

O nouă șansă a apărut, însă, pentru doamna mediator sanitar – primăria voia s-o trimită la niște cursuri de calificare și, se-nțelege, bărbatul ei nu era de acord cu niciun chip. Trandafira a aflat despre acest amănunt și a pus la cale altceva.

Într-o duminică de vară, pe când Roza avea deja cincisprezece ani, bunicii din oraș au  apărut la poarta lor cu un cadou special – le cumpăraseră un alt apartament în oraș. Toți ai Craiului ședeau moleșiți de căldură la masa de sub măr, lenevind după o găină prăjită, dată pe gât cu mujdei, mămăligă și brânză de oaie. Nimeni nu mai avea chef de învârtită pe căldura aceea, nici muștele nu zburau de lene. Roza se legăna despletită în scrânciob, cu o coroniță de gălbenele pe cap…

 Cuscrii au intrat și s-au grăbit să le dea vestea, fără prea multe introduceri – Benone le cumpărase un apartament și o casă în târg dar era el, Vălean, mai prost ori mai sărac decât fierarul?

Mare și neașteptat noroc pe capul ginerelui!

– Ne mutăm la Botoșani! a înștiințat-o pe loc pe nevastă-sa.

– Casa va fi pe numele meu! i-a tăiat-o socru-său.

– Copiii rămân aici! a dat cu pumnul în masă Benone.

– Eu nu rămân aici, a țopăit și Rândunel, sătul de șefia lui nenea.

Floare ar fi vrut să protesteze ori măcar să întrebe „De ce???” Adică „De ce trebuie să plecăm?”

– Casa va fi pe numele meu sau nimeni nu pleacă de aici!

– Merg cu voi! se agita Rândunel cu ochii la Benone cel deznădăjduit, eu nu rămân aici, cu ei! Vreau să cânt cu tine! Tata!

– Sigur că ai să cânți cu mine, dacă vom avea casa pe numele meu. Eu sunt bărbat în familia asta!

Floare doar voia să știe de ce mă-sa n-o lăsa în pace. Cât s-au zbătut, ea și Vălean, să i-o dea lui Răzvan de mireasă iar acu’ se chinuiau s-o aducă lângă ei! Ar fi vrut să-i întrebe pe fiecare „De ce?” Dar ce sens ar fi avut? Așa mergeau lucrurile. Taică-său avea dreptul s-o mărite cu forța, Răzvan s-o bată, să bea, să umble la curve și să joace barbut cu toate că nu era în stare să plătească fără ajutorul lui Benone nici curentul. Soacră-sa își închipuia că plozii sunt ai ei, nu ai Floarei iar mă-sa era convinsă că îi face un mare bine cumpărându-le alt apartament în oraș! Părerea doamnei mediator sanitar nu valora nici cât o ceapă degerată. Singurul care o apreciase vreodată era Craiu, fierarul târgului, dar și el avea lucrurile puse în cap în ordinea prioritățiolor.  

Salonica a luat fata de mână.

– Roza rămâne aici!

– O să rămână, a răspuns liniștită Floare.

– O să rămână, a picat de acord și Răzvan, la oraș o fată de cincisprezece ani se poate strica ușor… apoi s-a întors către ea, – tu trebuie să mergi la facultate!

– O să meargă, am eu grijă de asta, l-a încredințat cel bătrân. Eu cu mă-ta, noi doi o să avem grijă să ajungă acolo.

– Cum rămâne? l-a  întrebat Răzvan pe socrul său. Facem?

– Cum rămâne… cu ce?

– Cu actele!

– Facem, unde ne-om duce?…

Dacă tot au hotărât ei între ei că se pleacă din nou la Botoșani, Floare n-a putut întreba decât:

– Când?

Benone s-a sfătuit cu Vălean și au aranjat pentru Floare un transfer de la primăria din târg la cea din oraș. Au scos amândoi pungile și planul lor s-a pus în fapt. Vălean a cumpărat apartamentul așa cum a promis, pe numele lui Răzvan, Floare a împachetat lucrurile și s-au mutat cu tot calbalâcul din nou. Cel mai bucuros era, însă, Rândunel.  El nu mai umbla demult la școală și târgul îi rămăsese mic așa cum îți rămâne strâmtă ori scurtă o pereche de pantaloni.

Dacă ar fi putut să rămână, Floare ar fi rămas.

