Exercițiu de smerenie

La un moment dat mi-a cășunat
Că vreau să mi se ridice monument
Pe un soclu de bronz
Pentru că am fost un copil ascultător și harnic
Întru slava părinților;
Mai târziu am considerat că merit
O statuie pe un postament de argint
Pentru că am fost o nevastă exemplară,
Îngrijită, elegantă, gospodină
Și mereu acasă,
La dispoziția tuturor;
Apoi m-am gândit că merit mai mult,
Mult mai mult de atât,
Cum ar fi un bust de aur
Fiindcă am fost și sunt o mamă
Cu răbdare peste limita admisă de lege,
Cu nervi de fier,
Cu mușchi de oțel,
Cu multă carte,
Talent pedagogic
Și îngăduință cât oceanul;
……..
M-am mai gândit la tot ce le ofer
Celor din jur –
Timpul meu
Și ascultare
Și mi-am spus
Că înveșnicirea mea trebuie să fie în trup
De platină!
……..
Dar mi-a apărut Baba Bătrâna în vis
Și m-a întrebat, cu gestul ei universal,
Care înseamnă toate cele de pe lume:
„Tu vrei o statùie pentru că ești ceea ce ești?
Pentru că nu poți fi altcumva?”