Nu, arta nu ne va salva,
Arta e un plasture pe o rană închipuită, invizibilă;
Nici scrisul nu ne va salva;
O vreme m-au salvat copiii,
Tot ei mă omoară acum, plecând.
N-am apucat să fiu alcoolică,
Drogată, jucătoare de pocker sau curvă,
N-am fumat, n-am dorit,
În consecință, nici nu am de ce mă lăsa
Ca să am ocupație disciplinară, să pretind că-mi repar viața;
N-am avut dezamăgiri pentru că nu am avut amăgiri;
Îmi reinterpretez amintirile la nesfârșit, poate aflu ce-i cu mine,
De unde vin, încotro merg, care mi-e Patria
Dar îmi dă mereu cu rest și ceață.
Habar n-am cine sunt,
Prin cine sunt și de ce,
Nu-mi aparține nici locul pe care dorm, nici cana de cafea,
Așa că mi-am inventat un țel prostesc din a slăbi –
Slăbesc, mă îngraș, iar slăbesc, numai să am treabă, să văd dacă pot
Și ca să nu mă plictisesc
De una singură.
Nu aștept, nu doresc și nu caut, nu cred, nu mi-e dor,
Nici nu simt nimic. Nici suferință.
Întâmplări obișnuite 
Hmm, taree.. sinceră. Cică pentru fiecare problema exista o soluție, pentru fiecare întrebare un răspuns și pentru fiecare nevoie un ajutor. În principiu toate sunt acolo dacă le vrem cu adevărat. Uneori cred că ne place acest „no men’s land” in care nimic nu ne mulțumește dar nici nu ne nemulțumește profund, unde totul este cunoscut dar de fapt un total mister. Și cred că sinceritatea este un început foarte bun pentru orice acțiune. Tu ești un Sisif și vrei să fii un Sisif care face totul de unul singur și pe care rezultatele refuză mereu să te satisfacă. Mulțumesc pentru sinceritate și scuze pentru speculațiile matinale vis a vis de persoana ta.
ApreciazăApreciază