În oraș viața lor s-a reluat, ca un film rupt, exact din locul în care o lăsaseră șapte ani în urmă. Cu excepția faptului că fata lui Vălean lucra la primărie și avea bani să plătească facturile. Răzvan era ca peștele în apă fiindcă nu-și întrerupsese nicio clipă legăturile cu orașul – venea sistematic, cu știrea lui taică-său, la cântări cu vechii tovarăși, jucase neîntrerupt jocuri de noroc toți anii în care  trăise pe spinarea lui și avea femei peste femei. Scandalurile au reapărut pe loc. Își punea nevasta să jure în toată ziua că nu are nimic cu cutare, cu răscutare sau că nu s-a întâlnit cu Darius cel blond cu ochi albaștri. Doamna mediator se machia gros și fără rost după episoadele cu jurăminte și o indiferență cruntă față de viață a pus din nou stăpânire pe ea.

Răzvan avusese grijă să-și lase pe mâini bune și celălalt băiat, de la prima amantă, ca să învețe să cânte la saxofon și la clape. Trebuie să spunem cititorului că, după tradiție, ocupația de lăutar era una caracterizată de independență absolută. Până în secolul trecut nu exista niciun cuvânt care să denumească în vreun fel un grup de lăutari. Cuvintele „taraf”, „orchestră” și „formație” sunt de factură modernă, aproape capitalistă, să zicem așa. Aceste feluri de organizare presupun un lider, un șef sau mai bine zis un manager care negociază în numele tuturor și există o înțelegere de dependență între membri. Lăutarii vechi, însă, erau absolut liberi și independenți. Când și dacă unul era căutat și solicitat de confrați pentru o nuntă sau o paranghelie oarecare, cânta cu ei, se înțelegeau cu toți de față în ceea ce privea plata iar mâine era din nou un om liber de orice fel de obligații sau constrângeri și nu avea șef.

Însă Răzvan vedea oportunitatea și acolo unde nu exista, dându-se  ușor cu vremurile. A mai convins câțiva camarazi pe lângă cei doi băieți ai săi și și-a creat propria formație. Discuta mai mult singur, fără martori, despre bani pe unde se tocmea, apoi lua bucata leului la împărțeală, pe motiv că dumnealui era cel care găsea de lucru și negocia prețul.

A fost o chestiune de timp să-i învețe pe amândoi băieții toate cazinourile clandestine dar și nou-apărutele baruri cu păcănele din oraș, unde mergeau ca tovarășii după fiecare cântare și în toate zilele de la Dumnezeu în care aveau bani în buzunar. Și cum ce iese din pisică șoareci mănâncă, flăcăii au luat-o fidel pe drumul tătâne-său. La fel, nu jucau treji niciodată ci numai beți, bolnavi de patimă. Datoriile lor, în trei, creșteau atât de repede, încât nu au rezistat prea mult nici cu ajutorul lui Benone care trimitea bani ori de câte ori îi cerea fecioru-său.

Toată lăutărimea, însă, țiganii, bișnițarii, afaceriștii care-l tocmeau să le cânte și toată lumea din oraș în general își închipuiau că Răzvan avea acasă un sac de bani fără fund fiindcă juca și pierdea nespus de mult, achita și iar juca, pierdea un apartament și cumpăra altul!… Se purta de parcă avea o vacă pe care o mulgea de bani, era îngâmfat și lăudăros de-și închipuiau oamenii că a întrecut la bogăție orice bulibașă care ședea într-adevăr cu o bucă pe o movilă de bani și cu cealaltă pe una de aur! Nimănui nu-i trecea prin gând că n-a fost capabil nici să-și plătească butelia și curentul fără să ceară bani de la Benone Craiu, cu atât mai mult nu știa nimeni că apartamentele fuseseră cumpărate de cuscri iar casa din târg nu era un palat, cum se lăuda, ci o casă jidănească bătrânească, veche de două sute de ani și cumpărată de taică-său! Nici tigaia de Dacie pe care i-o încredințase ăl bătrân n-o cumpărase și n-o reparase pe banii lui vreodată. Pentru că Răzvan niciodată nu avea o para ci numai datorii și aere de mare lăutar.

Între timp, la țară, Salonica intrase la griji cu Roza care avea deja șaptesprezece ani și începuse să dispară cu orele de acasă. O vecină româncă i-a spus că o văzuse ieșind într-o seară, pe întuneric, pe un geam dinspre drum, geamul care înlocuia ușa zidită de la prăvălia evreiască și pe unde se temea nenea să nu intre țiganii să-i fure nepoata.

„O invidioasă și-o bârfitoare”, s-a gândit baba păcălindu-se…

Publicitate