Nu-mi amintesc exact vârsta dar eram la grădiniță. În Basarabia copiii începeau să frecventeze această instituție de pe la șase luni de viață – mai întâi grupa „creșă”, apoi grupa mică vreo doi ani, mijlocie și tot așa.
Nu existau clase de studiu al limbii ruse acolo, nu vă închipuiți prostii. Grădinița era paradisul, dacă îți plăcea laptele cu macaroane/melci/orez de la ora cinci, când te trezeau. Nu mie.
Limba rusă era peste tot: la televizor, la poștă, la Luminiță (librăria care exista în fiecare sat), la radio, în ziare – Правда și Известия veneau zilnic, exclusiv în rusă -, în revistele pentru copii, la cinematograf și la clubul din sat, unde rulau filme sâmbăta și duminica. Dacă nu erau filme rusești, erau traduse „voce după cadru” în rusă. Abia după 89 au apărut filme cu „voce după cadru” moldovenește. Mai mult, niciun formular de la CEC, poștă, serviciu, nicio factură etc. nu se completa decât în limba rusă. Numai lecțiile la școală erau în limba moldovenească (era să zic maternă – mama e bulgăroaică, tot neamul e de bulgari dar nu existau decât două opțiuni: școală în md sau în rusă).
Așadar, limba muscalilor era peste tot, nu aveai cum să te ascunzi de ea nicăieri. Eu am prins-o foarte devreme, cam în paralel cu moldoveneasca, și am învățat să citesc și sa scriu, de asemenea, în amândouă odată.
Când eram mici de tot, un văr de-al tatei, repartizat cu serviciul tocmai pe la Moscova, și-a trimis fiul într-o vară în sat, la alt văr, vecin cu noi, pe strada specialiștilor (ai noștri erau agronomi), ca să învețe limba maternă mai ușor, în cazul lor – moldovenește. Pentru noi, Sașa a fost o apariție exotică, fragilă și lipsită de voință, ceea ce nu prea corespundea cu vârtoșenia Țurcanilor, adică a neamului tatei.
Soția vărului tatei, cea vecină cu noi, la care era găzduit moscovitul, Liudmila Sergheevna, era profesoară de limba rusă și am adorat-o de când mă știu pentru că era nespus de frumoasă. Ușor rubensiană, brunetă, cu părul lung, în valuri, și buzele foarte roșii de la natură, era întotdeauna veselă, nu doar binevoitoare, și îmi insufla un sentiment interesant: în preajma ei aveam convingerea că nu există obstacol de netrecut în viață; mai târziu asta referindu-se la teme grele și sute de pagini obligatorii de citit. Era neînfricată și îmi dădea aceeași stare și mie.
Teotea Liuda ne-a adunat pe toți copiii de pe uliță într-o seară și ne-a explicat de unde a venit Sașa, ce rudă e cu noi, de ce nu știe limba și ne-a rugat să-l ajutăm să înțeleagă, exprimându-și speranța că până la sfârșitul verii va bunghi cât de cât moldoveneasca. Pe mine și pe celălalt Sașa, fiul veterinarului (rus, rus, din Rusia, veniți tot prin repartiție la noi), ne-a avertizat să nu încercăm să vorbim cu el rusește ci dimpotrivă…
Aha, zis și făcut! În august, Sașa Țurcanu a plecat la Moscova cum a venit, poate știa câteva cuvinte moldovenești, habar n-am. În schimb, pe strada specialiștilor toți copiii își consolidaseră cunoștințele de limbă rusă. Celălalt Sașa avea interzis să ne mediteze, fiindcă ai lui îl forțau să învețe limba noastră…
Cred că există un banc cu copilul ungur dus la un baci român, în acest sens, al învățării limbii. Am râs cu poftă când l-am auzit.
Întâmplări obișnuite 